MENTALITATEA SOCIETĂȚII DETERMINĂ VALOAREA ARTISTICĂ A OPERELOR

AL FLORIN TENE

MENTALITATEA SOCIETĂȚII OMENEȘTI ÎNTR-O
PERIOADĂ ISTORICĂ, DETERMINĂ VALOAREA
ARTISTICĂ A OPERELOR

Autor: Al Florin Tene 

Valorile culturale, în decursul istoriei, au avut un destin
aparte, ajungând, în urma unui îndelungat proces de
diferenţiere, la o structură autonomă şi la o destinaţie proprie.
Atracţia sufletului uman pentru artă – forma cea mai cristalizată
a valorii estetice – a fost întotdeauna datorat în parte şi faptului
că ea a rămas şi rămâne, de neînlocuit, oricât de măreţe şi
uluitoare uneori ar fi cuceririle spiritului în alte direcţii. Însă,
au fost accidente istorice care au influenţat în negativ operele
de artă. În acest context, una dintre trăsăturile specifice
umanităţii o constituie aceea de a atribui tuturor lucrărilor – atît
naturale cât şi celor construite şi creeate- un sens, de avea faţă
de ele o atitudine, în concluzie, de a nu rămâne neutră din
punct de vedere axiologic.
S-a discutat, dea-lungul istoriei, nu de puţine ori, despre
caracterul veşnic al frumuseţii, despre perenitatea
capodoperelor, subliniindu-se mai ales, de unii exegeţi, faptul
că durabilitatea se constituie istoriceşte şi are ea însăşi o
evoluţie. De aici decurge că a statuia existenţa unor valori
estetice fixe, imuabile este la fel de greşit ca şi a le subordona
mecanic momentului, cum s-a procedat în perioada realismului
socialist de la noi şi a le judeca doar prin prisma ideologiei şi a
măsurii în care exprimă evenimentele sau ambianţa concretă în
care s-a născut. Filosoful grec Constantin Tsatsos spunea că
este bine ca scriitorul să exprime epoca sa, dar vai de acela care
exprimă numai epoca lui. Una este să exprimi epoca, şi alta să
exprimi moda epocii în care te exprimi şi trăieşti. De fapt,
intervine aici o complexă interrelaţie între concret-istoric şi
general uman astfel încât un Eminescu, Brâncuşi sau Enescu
sunt mari tocmai că, exprimându-se pe sine, îşi exprimă epoca
şi pătrund în acelaşi timp în esenţa umană. Universalitatea nu
înseamnă desprindere de solul naţional şi social-istoric în care
opera s-a născut şi trăieşte ca atare. Dar ce ne facem cu scriitori
care au exprimat numai epoca şi ideologia politică a
momentului? Cum sunt: A. Toma, Sorin Toma, Em. Valerian
Galan cu al său roman „Bărăgan“, reportajele lui Toma George
Maiorescu (Călătorie prin vreme, Zeii desculţi, etc.), prozele
lui George Bălăiţă (Călătoria, Întâmplări din noaptea soarelui
de lapte), Mihai Beniuc cu romanul „Pe muchie de cuţit” şi
poeziile sale patriotarde, Viorel Cacoveanu (Fata care spune
da!, Morţii nu mint niciodată), Dan Deşliu (Lazăr de la Rusca,
1949, Minerii din Maramureş, 1951, Cântec pentru legea cea
mare,1949), Petre Ghelmez cu poezia cotidianului, Augustin
Buzura (Absenţii, Feţele tăcerii), Dumitru Popescu (Pentru cel
ales, Un om în Agora, Gustul sîmburelui), Nicolae Breban,
D.R. Popescu (Zilele săptămânii, Vara oltenilor, Somnul
Pământului), Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, Virgil
Teodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu etc. Lista este
lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest context, criticii,
foiletoniştii, cronicarii de carte, dar şi de arte plastic şi-au irosit
timpul abordând astfel de cărţi, promovându-le la îndemnul
„sarcinilor de partid”“.
Prin acest fenomen au trecut, nu numai scriitori de la
noi, dar şi din alte ţări europene. În Franţa, Sebastien-Roch
Nicolas de Chamfort, scriitor din perioada Revoluţiei franceze,
i-a fost susţinător, dar, care a criticat şi moravurile şi excesele
Revoluţiei, fapt ce nu s-a întâmplat la noi în perioada
realismului socialist. În Germania nazistă Erich Kastner în
romanul său „Fabian” (1931) critică morala burgheză,
militarismul şi fascismul. A fost arestat de multe ori de
