Poezii pentru sufletul meu, de Mihaela CD
la mine versurile au venit singure…din durere si din iubire…eu n-am facut nimic deosebit…decat le-am scris
Bucăți de timp
De sub tâmpla timpului,
Trimit amintiri,
Pe aripi de iubiri,
Semănând pe cărări,
Neuitări și mângâieri…
De sub tâmpla clipelor,
Adun secundele eterne,
Într-un leagăn de flori,
Evantai de culori,
În mii de fiori…
De sub tâmpla dorului,
Flacăra iubirii geme,
Sunt jertfe,
Lacrimile sorții,
Pe chipul nopții…
Bucăți de timp,
Sub tâmplă cuprind…
Cântec la xilofon
așa pare lumea cu pereții vopsiți
în exterior
aici uleiul se scurge ca un șarpe de apă
suflete cu un singur timpan
miros a ratare a iarbă-de-mare a nadă
a balans între morți/ocean între vii
timpul cu brațele pline de portocale
se pierde în lunca unde nechează cai
conabii
secunde în galop iau aerul
în plex
se izbesc de orgia sunetelor care cântă la un singur instrument
mă așez în genunchi cu coatele
lipite de fragmente de meteoriți
pipăi cântecul iluminat
cu degetele lipite de xilofon fierbinți
parcă între cer și ectoplasma ultimei iubiri
s-ar deschide falii inundate de lavă
sub care înveți să respiri
Nu poti
Nu poti vedea, nu poti sa crezi
Cat de adanca e lumea mea.
Nu poti uita si n-ai sa-ncerci,
Sa poti visa sa nu te-ntreci.
Nu poti privi, nu poti zambi
Dorul din tine, va pleca intr-o zi.
Nu poti sa plangi, nu poti sa spui
Durerea din gand, caci nu stii cui.
Nu poti pleca, nu poti visa
Lacrima mintii e doar a ta…
Nu poti iubi la infinit,
Nu poti gandi la nesfarsit.
Nu poti sa speri, nu poti sa vrei
Parfumul suav e-n floarea de tei.
Nu poti primi, nu poti darui
Nu ai de ce, nici pentru ce.
Nu ai sentimente si nici valori,
Privesti spre creste, fara culori.
Nu vrei sa fii, dar nici nu esti,
Nu vrei sa poti, nici sa socoti.
Nu vrei sa fii, nu vrei sa poti…
Nu vrei sa poti nu vrei sa fii.
Dedicată absolvenților de clasa a-VIII-a.
PE NOUL DRUM
Autor: Aurelia Oancă
Privesc acum în calendar
Spre zilele ce-au prins să zboare,
Prin timpul fără de hotar
Ce pentru noi acum e-o floare,
Cu opt petale de culori
Ce am crescut-o în fereastră
Și care-a plâns adeseori
Cum plânge floarea într-o glastră.
Dar din bobocii care-am fost
Acum suntem bujori în floare,
Ce-și caută în lume rost
Și vise-n lumea trecătoare.
Iar farul care ne-a ghidat
Ai noștri pași, a noastră viață,
Va lumina neîncetat
Cu-a sa știință și povață.
Culorile ce-au fost cu noi,
Vor desena pe pânza vieții,
Ne vor ghida spre nou șuvoi
Din anii scumpi ai tinereții.
În prag de drum cu noi meandre
Acum când facem un popas,
Lăsăm în urmă jocuri tandre,
Apoi străbatem pas cu pas,
Alt drum va fi, cu alte hopuri,
Mai greau și mai anevoios,
Dar noi nu stăm acum la stopuri,
Ci facem totul luminos!
