romanul FLOAREA DE CÂMP de Aurelia Oancă- cap 21

169790758_207852677338336_3379166562410040424_n

FLOAREA DE CÂMP

Autor: Aurelia Oancă

CAP. 21. Rădăcini frânte

Pentru Ana și pentru frații ei, durerea creștea cu fiecare clipă care trecea. Fiecare dintre ei, își manifesta în alt mod durerea despărțirii de cea care le-a dat viață. Această despărțire de ființa dragă, pe băieți i-a determinat să se îndepărteze de restul familiei, considerându-i oarecum pe ceilalți vinovați de moartea mamei lor. Ana își ducea și ea cu greu povara durerii, mai ales că pentru ea, Kati a fost mai mult decât mamă, a fost și copilul pe care nu l-a putut avea niciodată. Această dublă durere îi frângea sufletul, dar nu o lăsa totuși indiferentă la ceea ce se întâmpla cu frații ei. După o bună bucată de vreme, a înțeles că durerea nu trebuie să-i despartă, ci dimpotrivă, să-i unească. Și-a mai înțeles că rolul de unificator, îi revenea ei. Ea trebuia să ia frâiele în mâini și să acționeze. Dar cum?

A găsit într-un târziu, soluția ideală în asemenea situație. Într-o duminică, au fost invitați cu toții la masă, în intimitatea căminului ei. Fiecare dintre frați a răspuns invitației, dar parcă nu se puteau despovăra de ceea ce duceau în sufletul lor. Deși la început s-au simțit ca niște străini unii față de alții, încet, încet, atmosfera s-a încălzit și la propriu și la figurat. Sufletele au început să lase să se scurgă picăturile grele ca niște bolovani, lăsând loc lacrimilor. Printre înghițituri și sughițuri de plâns, durerea a ieșit, a făcut loc resemnării, acceptării, consolării.

Ana a realizat că în acest mod, și ca soră mai mare și ca femeie, a preluat rolul mamei dispărute, în a ține familia unită. A mai făcut și mai face și în continuare asemenea întruniri, pentru a-și ține frații aproape și a-i ajuta la nevoie. Puțin mai dificil era cu fratele mai mic, stabilit în Ungaria, din toamna anului 1989, înainte de revoluție. Dar și cu el a reușit să țină legătura. Îi făcea vizite o dată sau de două ori pe an.

Într-una din aceste vizite, a căutat-o și pe mătușa ei, Loli. Aceasta s-a arătat foarte surprinsă de faptul că sora ei s-a dus și ea nu a fost anunțată.

  • A fost sora mea, aveați această obligație, se răsti ea la Ana!
  • Și când a trăit a fost sora dumneavoastră, din câte știu, nu?!
  • Ce vrei să spui cu asta?!

-Vreau să spun, că deși ați avut mai mult decât vă trebuia, nu ați ajutat-o niciodată!

  • Cum s-o ajut?! Aveam și eu familie de întreținut!
  • Da, aveți dreptate, spuse Ana cu resemnare.

Oricum, nu venise după nimic. Voise doar s-o înștiințeze despre moartea mamei sale, lucru pe care-l considera normal și uman. În rest nu mai conta nimic. Toată discuția s-a purtat în curte. Loli rămase aceeași Loli și pe mai departe.

  • Dar poftiți în casă, spuse ea într-un târziu, să mai stăm de vorbă.
  • Mulțumim, a fost suficientă această vizită. Vă mulțumim încă o dată, spuseră cei doi frați luându-și la revedere.

Deși știau că nu o vor mai vedea niciodată, nu au avut inima prea grea la despărțire. Simțeau că-și făcuseră datoria, scăpând în același timp de o povară. Povara vieții lui Kati, era preluată de forța divină. După vreo doi ani, au primit o telegramă de la unul dintre fii lui Loli, că s-a stins și ea. Ana nu a știut ce să facă, într-un final hotărându-se că este normal să fie acolo. S-a dus. Cu verișorii ei nu a avut prea multe de împărțit. Ei nu aveau nicio vină, pentru faptul că mama lor avusese un asemenea caracter. S-au despărțit în relații bune, ca între neamuri.