Gestapou, dar a continuat să acuze regimul lui Hitler. La noi,
scriitorii, artiştii plastici, au pactizat cu regimul criminal
comunist, ridicând în slăvi, în operele lor şi practicând cultul
personalităţii, pe Stalin, Ana Poker, Dej, Ceauşescu şi
consoarta sa. Unii din aceştia, lucrând în edituri, redacţii, au
făcut jocul propagandei regimului comunist. Astfel, se fac
vinovaţi de genocid intelectual.
În perioada interbelică scriitori francezi, italieni,
germane şi spanioli au cochetat cu regimurile nazist şi
comunist din URSS. George Orwell, pe numele lui adevărat,
Eric Arthur Blair, nuvelist talentat, în 1937, pentru a lupta
împotriva elitismului şi a tiraniei călătoreşte în Spania unde se
alătură grupului ce luptă împotriva Generalului Francisco
Franco. El intră în POUM (Partidul Muncitorilor de Unitate
Marxistă) un partid socialist fondat pe ideile lui Troţki care se
axa pe răscoala clasei mijlocii şi se situa împotriva Partidului
Comunist Spaniol, care credea în colaborarea cu clasa mijlocie.
Experienţele sale din timpul războiului şi faptul că fusese
împuşcat în gât şi în mână îi întăresc ura pentru totalitarism,
inclusiv pentru stalinism. Cu toate că fusese rănit foarte grav (o
perioadă îi este imposibil să vorbească) reuşeşte să scape cu
Eileen din Spania înainte să fie pronunţată condamnarea pentru
trădare. Şi în Franţa, scriitorii au vibrat la evenimentele politice
şi sociale, participând activ la ele, sau scriind despre ele în
operele lor.
Literatura europeana dintre cele doua razboaie, mai ales
cea din deceniul al doilea, care nu se intoarce pur si simplu la
izvoarele clasicismului si ale traditiei, ca cea din Franta,
reprezentată de exemplu de Anatole Francé care moare in 1924
la varsta de 80 de ani, trei ani dupa ce a primit premiul Nobel,
se caracterizeaza asa cum am vazut prin încercarea de a evada
sub orice formă. Gustul pentru introspectie la baza caruia
regăsim moda filosofiei freudiste si influenţele bergsoniene, se
trage din aceasta tendinta generala de privilegiere a individului
și a cunoaşterii acestuia faţa de o lume care îl striveste și
în care el nu se mai recunoaşte. De aceste idei sunt legate în
mod direct opera lui André Gide, cea a lui François Mauriac al
carui roman Thérese Desqueyroux, publicat in 1924 este
departe de a fi o simpla analiză critică a societății bordeleze,
cea a lui Marcel Proust mai ales al carui roman de excepţie “In
cautarea timpului pierdut”, început în 1913, încununat în 1919
cu premiul Goncourt, se termina cu ultimul volum “Timpul
regasit” aparut postum în 1927. În aceeasi categorie pot fi
introduşi scriitori ca: irlandezul James Joyce, romanciera
britanică Virginia Woolf, germanul Thomas Mann după
desprinderea sa de naţionalism si împăcarea cu fratele sau
Erich, romancier si el, austriacul Robert von Musil al carui
“Om fara calităţi” publicat parţial în 1930 și 1933 (“Contaminarea”
nu va aparea decat în 1934 dupa moartea sa) scoate în
evidenţa, dincolo de evocarea plină de dezamagire a societații
austro-ungare de la începutul secolului, o profundă luciditate
intelectuală.
Un exemplul din cultura europeană, Modigliani a fost
considerat la timpul său un pictor obscen.El nu a scăpat de
stâlpul infamiei cu prilejul primei sale expoziții personale.
Vernisajul a avut loc în anul 1917 la Paris.Tabloul “Nud culcat
“care prezintă o femeie goală culcată pe partea stângă a fost
incrimat de public, până la chemarea politie. Pitorul era acuzat
de atentat la pudoare.Poliția a închis sala de expunere a
tablourilor. Modigliani amărât și sărac și-a zis: “Noi suntem o
lume.Burghezia este o alta. “Artistul a murit în sărăcie. Ironia
soartei este că acest tablou, care a fost desfințat cu o furie
patologică de contemporanii săi, în 2015 a fost vândut cu 159
