Creații literare: Gabriela Raucă

Îți place …

 

E viața ta scăldată în mister

Și în chemare pentru libertate,

Vrând să le faci pe toate cum se cer

Simți o dorință ca să faci de toate.

 

Să te trezești, când alții s-au culcat

Și să te culci, chiar dacă-i ziuă-afară,

Să plângi de bucurie, ne-ncetat

Ori să zâmbești, când grija te-mpresoară.

 

Copilăria să o simți oricând,

Cum te transformă în erou de basme,

Să iei în joacă fiecare gând,

Făcând realitate din fantasme.

 

Când tinerețea vrei s-o retrăiești,

Din iarnă să poți face iarăși vară,

Să ai puterea să te-ndrăgostești,

Simțind fiorii, ca și prima oară.

 

Uitând de vârstă să fii fericit,

Iar peste timp să construiești arcade,

Să iubești viața și să fii iubit,

Nemaifăcând doar ceea ce se cade.

 

E fantezie, strânsă în mister,

Urmând chemarea înspre libertate,

Deși le faci pe toate cum se cer,

Să ai puterea ca să faci de toate.

 

Normalitate

 

Mi-e dor de-un început, frumos, de vară,

Cu tine-alaturi, să îl savurez,

Plimbându-ne, bezmetici, pe afară,

Să bem cafeaua-n Centrul Vienez.

 

În Piața mare, de la Catedrală,

La o terasă, vreau să ne-așezăm,

Iar lângă noi, să iasă la iveală,

Cântând, un trubadur, să-l ascultăm.

 

Să luăm câte-o-nghețată cu alune

Cu-aromă fină și cu gust sublim,

Să-ți spun, iar tu, la fel să ai a-mi spune

Că îți dorești, mereu, așa să fim.

 

Mergând, să ne uităm pe la vitrine,

Iar când privirile ni le-am scăldat,

Să ne oprim, din drum, pe la Ruine

Și să intrăm pe poartă, la Palat.

 

Să trecem prin grădini fermecătoare,

Pe-aleile cu teii aurii,

Spectacol de mireasmă și culoare,

Pictură cu fundal de poezii.

 

Pe Ring, să ne plimbăm pe sub castanii,

Ce floarea lor, abia și-au scuturat

Și, braț la braț, să ne-amintim de anii,

Pe care, mulți, în urmă i-am lăsat.

 

Mi-e dor de-un început frumos de vară,

Cu tine-alături, să îl savurez,

Plimbându-ne, bezmetici, pe afară,

Să bem cafeaua-n Centrul Vienez.

 

Pentru Eminescu

 

Pân-acum n-am scris vreo poezie,

Care-n versuri să te preamărească,

Am gândit c-ar fi o blasfemie,

Față de o Stea Dumnezeiască.

 

Cutezanță, n-am avut vreodată,

Cânturi, a compune, pentru tine,

Însă astăzi, pentru prima dată,

Le închin unei făpturi divine.

 

Tu ai fost, aievea-n astă lume,

Pe Pământ, o binecuvântare,

Teiul poartă, încă, al tău nume,

Iar în codru este-a ta suflare.

 

Ai trăit, cântând în poezie,

Îngeri cu plutire diafană

Și-ai fi renunțat la veșnicie

Pentru o iubire pământeană.

 

Demiurgul ți-a dat nemurire,

Răsfățat Luceafăr, printre astre

Și ne lași, acum, ca moștenire:

Ziua sfântă a culturii noastre.

 

Poemul florilor de tei

 

Toate florile de tei

Mi-au compus o poezie,

Dintr-o pulbere-aurie,

Presărată pe alei.

 

Gândul mi-a alunecat

Pe tărâmul de visare,

Oferindu-i ascultare

Versului înfiripat.

 

Iar când palmele-am întins,

Către-a frunzelor umbrire,

O aromă de iubire

M-a purtat în Paradis.

 

Am călcat cu pas ușor

Ruginiile covoare,

Așternute la picioare,

Din coroana pomilor.

 

Și-am văzut că pe alei,

Cu-a lor pulbere-aurie,

Mi-au compus o poezie

Toate florile de tei.