Ziua de sabat
timpul crește ca un pui de prigorie
valuri de întuneric topesc zile în malaxor
îmi este dor de moartea sărată
a ultimei mele iubiri
așa cum vezi răsăritul /pescăruș în zori/
tot astfel vei auzi scâncetul vieții ghemuit în prăpăstii
iar lumea aceasta se va roti /vultur cu gheare de fier/
se vor scutura trandafiri izvorâți tainic din cer
te întreb stea-de-mare barcă legănată de pești
câte sorți /pietre albe de râu/ risipești?
aici și acum aripi de păsări nocturne
ne vor ciuguli urmele roșii
aerul se va dezâmblânzii va mirosi universul numai a sentimente amar de vii
buzele mele îți vor dărui ore sculptate în argilă
dintre toți caii lumii tu îmi vei alege
pe cel de ultimă cursă
iubirea se va naște divină
pierduți în lumină ne vom iubi/morți unul pentru altul/
de azi înainte dragostea va fi ca sabatul
De-as putea viață,
De-as putea viață a mă renaște,
Mi-aș dori sa fiu o floare de nufăr,
Sufletul meu să nu poată cunoaște,
Dureri, ce mă fac cumplit să sufar.
De-as putea viață din nou a te trăi,
Nu mi-as dori decât să fiu o floare,
Să îmi deschid candid pe rând mugurii,
Să surâd spre cerul încoronat de soare.
De-as putea viață din nou să te am,
În primăvară să înfloresc as nutri,
În cea mai gingasa floare de pe un ram,
În care încântați să zboare fluturii.
De-as putea viață ca să-ți întorc roata,
Floare as vrea să fiu, să împrăștii parfum,
Inimii cu drag i-aș deschide iar poarta,
Iubirea să renască în sufletu-mi scrum.
De-as putea viață să te trăiesc iar,
Mi-aș dori să fiu o floare de azalee,
Dar n-aș mai vrea o zi din calendar,
Să te simt în trupu-mi searbad de femeie.
Zece funde
mi-e dor de aburul nărilor umede
calul acela înţelept mă iubea
între noi erau mutări (i)logice ca la şah
nevederea simţurile ţi le pipăia
turele tale sincere pe lângă plopii fără soţ
agitau romantismul desuet
cu rufe albe la balcon
pantofi negri cu şiret /prea înţeleptul meu unicorn/
gem caisele de irepetabila povară
mă tem mă tot tem
că donquijote o să moară
într-o magică zi de septembrie
iar el calul acela înţelept o să-mi moară cu ochii deschişi
mirosind iarba de mare amară
calul se resemna să fie potcovit
coama lui împletită cu zece funde
striga să nu mă tai sunt cal de povară
la abator toţi măcelarii miros a minciuni sau a boală
între noi caii aleargă ultima cursă
nu există final învingătorul sigur se împuşcă
cu nările umede calul aleargă
iubiri de o vară ard la foc mocnit
trotuarul scuipă lavă jilavă
setea oraşului fără cai
cere o mie de ani
ca o mie de stropi în ocean
calul îmi linge mâinile drept
am ochii deschişi de mărgean/peşti coloranţi în ocean/
mută întâi tu mai aştept un veac o cursă un pas
şah mat de azi merg cu singurătatea la pas
GREU DE PRINS
Tu, prinde-mă și fură-mi dacă vrei SĂRUTUL,
Că-s rea de plată. Asta ca să știi.
Te pun acum, să faci tu INCEPUTUL,
Ghicește, suntem tineri, sau suntem copii ?
De nu ghicești, eu cred c-ar fi păcat,
C-am să te pun la caznă și mai mare,
C-o să m-ascund eu pe sub vreun macat,
Să mă găsești, te pun la încercare.
Și dacă nu vei reuși să mă găsești,
Te fac s-alergi mult, mult, ca să mă prinzi,
Iar dacă în final, tu reușești,
Răsplata va fi cât dorești și cât cuprinzi.
Deci, un sărut, se știe-i INCEPUTUL,
Iubirii, care va veni, curând, curând,
Și poate n-oi fi tu chiar Stan-Pățitul
Și ce aștepți, va veni rând pe rând.
Uneori…
(fragment din viata )
Uneori am senzatia diminetilor reci
Peste timpul din noi, gandul petreci,
E verde natura …si speranta din ea
Se ascunde incet in inima mea.
Uneori aud trilul privighetorilor,
O simfonie , in verdele codrilor
Si inima calda , imi plange bucuria
Renasterii la viata … si iubirea.