milioane de euro, devenind al doilea cel mai scump tablou din
istorie vândut la o licitație de artă.
Prin aceași situație a trecut Caravaggio. Tabloul pictat
1605-1606 pentru Biserica Santa Maria della Scala dei
Carmelitani Scalzi, din Transvere, intitulat “Moartea fecioarei “
a fost deseori o blasfemie. Datorită acestui fapt tabloul a fost
coborât de pe locul său din biserică. Impresionant este de cum
se schimbă optica umană cu 180 de grade. Același tablou, mai
târziu, a fost calificat, în mod justificat, cea mai religioasă
opera din întreg secolul al XVII-lea Italian.
Aceasta pasiune pentru introspectie nu impiedica marile
nume ale literaturii si ale artei să se intereseze de epoca lor si să
participe la dezbaterea daca nu chiar si la lupta politică. Aşa se
întamplă cu André Gide al carui individualism dezinvolt se
estompează temporar în faţa aderării chiar dacă pâna la urma
doar sentimentală, la cauze care se bazează pe solidaritatea
dintre oameni: anticolonialismul ilustrat în „Călatorie în
Congo” carte publicată in 1927 în urma unei vizite in aceasta
colonie franceză, apoi comunismul la care renunţă repede dupa
ce autorul intoarcerii din URSS a văzut cu ochii săi prăpastia
dintre realitatea stalinistă si speranţele trezite de „lumina
strălucitoare” venită din est. Aceeaşi reacţie şi la Romain
Rolland, cu toate ca acest anticonformist nu a aşteptat anii
douăzeci pentru a-şi face cunoscute pledoariile patetice în
favoarea pacii, a dreptăţii şi fraternităţii umane (publicarea în
1915 a cărţii Deasupra învălmaşelii provocase în Franţa un
uriaş val de proteste naţionaliste). Autorul lui Jean-Christophe
nu salută cu mai puţin entuziasm inceputurile revoluţiei ruse
apoi, după ce aceasta se angajează pe calea sangeroasă a
„glaciaţiunii” birocratice, înţelepciunea lui Gandhi. incercarea
sa de a realiza o sinteza între tatăl revoluţiei bolşevice şi
apostolul nonviolenţei, l-a adus într-un impas care însa nu
ştirbeşte cu nimic caracterul emblematic al căutarilor
întreprinse şi care coincid cu aspiraţiile pacifiste şi egalitariste
ale multor oameni din generaţia sa.
În anii 1930, extinderea crizei în întreaga Europă,
avântul regimurilor totalitare şi confruntarea dintre marile
ideologii ale momentului – democraţie liberală, socialism
reformist, comunism, fascism – zdruncină viaţa culturală a
bătrânului continent şi determină tot mai mulţi intelectuali să se
angajeze în bătălie. În momentul în care, în Franţa, extrema
dreaptă coalizată se pregăteşte să ia cu asalt Republica, în
Spania, războiul civil face ravagii, Hitler atrage Europa într-o
serie de acţiuni de forţă care vor declanşa al doilea război
mondial, iar Stalin îşi supune ţara unui regim de teroare
organizată, puţini sunt scriitorii şi artiştii care „deasupra
învălmăşelii” mai pot încă să-şi caute rădăcinile într-un
umanism fratern care să treacă dincolo de frontierele statale şi
de opoziţiile politice aşa cum au făcut-o Jules Romains în
„Oameni de bună-voinţă” sau Roger Martin du Gard în
„Familia Thibault”. Dificultăţile momentului ca şi acel air du
temps îi împinge pe creatori spre angajarea politică, pe unii în
domeniul exclusiv al culturii, pe alţii în cel al acţiunii militante.
Astfel, în Franţa, după 6 februarie 1934, scriitori, artişti,
savanţi aparţinând diferitelor grupări de stânga pun bazele
Comitetului de vigilentă al intelectualilor antifascişti care a
jucat un rol considerabil în crearea „Frontului Popular”. În
1935, în timpul războiului din Etiopia, scriitori şi ziarişti de
dreapta semnează un „manifest pentru apărarea civilizaţiei
creştine” şi se declara împotriva sancţiunilor împotriva Italiei.
Dar războiul din Spania din 1936-1938 este cel care
mobilizează cei mai mulţi intelectuali şi artişti, unii dintre ei în
calitate de combatanţi – André Malraux angajat în „Brigăzile