Fiind acolo și întâlnindu-se din nou cu moartea, și-a amintit de Victor. Nu-l văzuse la înmormântare. Se întreba: de ce? O fi bolnav, se gândi Ana? Nu mai este tânăr nici el. Drept răspuns la aceste gânduri-întrebări, se hotărî să-i facă o vizită. Să-l mai vadă măcar o dată în viață și pe el. Își înștiință fratele de hotărârea luată și a doua zi porni la drum spre Tompa.

Deși dorea să-și vadă unchiul, avea totuși o reținere, o strângere de inimă. Nu venise nici el la înmormântarea mamei sale, dar nu era supărată. Știa că cei doi se iubiseră, deci ceva grav putea să-l rețină. Când a ajuns în fața porții, s-a oprit, și-a pus mâna în dreptul inimii, încercând s-o potolească. Emoția, durerea, dorul, toate au năvălit deodată, strângând-o ca într-o menghină. Lătratul câinelui a mai adăugat un strop de adrenalină durerii, dar în același timp a trezit-o din acea stare de blocaj emoțional. Auzind câinele, a ieși din casă un bătrânel, adus de șale și sprijinit într-o cârjă.

  • Bună ziua, spuse Ana!
  • Bună ziua, domniță dragă. Pe cine căutați?
  • În caut pe unchiul meu, Victor.
  • Eu sunt acela. Tu trebuie să fii Ana, nu-i așa?
  • Da, eu sunt ,spuse ea în timp ce intra.

Câinele s-a domolit. Bucuria revederii nu l­a mai lăsat să deschidă botul. Emoția celor doi, l-a făcut să se retragă în culcușul său. Îmbrățișarea celor doi și lacrimile care curgeau din abundență, l-au făcut să înțeleagă fericirea lor.

lulia ieși din casă, curioasă și ea. Nu mai auzise lătratul câinelui și nu-l mai auzise nici pe Victor. Văzându-l îmbrățișat de o doamnă atât de frumoasă și elegantă, se apropie. Cine-o fi, se întrebă ea?

  • Sărut-mâna, mătușă lulia, spuse Ana desprinsă din acea îmbrățișare.
  • Ana?! Tu ești Ana?!
  • Da, eu sunt, spuse ea înaintând cu brațele deschise, spre lulia.

O cuprinse în brațe pe femeia plăpândă și tremurândă. Acea îmbrățișare îi aduse parcă, o liniște coborâtă de undeva de sus. Simțise trupul plăpând și suferind al mamei sale, care se stinsese singură, fără acea îmbrățișare de „ADIO”. Biata Ana, simțea că nu se mai poate desprinde din brațele luliei.

  • Haideți să intrăm în casă, le spuse într-un târziu Victor.
  • Mergem unchiule. Mergem.

Bucuria revederii îi lăsase pe toți trei fără prea multe cuvinte, doar lacrimile curgeau în valuri grele, spălând parcă durerea pierderii lui Kati. Văzându-i, Ana înțelese care era motivul absenței lor de la înmormântare. Erau iertați oricum, dar acum mai simțea și o milă profundă pentru ei, simțea cum slăbește și ultima rădăcină a ei în pământul natal, dar nu avea ce face. Acesta este drumul normal al vieții, pe care nimeni și nimic nu-l poate opri, nici măcar timpul, marele călător fără popas. Era mulțumită de hotărârea luată, de a-i vizita. Acum simțea un fel de împăcare, de liniște sufletească. Poate pentru că și mama ei era mulțumită, acolo sus de unde îi veghea pe toți.

  • Nici nu știi ce bucurie ne-ai făcut, spuse Victor.
  • Și mie mi-am făcut o mare bucurie, venind aici.
  • Poți să rămâi cu noi, câteva zile?
  • Nici nu mă gândesc să plec mai repede de o săptămână.
  • Doar atât?
  • Doar atât, unchiule. Am și eu un soț bol­nav și l-am lăsat singur acasă.
  • Te înțelegem. Ne mulțumim și cu atâta. Vom profita la maximum de această revedere.
  • Așa să fie, spuse Ana, cuprinzându-i pe amândoi cu brațele tremurânde.