Uneori imi ascult linistea sufletului
Adancit… in povestile trecutului,
Si privesc in cascada cristalina
Margaritarii valurilor de lumina.
Uneori ma pierd in visele verzi,
Tunelul timpului imi tese povesti,
Pasesc pe taramul fermecat , de dor
Si incerc sa gasesc drumul printre nori
Ascult sipotul cascadei si gandesc
In aceasta seara, oare unde te gasesc,
Pe care pagina si intr-al cui suflet
Din cartea -ngalbenita de -atat umblet !
Camasa de ganduri
Din ganduri am sa-ti fac camasa
Sa te acopere copile cand ti-e frig
Si-n viata devenita prea geroasa
Te protejeze de ti-e vantul aprig
Si-am sa adaug si-un iz de bucurie
De rosii maci si flori de Nu ma uita
Pe care am sa-i brodez cu dibacie
Pe gulerasul alb, de la camasa ta
Si-atunci cand dorurile te apasa
Sa-mi fie florile, un adevarat aliat
Sa-ti aminteasca ca numai acasa
Dorul cel arzator iti fi-va alinat!
Un fum…
Auzi ? Ma auzi cand,
Iti spun , te astept,
Si cand dorul imi navaleste,
Ca o furtuna, in al meu piept ?
Ma auzi cand inima,
Imi plange in mine
Si lacrima imi spune,
Ce dor ii e de tine…
Ma auzi cand sufletul,
Sufletul meu stingher,
Se ascunde iar , si iar
Intr-un ungher?…
Ma auzi atunci cand,
Mintea mea …refuza
Sa te mai piarda-n gand,
Si vrea sa ii fii muza ?…
Auzi ? Ma mai auzi?!!!
Dupa atata timp…
Eram in curte ,
Ascunsa printre duzi.
Am asteptat sa vii,
Si sa ma cauti,
Dar tu nu aveai timp…
Iar eu iti puneam lauri.
Ma auzi ? Am asteptat
Pana tarziu , in noapte
Sa pot s-aud in sufletul pustiu,
O blanda si tainica soapta.
Dar soarele a rasarit,,
In inima e-un dor…ranit.
Ma auzi ? Acum ma auzi?!
Eu…nu mai sunt, a mai ramas
Doar glasul unui…gand.
De-aș fi
De-aș fi o lacrimă de jar,
Strigătul mut, liniștea surdă,
Mi-aș topi ca o zaludă,
Șoapta-n noaptea de cleștar.
M-aș înveli cu pulberea de stele,
Cu razele argintii de Lună plină,
Cu atingerea viselor ce-alină,
Urmele de timp ceruite pe piele.
De-aș fi surâsul veșnic nud,
Pe chipul trist și gol,
Iubirea aș transforma-o în rug,
Să ardă-amarul lacrimilor care dor…
De-aș fi o clipă în adierea timpului,
M-aș înveli cu pulberea Olimpului…
Ore dezarticulate
lumea pe aleile căreia îmi plimb
câinii neliniștii este mirifică
verde vântul adie dinspre sălcii
răsfoind amintiri
cu părinții mei nebuni de frumoși și de tineri
arome de tei învăluie noaptea care îmi urcă în piept
când topită liniștea urlă pe asfalt ca o primadonă : ești atât de frumoasă, femeie, încât îți leg firul vieții de Carul Mare!
soarele și-a întins orele dezarticulate alene
aerul încins adie a somn sau a moarte
cu degete roșii de spaime sap în secunde
cum ar săpa o cârtiță tunel vertical în pământ
este atât de albastră vara aceasta cu atentate
încât am în gură gust de pământ
mi-ai cusut rana dintre omoplați cu fir de lumină
sunt vie! ți-am zis, dar ca niciodată era hemoragie de cuvinte
fosforescentă singurătatea alunecă în nisip liberă ca un cal de pustă
într-o lume care joacă la cacialma suflete
FLOAREA SĂRUTULUI
Autor: Aurelia Oancă
Când vălul nopții merge la culcare
În zorii zilei ce s-a și ivit,
Înșiri pe firul vieții fluturi care
De-atâta zbor în mine-au obosit.