internaţionale” -, alţii ca martori prezenţi la faţa locului
(Georges Bernanos, la început de partea naţionaliştilor apoi
împotriva acestora denunţându-le crimele în „Marile cimitire
sub lumina lunii”, americanul Ernest Hemingway,
corespondent de război şi autor al romanului-mărturie „Pentru
cine bat clopotele?”, publicat în 1940 şi care vă cunoaşte un
succes mondial, Robert Brasillach de partea franchiştilor) sau
pur şi simplu prin operele lor cum sunt „Guernica” lui Picasso,
Prevestirile războiului civil de Salvador Dali, afişele care
cereau ajutor pentru Spania republicană ale lui Juan Miro etc.
Atracţia exercitată de regimurile totalitare asupra unei
părţi a intelectualităţii europene din anii treizeci este unul
dintre aspectele majore ale acestei perioade. În ceea ce priveşte
comunismul, am văzut că puterea de atracţie a Revoluţiei din
Octombrie a fost considerabilă depăşind cu mult cercul restrâns
al membrilor P. C. şi exercitându-şi influenţa asupra unui
număr mare de „tovarăşi de drum” cărora le va trebui uneori
mult timp pentru a se rupe de „realitatea socialistă”. Pactul
germano-sovietic din 1939 va îndepărta mulţi militanţi şi
simpatizanţi ai partidelor comuniste, dar odată cu crearea unei
Europe hitleriste, aceştia vor avea ocazia să se reabiliteze în
cadrul Rezistenţei şi să-şi atragă o nouă generaţie de prozeliţi.
În ceea ce priveşte fascismul şi nazismul, fascinaţia a
fost la fel de puternică, cu aceleaşi adeziuni ideologice şi
angajamente variind în funcţie de grupurile şi de indivizii luaţi
în discuţie. În Franţa, intelectualii cu adevărat „fascişti” nu
formează decât un grup restrâns din care se desprind câteva
personalităţi strălucite ca Drieu La Rochelle şi Brasillach. Dar
alături de fascişti declaraţi exista şi o nebuloasă de intelectuali
influenţaţi de fascism, unii susţinători ai unui nihilism violent
antisemit ca Céline, alţii susţinând pur şi simplu o apropiere de
dictaturi dintr-o pasiune pentru ordine şi pentru anticomunism
(acesta este cazul majorităţii reprezentanţilor intelectualităţii
tradiţionale), în sfârşit alţii dornici să introducă în Hexagon
unele elemente de inspiraţie fascistă (corporatismul pentru
extrema dreaptă, clericala, un executiv forte şi un patriotism
trufaş pentru majoritatea membrilor din Ligi etc.).
În sfârşit, în jurul acestui nucleu închegat pentru care
Italia şi Germania constituie până la urmă un model, exista o
întreagă gamă de atitudini individuale, ale unor grupuri sau
reviste care, fără să-şi exprime explicit dorinţa de a înlocui
Republica parlamentară cu un regim dictatorial, îşi afirmă
ostilitatea faţă de aceasta şi vizează o revoluţie spirituală care iar
reda naţiunii franceze vitalitatea şi ar fi în măsură să se
opună celor doi Leviatani materialişti care ameninţa Europa:
comunismul rusesc şi hipercapitalismul „Made în USA”.
Reviste cum sunt „Combat” sau „L’ordre nouveau2 („Lupta” şi
„Noua Ordine”) la care colaborează numeroşi intelectuali de
dreapta (J.P. Maxence, Jean de Fabregues, Thierry Maulnier
etc.) şi în mai mică măsură şi într-o altă perspectivă Esprit
(Spiritul) a lui Emmanuel Mounier, îşi au rădăcinile în acea
căutare a unei „a treia căi” ce caracterizează spiritul
„nonconformiştilor din anii treizeci”.
Evident, ca şi fascismul însuşi, admiraţia mai mult sau
mai puţin discretă pentru regimurile autoritare şi totalitare de
dreaptă nu se limitează doar la Franţa, chiar dacă în această ţară
atracţia exercitată de dictatura neagră şi de cea brună a fost cea
mai puternică. În Anglia de exemplu, regimul lui Mussolini a
avut încă de la început în lumea intelectuală linguşitori zeloşi,
iar regimul Führerului şi-a avut şi el adepţii săi. Dacă pentru
T.S. Eliot, Wyndham Lewis, Roy Campbell şi W.B. Yeats
„iluzia fascismului” s-a risipit în ajunul războiului, aceasta l-a