A urmat o seară lungă, o seară a depănării amintirilor și dintr-o parte și din cealaltă. Spre dimineață, obosiți și de povești și de emoția revederii, au pus geană peste geană, lăsându-i trupului răgazul odihnei bineme­ritate.

A doua zi, Victor se trezise mai devreme pentru a-și îngriji conform obiceiului, animalele. Le aduse și apă proaspătă. Se simțea din nou tânăr, sufletește bineînțeles. O avea pe Ana lângă el, copila pe care nu o mai văzuse de foarte mulți ani. Îi amintea de Kati, de tinerețea lor, de tot ce-a fost frumos atunci, deși totul era pigmentat cu durerea orfanilor. Acum nu mai simțea acea durere și încerca să se bucure cât mai mult, de sosirea nepoatei lui.

lulia și Ana s-au trezit puțin mai târziu și au pregătit micul dejun. Nu mai mâncaseră de multă vreme cu cineva la masă. Acum savurau fiecare îmbucătură, încercând astfel să prelungească acea atmosferă fericită. După mâncare, Victor îi spuse Anei că trebuie să meargă la un consătean, ca să-i facă niște reparații, dar va încerca să nu stea mult.

  • Nu vă faceți probleme. Rămân cu mătușa.
  • Și eu trebuie să merg până la magazin, dar nu stau mult nici eu.
  • Nu mi-e frică singură, mergeți liniștiți.

Într-un fel, Ana se bucură de acele câteva

minute sau ceasuri de singurătate. Cu mâinile împreunate a rugă, mulțumi lui Dumnezeu pentru această revedere. Cu puterea minții, încerca să-i transmită și mamei ei, această bucurie. Cufundată în acele gânduri de mulțumire, nu auzi când intrase cineva în casă, decât în momentul când acesta salută.

  • Bună ziua, doamnă. Victor este acasă?
  • Bună ziua, răspunse Ana puțin speriată. Nu este acasă, a plecat până la Pișta-baci, să-i facă ceva reparații. Dar poftiți, așteptați-l. A spus că nu stă mult.
  • Mulțumesc frumoasă doamnă, am să-l caut acolo. Îmi este în drum și mă și cam grăbesc.
  • Cum doriți.

Își luară la revedere, dar fiecare simțise că ceva nu este în ordine. Lui, îi păreau cunoscuți acei ochi albaștri, limpezi ca și cerul senin. Ei, îi era transmisă o emoție de undeva din ancestral, fiecare însă a continuat să facă ce avea de făcut.

Domnul, s-a prezentat la casa unde lucra Victor. Acesta văzându-l, l-a întrebat:

  • De unde ai știut că sunt aici, Elek?
  • Mi-a spus o doamnă frumoasă cu ochi albaștri, care este la voi.
  • Măi Elek, tu știi cine este acea doamnă frumoasă?
  • Nu, de unde să știu?!
  • Este Ana, fiica lui Kati.

În acel moment, Elek simți că se crapă pământul sub el. Nu mai avu nicio putere, nu mai putu articula niciun cuvânt. Acei ochi, acel chip, doamne cât l-a iubit toată viața lui.

S-a urcat pe bicicletă și a plecat fără un cuvânt. Uitase și pentru ce-l căutase pe Victor. Pedala din ce în ce mai greu, parcă de undeva se prăbușise asupra lui, un bolovan imens. Apoi, simți o durere ascuțită în coșul pieptului, care-l determină să coboare de pe bicicletă. Coborârii îi urmă prăbușirea. Câteva clipe o avu în fața ochilor pe Kati, apoi totul s-a întunecat, întunericul luând cu el și durerea, și viața.

L-au văzut niște vecini, care au venit să-l ajute, dar era deja prea tâtziu. Părăsise această lume. Deși durerea a fost groaznică, chipul îi era destins ca într-un zâmbet. A regăsit-o în sfârșit pe iubita lui, marea lui dragoste care l-a măcinat o viață întreagă, Kati. Acum era cu ea, era aproape de ea și nimeni nu-i mai putea despărți.

 

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 55 dolari canadieni.

55,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alaturi de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 2 ani a revistei noastre prin donatia ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Un gând despre „romanul FLOAREA DE CÂMP de Aurelia Oancă- cap 21

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.