Fiorii ce sunt puși pe-a lor aripe
Au scris poeme în a mele gânduri
Și timpului i-au transformat în clipe
Secundele cuprinse-n tandre rânduri.
Îți simt parfumul de iubire caldă
Împrăștiat pe trupul meu avid
De dragostea ce în priviri se scaldă
Udând pământul vieții sec, arid.
Izvorul care-și trece unda clară
Prin ochii mei înfierbântați de dor
Și-i răcorește ca și umbra-n seară
Când vâlvătaia vieții e un nor.
Din picături celeste crește floarea
Sărutului de dragoste-nsetat,
Tu ești în mine viața dar și boarea
De vânt zburdalnic ce-i de dor purtat!
VARA LA POARTA BRANULUI
Miresmele şi zvonurile zilei se potolesc. De după dealuri, dinspre Răsărit, noaptea ca o lupoaică sură, vine tăcută peste peliniţe, peste buruieni, vine tiptil peste arămiul miriştilor, peste lanurile unduitoare şi-n urmă-i, în sat rămân doar umbrele amurgului.
Încă o noapte se lasă, cu vraja-i de totdeauna, dar de fiecare dată mi se pare atât de proaspătă, de nouă … Îmi cufund capul în iarbă şi-i simt tresărirea plăpândă. Amestecul de miresme stăruie pretutindeni în juru-mi. Mirosul dulceag al paielor de grâu, aroma ameţitoare a florilor de trifoi şi a ierburilor din fânul proaspăt cosit, amăreala pelinului, toate răspândesc atâtea miresme necunoscute şi totuşi atât de obişnuite câmpului încât răsuflarea lor te ameţeşte. Aşi vrea să-mi fie nările înaripate, ca să prind, să adulmec lumea atât de tulburătoare a miresmelor serii de August, care să-mi ardă mirosul, să-mi potolească lăcomia nărilor…
Ca o bătaie înceată din diafane aripi de pasăre măiastră, vântul, aduce abia simţit, plin de gingăşie, murmurul râului îndepărtat sau poate şoaptele tainice ale codrului ce se -ntinde beznă spre munte.
Deasupra grădinilor, negre acum, care se întind deoparte şi de alta a ulicioarei înguste ce urcă din sat pe deal ca o panglică de argint , peste pâlcurile de plopi ale luncii se înalţă majestuoasă, ca o regină-n trenă argintie înconjurată de puzderie de slujitori mărunţi şi strălucitori ca nişte nestemate, luna plină.
Şirul pomilor, şerpuitor în lunca râului, e învăluit într-o lumină tainică, ce le albeşte crestele şi le -ncarcă cu o promoroacă diafană. Până peste dealurile line, îndepărtate, pluteşte o lumină verzuie, ca un puf uşor ce stăruie deasupra firii. Aproape, în legănarea înceată a cumpenei uriaşe, se iveşte cârligul de fier al vedrei, care intrând în bătaia lunii, sclipeşte deodată ca o fulgerare albă în întunericul ulicioarei.
Urechea-mi plecată, prinde răsufletul cald al pământului, cântecul îndepărtat al greierilor, târâitul şuierător al cosaşilor ăn fânul proaspăt din şură. S-a aplecat crenguţa unui măr sau genele mi-au clipit ? Pocnind uşor, pe iarba moale se rostogoleşte încet um măr abea pârguit, cu codiţă mică verzuie. Undeva în sat, un câine latră mânios la cine ştie ce i se năzare iar jos, în vale, printre căsuţele cu acoperişuri ţuguiate, pâlpâie luminiţe gălbui.
Furat de miresmele nopţii, de glasurile tainice ale firii, pot uşor să-mi imaginez întruchipându-se în juru-mi, lumea de basm a copilăriei, cu zmei, balauri, Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânziene , a basmelor şoptite încet, cu o tainică şi captivantă putere la gura sobei ce aruncă jerbe mari de scântei, de un moşneag cu părul alb , cu barba stufoasă, ce-şi râde uneori încetişor pe sub mustaţă, de mutrişoarele speriate, cu ochii mari deschişi, ca nişte mărgele, a prichindeilor aflaţi în jurul lui.