determinat pe poetul Ezra Pound să aleagă exilul în Italia unde
va conduce în timpul războiului emisiuni ale posturilor de radio
fasciste. În 1945 el va fi arestat de aliaţi şi va sfârşi până la
urmă prin a înnebuni.
Nici criticii literari, eseiştii, foiletoniştii au căzut în
capcana ideologică comunistă. În Ungaria, Gyorgy Lukacs,
critic literar, estetician şi filosof ungar, a fost reprezentantul de
seamă al esteticii marxiste din secolul XX. El a fundamentat un
sistem de estetică autonomă întemeiat pe principiile
materialismului dialectic şi istoric. Aşa cum a făcut-o la noi
Ovidiu S. Crohmălniceanu prin cursul de „Istoria literaturii
române” (1963), „Literatura română între cele două războaie
mondiale” (1967-1975), „Pentru realismul socialist” (1960), şi
în numeroasele articole publicate în presa literară condusă de
scriitorii colaboraţionişti care promovau ideologia PCR-ului,
Gabriel Dimisianu („Prozatori de azi”-1970, „Valori actuale”-
1974), D. Micu („Romanul românesc contemporan”,
„Realizări, experienţe, direcţii de dezvoltare”, „Literatura
română de azi”-1965), N. Manolescu („Literatura română de
azi”-1944-1964, apărută în 1965) şi multe alte articole, cronici
în care a promovat volume de versuri şi proză, scrise în spiritul
realismului socialist.
În prezent, puşcăriaşii, de după gratii, devin scriitori, pe
motivul scăderii pedeapsei, după ce au făcut afaceri cu statul,
furând din averea tuturor. Oare aceste cărţi vor oglindii
realitatea de azi, sau fac acelaşi rău pe care l-au făcut cărţile
scrise în secolul trecut în spiritual realismului socialist, slujind
regimul criminal?
După aceste sumare exemple, pot scrie că opera de artă
este un semn caracteristic pentru un anumit mecanism de
gândire, al unor anumite grupuri şi perioade istorice alături de
toate celelalte produse ale culturii şi trebuie judecată ca atare.
Nu au scăpat de colaborarea cu regimul comunist nici
artiştii plastici. Aceştia au promovat în unele lucrări plastice
realismul socialist, cum sunt: Florian Lazăr Alexie, ceramist,
Corneliu Baba, Marcel Chirnoagă, Paul Erdos, Liviu Florean,
Lidia Mihăescu, Eugen Popa, Paul Sima etc.
…Şi mai este un rău făcut. Cele două Istorii ale
literaturii, semnate de doi critici care au inclus în coperţile
acestora mastodonţii promovaţi de regimul comunist, cei care
au scris în spiritual realismului socialist. Astfel, urmaşii noştri
sunt educaţi în spiritul acesta. Aceste „Istorii” sunt un pericol
educaţional şi social. Operele, ca tendinţe pot fi totuşi surprinse
câteva dintre trăsăturile pe care le dobândesc valorile estetice în
present, trăsături pe care, fără îndoială, un istoric le va putea
reconstitui mult mai bine în viitor.
Opera de artă este – cum scria Tudor Vianu – limitat
simbolică şi în acest sens nu se poate vorbi niciodată de o
semnificaţie unică, ci dimpotrivă de o mare varietate de
interpretări şi înţelesuri în funcţie de individ, grup social sau
epocă istorică. Coexistenţa în timp a unor opera dintre cele mai
diferite, provenind din epoci istorice diferite, face că tabloul să
apară şi mai complex, astfel încât marele număr de unicate
artistice să se înfăţişeze în mod caleidoscopic celui care se
apropie de ele.
Fiecare epocă aduce cu sine o problematic umană
proprie şi în condiţiile contemporane apar premisele dispariţiei
înstrăinării şi a efectelor dezumanizante ale unei lumi dominată
de obiecte care ajung să-şi subordoneze individual. Caracterul
formative al operei constă în faptul că ea este un factor esenţial
de cunoaştere şi înrâurire a gândirii şi sensibilităţii umane
având un rol specific în înfăptuirea progresului social.
Integrarea valorii estetice în istorie va fi cu atât mai direct şi
mai efectivă cu cât ea va răspunde democraţiei şi a nevoilor
sociale în continuă transformare.

