VARA LA POARTA BRANULUI
Autor: Gabriel Ionescu
Miresmele şi zvonurile zilei se potolesc. De după dealuri, dinspre Răsărit, noaptea ca o lupoaică sură, vine tăcută peste peliniţe, peste buruieni, vine tiptil peste arămiul miriştilor, peste lanurile unduitoare şi-n urmă-i, în sat rămân doar umbrele amurgului.
Încă o noapte se lasă, cu vraja-i de totdeauna, dar de fiecare dată mi se pare atât de proaspătă, de nouă … Îmi cufund capul în iarbă şi-i simt tresărirea plăpândă. Amestecul de miresme stăruie pretutindeni în juru-mi. Mirosul dulceag al paielor de grâu, aroma ameţitoare a florilor de trifoi şi a ierburilor din fânul proaspăt cosit, amăreala pelinului, toate răspândesc atâtea miresme necunoscute şi totuşi atât de obişnuite câmpului încât răsuflarea lor te ameţeşte. Aşi vrea să-mi fie nările înaripate, ca să prind, să adulmec lumea atât de tulburătoare a miresmelor serii de August, care să-mi ardă mirosul, să-mi potolească lăcomia nărilor…
Ca o bătaie înceată din diafane aripi de pasăre măiastră, vântul, aduce abia simţit, plin de gingăşie, murmurul râului îndepărtat sau poate şoaptele tainice ale codrului ce se -ntinde beznă spre munte.
Deasupra grădinilor, negre acum, care se întind deoparte şi de alta a ulicioarei înguste ce urcă din sat pe deal ca o panglică de argint , peste pâlcurile de plopi ale luncii se înalţă majestuoasă, ca o regină-n trenă argintie înconjurată de puzderie de slujitori mărunţi şi strălucitori ca nişte nestemate, luna plină.
Şirul pomilor, şerpuitor în lunca râului, e învăluit într-o lumină tainică, ce le albeşte crestele şi le -ncarcă cu o promoroacă diafană. Până peste dealurile line, îndepărtate, pluteşte o lumină verzuie, ca un puf uşor ce stăruie deasupra firii. Aproape, în legănarea înceată a cumpenei uriaşe, se iveşte cârligul de fier al vedrei, care intrând în bătaia lunii, sclipeşte deodată ca o fulgerare albă în întunericul ulicioarei.
Urechea-mi plecată, prinde răsufletul cald al pământului, cântecul îndepărtat al greierilor, târâitul şuierător al cosaşilor ăn fânul proaspăt din şură. S-a aplecat crenguţa unui măr sau genele mi-au clipit ? Pocnind uşor, pe iarba moale se rostogoleşte încet um măr abea pârguit, cu codiţă mică verzuie. Undeva în sat, un câine latră mânios la cine ştie ce i se năzare iar jos, în vale, printre căsuţele cu acoperişuri ţuguiate, pâlpâie luminiţe gălbui.
Furat de miresmele nopţii, de glasurile tainice ale firii, pot uşor să-mi imaginez întruchipându-se în juru-mi, lumea de basm a copilăriei, cu zmei, balauri, Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânziene , a basmelor şoptite încet, cu o tainică şi captivantă putere la gura sobei ce aruncă jerbe mari de scântei, de un moşneag cu părul alb , cu barba stufoasă, ce-şi râde uneori încetişor pe sub mustaţă, de mutrişoarele speriate, cu ochii mari deschişi, ca nişte mărgele, a prichindeilor aflaţi în jurul lui.
Încet, încet, cumpăna tremurătoare,nucul înalt şi răsfirat, brazii semeţi din depărtare, dealurile poleite sub lumina blândă a lunii, toate, pot deveni făpturi uriaşe sau pitici bărboşi, dintr-o lume atât de plăcut regăsită , a copilăriei…
Dar vai ! Nu ! Nu am puterea să mă las furat prea mult de vraja basmului, căci odată cu strigătul victorios, ca o goarnă pe câmpul de luptă, al cocoşului, reveria se destramă şi încep să simt cu putere, chemarea pătimaşă a tinereţii, dorinţa-i arzătoare de viaţă tumultuoasă. Strâng cu putere în mână mărul cules din iarbă şi sub apăsarea stăruitoare a degetelor, coaja îi pârâie iar miezul i se afundă. Şi totuşi… iar mă-nfioară, plină de tainice chemări, singurătatea nopţii.
Din ce în ce mai des, capu-mi se pleacă tot mai jos în iarbă, muşchii se relaxează iar mâinile mângâie încet, ca pe o iubită, vârfurile mătăsoase ale ierbii. Surâd, căci simt cum somnul mi se furişează- n gene. Adorm , iar zâmbetul imi alunecă uşor de pe buze, ca o picătură de rouă de pe marginea unei petale de floare.
Somnu-i aşa de dulce…Dorm uşor şi relaxat, somn odihnitor de tânăr fără griji, până ce stridentul cântat al cocoşilor îmi spune că nu va mai fi mult până ce răsăritul de ivoriu al zorilor, ivit de după creştetul dealurilor şi turnurile semeţe ale Castelului, va umple văile de o vrajă nouă, de astă dată luminoasă, mângâiată de razele soarelui şi înveselită de ciripitul zglobiu al păsărelelor pornite dis-de dimineaţă la joacă.
Doamne, ce bine-i acasă !
August, 1963
De acelasi autor:
Puterea cuvantului
Maini de sora
Plange vremea
Dacă ți-a plăcut:
Apreciază Încarc...