 

 Poveste adevărată

 

S-a întâmplat într-o frumoasă zi de vară,

Când, pentru prima dată, noi, ne-am întâlnit,

Erai pe drumul către casă, într-o seară

Și-atunci, la poarta casei mele te-ai oprit.

 

Tu m-ai rugat, frumos, să-ți împrumut o carte

Și-obrajii roșii îți ardeau aprinși de foc,

Ți-ai îndreptat, timid, privirile-ntr-o parte,

Ai vrut să pleci, dar te-ai întors, iarăși, pe loc.

 

M-ai invitat, să merg cu tine la spectacol,

La teatrul vechi, din Centru, în oraș la noi

Și dintr-odată am simțit, ca prin miracol,

Cum mi se-aprind, de tot, obrajii, amândoi.

 

Eram copilă și mergeam încă la școală,

Visam iubirea și cu ea primul sărut,

Tu ai venit și mi-ai adus-o cu sfială,

Cerându-mi, ca acont, o carte împrumut.

 

Când a venit, apoi și ziua mult dorită

Sau așteptată, poate, cum pot să-i mai spun,

Ne-am delectat privind la „Scorpia-mblânzită”

Și am făcut din ea, primul subiect comun.

 

Prin întuneric ne-am întors, apoi, spre casă,

Mergand pe drumul străbătut, ades, de noi

Și-am îndrăznit, atunci, pe strada-ntunecoasă,

Ca să ne ținem strâns, de mână, amandoi.

 

Ce a urmat, a fost o scurtă prietenie

Și o iubire, cu plimbări pe sub castani,

Încununate c-o frumoasă căsnicie,

Care durează-acum, de patruzeci de ani.

 

Răsfăț

 

Trezește-mă în miez de noapte,

Când vezi pe fața mea durere,

Alung-o cu o mângâiere

Rostindu-mi numele în șoapte

Sau în tăcere!

 

Și îmi citește, printre rânduri,

Mesajele, în somn trimise,

Alintă-mi pleoapele închise

Și, sărutându-mă pe gânduri,

Prefă-le-n vise!

 

Alină-mi somnul și-l veghează,

De-ar fi să fie noaptea toată,

Până când zorii se arată,

Privirea să-ți rămână trează

Și împăcată!

 

Apoi, din grijile fugare,

Să faci noian de gânduri bune,

Pe fruntea mea să se adune

Și-n cuget, să mi se strecoare!

Fă o minune!

 

Privește-mi chipul, de aproape,

Când mă trezești de dimineață,

Trimite-mi zâmbetul pe față,

Sărută-mi somnul de pe pleoape

Și mă răsfață!

 

Rațiune

 

Îmi apăreai cândva în visul meu de noapte,

Demon frumos, care stârnește pasiuni

Și răscoleai, în mine cu-ale tale șoapte,

Noian de gânduri cu savoare de minuni.

 

Îmi devenisei rațiune și credință

Și bucurii pătrunse-n cugetul curat,

Ființa ta, acaparând a mea ființă

Mi-era în vis, când poate nici n-ai existat,

 

Și se-aprinsese, totul, ca un foc, în mine,

Într-o iubire, care arde și acum,

Însă căldura ei n-a mai ajuns la tine,

Ai stins-o, prefăcând-o într-un nor de fum.

 

În amintiri s-au transformat momente-anume,

Iar ele mi se-arată și îmi dovedesc,

Spunându-mi că-s aievea, nu doar glume,

Că le-am trăit, le voi trăi și le trăiesc.

 

De-aceea mi-ai rămas a vieții rațiune

Și te aștept să îmi trimiți un semn ascuns,

Să se întâmple-n viața asta o minune,

Ca să îmi fii și întrebare, și răspuns.

 

Reflecții în albastru

 

De n-ar fi cerul, care să se ‘nalțe,

Peste oceanul viu, străpuns de stânci,

Ar dispărea din apă dulci nuanțe,

Creând un monoton de umbre-adânci.

 

De n-ar fi munții, care să separe,

Cerul senin ori presărat cu nori,

De-albastra, clara și întinsa mare,

N-ai ști dacă înoți sau dacă zbori.

 

De n-ar fi marea, cu-ale sale valuri,

Ar plânge ceru-n haosuri adânci,

Ar dispărea și vraja de pe maluri

Și cântul sacadat, lovind în stânci.