7-carti-2

Mai citeste: 

TAINA SCRISULUI – SCOTOCIND PRIN LADA CU AMINTIRI

MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE,EMINESCU

METAFORA CA RITM AL GÂNDIRII POETICE

ELOGIUL CRIMEI PRIN PRISMA IMANENŢEI TRAGICULUI DIN LITERATURA POPULARĂ – OEROARE MORALĂ ŞI ESTETICĂ

ALIANŢA DISCRETĂ ŞI FECUNDĂ DINTRE POEZIEŞI FILOZOFIE

MIHAI VITEAZUL – MARELE BAN AL CRAIOVEI

EROSUL CA ARTĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA ROMÂNESC

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 55 dolari canadieni.

55,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alaturi de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 2 ani a revistei noastre prin donatia ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

2 gânduri despre „MENTALITATEA SOCIETĂȚII DETERMINĂ VALOAREA ARTISTICĂ A OPERELOR

  1. REVISTA ,, POEZII PENTRU SUFLETUL MEU,, ne-a făcut și azi în zi de duminică , un frumos ,,DAR,, prin publicarea articolului ,, MENTALITATEA SOCIETĂȚII OMENEȘTI ÎNTR-O PERIOADĂ ISTORICĂ, DETERMINĂ VALOAREA ARTISTICĂ A OPERELOR,, – Autor AL. FLORIN ȚENE, o interesantă, necesară prelegere ca la o oră de curs de ,, Istoria Artei ,, sau ,, Istorie și Arte,,. Am conspectat cu grija de a nu pierde nimic din valoarea acestui articol și am debuta notându-mi citând autorul ,, Atracția sufletului uman pentru artă – forma cea mai cristalizată a valorii estetice -…..,,, Am parcurs, citind, articolul, ca pe un traseu între două gări – trecut și prezent – național și internațional și am realizat că acest articol este necesar ca un – macaz – pentru mine indicându-mi drumul corect în perceperea unor cunoștințe. Am marcat citatul din Tudor Vianu ,,…o mare varietate de interpretări și înțelesuri în funcție de individ, grup social sau epoca istorică,,….. Am terminat traseul, conspectul, mulțumind autorului și am mai rămas cu mine sub imperiul emoției , emoție dată și de acelor două titluri de actualitate ,, Marile cimitire sub lumina lunii,, ….și ,, Pentru cine bat clopotele?,, ……..

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.