 

De n-ar fi vântul, cu a lui plutire,

Pe-obrazul rumen, mângâiat de soare,

N-ar fi, ca briza părul să-ți răsfire

Și să te-alinte cu a ei răcoare.

 

De n-ar fi ochii, limpezi, să privească,

Această îmbinare de minuni,

N-ar fi nici mintea, ca să izbutească,

În inimă, pe rând, să le aduni.

 

Serenada Lunii

 

Am întrebat aseară Luna

De ce-i atrasă de Pământ,

În juru-i, rătăcind într-una,

Cu trup, dar și cu simțământ.

 

Mi-a spus, cu vocea ei șoptită,

Dintr-un crepuscul diafan,

Că e, mereu, îndrăgostită

De-un chip frumos, de pământean.

 

Îl urmarea, dorind să-i fie

Aproape-n tinerețea sa,

Când el, trăind în poezie,

În versuri calde o cânta.

 

Se regăsea în serenade,

Pe malul mării, azurii,

Deasupra-i revărsa arcade

În raze calde, sidefii.

 

Îi urmărea, din ochi, privirea

Când spre Înalt și-o îndrepta,

Simțind, tot mai adânc, iubirea

Pătrunsă în ființa sa.

 

Îi oferea clarul, în noapte,

Văzându-se regina lui

Și-i savura noian de șoapte,

Pan’ la ivirea Soarelui.

 

Dar într-o noapte-ntunecată,

Când printre ramuri a pătruns,

L-a regasit, lângă o fată

La poala codrului, ascuns.

 

Ea l-a dorit în nemurire

Și s-a crezut regina sa

Însă, mereu, a lui iubire

Era sortită alteia.

 

Și-atunci, plutind fără de viață,

Peste al Cerului abis

Și-a îndreptat priviri de gheață

Spre încetarea unui vis.

 

Ar vrea, dar nu se poate-ascunde,

Valsând, mereu, în amintiri

Și a plecat, încet, pe unde,

Urmându-și tristele sortiri.

 

Tonalități de vis

(Acrostih al tinereții)

 

Am încropit în visul meu o melodie,

Nu pot să știu care a fost al ei motiv

I-am ascultat tonul gingaș, ce-avea să fie

Inima mea pusă pe scări de portativ.

Mi-am amintit sunetul ei, ivit în noapte

Era un cânt ce-adânc în suflet mi-a pătruns

I-am fredonat încet, în gând ale ei șoapte

Tonalități ce-au apărut, dar s-au ascuns.

Ivirea lor mi-a fermecat a mea simțire

Ne luând în seamă somnul trupului inert

Erau frânturi și sunete de fericire,

Realizând din taina nopții un concert.

Inima mea a început să fredoneze

Acorduri dulci aduse parcă dintr-un vis,

Uitând de noapte și dorind s-o lumineze

Soarele viu ce-a mângâiat geamul deschis.

Un tril gingaș venea din lumea de afară

Neîntinat, curat și pur și natural,

Adus de păsări ce susțin în primăvară

Tot un concert, pus în programul matinal.

Am savurat razele calde-n mângâiere

Când pe obraz, în dimineață le-am simțit

În ochi am strâns mănunchi de soare și plăcere

Numai cu gândul dus la cântul încropit.

Tinerii ani mi-au apărut apoi în minte

Erau aceia ce a cântec au sunat

Cu vraja lor, în visul meu de înainte…

……………..

 

Ți-am dăruit lumina mea

 

Privește-nspre Înalturi, resemnată

Fără lumină, Steaua, rămânând,

Pierdută-n unda ei întunecată,

O rază de lucire, așteptând.

 

Și, până nu demult, strălucitoare,

Avea chiar locul ei în Univers,

Mereu cu fața caldă, zâmbitoare,

Dar pân’ la urmă zâmbetul s-a șters.

 

A pus și energie și trăire,

Ca să aprindă înc-o altă stea,

Un astru ce s-a vrut în devenire,

Dându-i puterea, de-a se înălța.

 

Și a uitatat, poate voit, de sine,

Când fiecare rază a trimis,

Pentru a lumina, urcării line,

Cărarea spre un colț de Paradis.

 

Era, acum, atât de mulțumită,

Că nu a fost nimic doar în zadar

Și că steluța ei a fost primită

În rându-acelora cu rang de „Star”.

 

Privind, înspre Înalturi, resemnată,

În întuneric, Steaua, rămânând,

Încă mai speră că n-a fost uitată,

O rază de lumină așteptând.

 

Trăiri…

 

Nu pot ca să trăiesc pe jumătate,

Esența vieții, vreau s-o savurez

În orice clipă, cu intensitate,

Iar dacă dorm, îmi place să visez.

 

Nu vreau să irosesc nicio trăire,

Să le transform, pe toate-n poezii,

Să nu îmi pierd căldura din privire,

Iar din durere, sa fac bucurii.

 

Să simt iubirea cum mi se strecoară

În inimă, voind sa mă îmbete,

Ca adierea unui vânt de seară,

Ce îmi răsfiră ale mele plete.

 

Mi-e drag să înțeleg ceva din viață,

Bune sau rele, toate au trecut

Și orice rid, ce îl primesc pe față,

Să știu, când și de ce a apărut.

 

Aș vrea să dăruiesc doar bunătate

Și să arunc neghina din orez,

Să nu trăiesc nicicând pe jumătate,

Esența vieții să o savurez.

 

Vis nebulos

 

O făptură fugară,

În veșminte de vară,

Printre ramuri pătrunde,

Ca un hoț se ascunde…

Oare Unde?

 

Să o caut, mi-e teamă,

Dar aud cum mă cheamă

Și-n văzduh, parcă vine,

Un mesaj pentru mine…

De la cine?

 

Se aude un sunet,

O strigare de tunet

Și aștept ca să vină,

Coborând în grădină…

O lumină.

 

Să-mi deschidă o cale,

Pe sub crengile goale,

Printre frunze uscate,

Pașii mei să mi-i poarte…

Dacă poate.

 

Și așa să mă ducă,

Spre a nopții nălucă,

Iar făptura sprințară,

Ca o ploaie de vară…

Să apară.

 

Așteptând să revină,

Arătarea divină,

În a mea căutare,

Mă trezesc din visare…

Unde oare?

 

Vorbind cu vântul

 

Am întrebat aseară vântul,

Pribeag, în orele târzii,

De ce mi-a luat, de tot, avântul,

De a mai scrie poezii.

 

Unde mi-a dus acum puterea,

În versuri, rime să așez,

Deși, încă mai simt plăcerea

Chiar de sunt trează, să visez.

 

Când mi-a luat toată ușurința

Să îmi fac stihul curgator

Și mi-a lăsat numai dorința

De-a da suflet cuvintelor.

 

Cum de a șters acea culoare,

Ce o purtam, mereu, în gând

Din poezii fermecătoare,

Versuri răzlețe rămânând.

 

Am întrebat vântul aseară

De ce și unde, când și cum,

Dar tot așa ca prima oară,

Nu mi-a răspuns, el, nici acum.

 

Zburător

 

Luna trimite raze clare de lumină,

Croind cărări înspre ferestrele deschise,

Pe unde se strecoară, în plutire lină,

Un roi de gânduri, care se prefac în vise.

 

Aud un glas, ce îmi șoptește, de aproape

Și simt ușor, pe-obrajii mei, atingeri blânde,

Iar un sărut ce mi se-așează-ncet pe pleoape

Alungă somnul, de sub gene tremurânde.

 

Te văd în vis sau parcă ești realitate,

Aduci în gândul meu o dulce reverie,

Îmi ești străin, dar te cunosc din vremi uitate,

Ce au trecut și deodată, reînvie.

 

Întind o mână, mi se pare că sunt trează,

Nu știu dacă ai fost aievea, vreodată

Și aud pași, ce parcă se îndepărtează,

Lăsând în urmă o trăire minunată.

 

A fost un vis ce a sunat a regăsire,

Dezlănțuind furtuni de gânduri, într-o doară,

Dar îndreptându-mi, înspre cer, a mea privire,

Zăresc, din nou, pe boltă, Luna, solitară.

 

 

 

Cv literar:Gabriela Raucă

Referinte critice:Gabriela Raucă

Creații literare- Gabriela Raucă

Profil Gold: Gabriela Raucă