Încet, încet, cumpăna tremurătoare,nucul înalt şi răsfirat, brazii semeţi din depărtare, dealurile poleite sub lumina blândă a lunii, toate, pot deveni făpturi uriaşe sau pitici bărboşi, dintr-o lume atât de plăcut regăsită , a copilăriei…
Dar vai ! Nu ! Nu am puterea să mă las furat prea mult de vraja basmului, căci odată cu strigătul victorios, ca o goarnă pe câmpul de luptă, al cocoşului, reveria se destramă şi încep să simt cu putere, chemarea pătimaşă a tinereţii, dorinţa-i arzătoare de viaţă tumultuoasă. Strâng cu putere în mână mărul cules din iarbă şi sub apăsarea stăruitoare a degetelor, coaja îi pârâie iar miezul i se afundă. Şi totuşi… iar mă-nfioară, plină de tainice chemări, singurătatea nopţii.
Din ce în ce mai des, capu-mi se pleacă tot mai jos în iarbă, muşchii se relaxează iar mâinile mângâie încet, ca pe o iubită, vârfurile mătăsoase ale ierbii. Surâd, căci simt cum somnul mi se furişează- n gene. Adorm , iar zâmbetul imi alunecă uşor de pe buze, ca o picătură de rouă de pe marginea unei petale de floare.
Somnu-i aşa de dulce…Dorm uşor şi relaxat, somn odihnitor de tânăr fără griji, până ce stridentul cântat al cocoşilor îmi spune că nu va mai fi mult până ce răsăritul de ivoriu al zorilor, ivit de după creştetul dealurilor şi turnurile semeţe ale Castelului, va umple văile de o vrajă nouă, de astă dată luminoasă, mângâiată de razele soarelui şi înveselită de ciripitul zglobiu al păsărelelor pornite dis-de dimineaţă la joacă.
Doamne, ce bine-i acasă !
August, 1963
Îmi ești…
Îmi ești aproape,
Și totuși…
Atât de departe,
Împărțim idei și vise,
În fiecare noapte,
Înălțăm doruri aprinse,
Și iubiri nepermise,
În flăcări, către astre
Ard sufletele noastre…
Îți sunt aproape,
Și totuși…
Atât de departe,
Gândul de tine,
Îmi măsoară pașii
În fiecare noapte.
Prin lacrimi de mărgean
Așteptând iubirea ta
Din șoapte,
Flori de iasomie
Îmi zămbesc în geam…
Îmi ești…îți sunt…
Atât de aproape,
Si totuși…cât de departe…
CREDINȚA POETULUI
Poete, eu chiar cred că Visul fără tine ar muri,
De n-ai fi tu, ca zilnic, să-l hrănești
Și Universul poate chiar s-ar prăbuși,
De n-ai fi tu, Poete, să-l îmbogățești.
Mai cred, că Stelele pe cer, poate s-ar stinge,
De n-ai fi tu, pe rând, să le culegi,
Să faci din ele o cunună, să o dai cui plânge,
S-o dai Femeii, ei, Ispitei, dorul să îl legi.
Eu cred că toate florile, pe loc s-ar ofili,
De n-ai fi tu Poet, să le culegi,
Faci dig uitării, ba chiar Dorul știi al stăvili
Celor iubiți , să le rămână și speranțele, intregi.
Și toate astea la un loc, înseamnă Viață,
Căci tu descrii in vers și jale, dar și dor
Chiar Universul s-ar sfârși. Tu ii dai față,
Prin dulce vers și sigur, prin Umor.
Poete, fără tine, cu siguranță visul, ar muri,
Căci slova ta e mângâiere, dar poate fi și armă,
Cine nu știe asta, citind se poate lămuri
Puterea versului, adună masele și bariere, sfarmă.
Menirea ta : Să dai visului viață.
Nu te-nbăta, cu laude deșarte,
Dacă ești bun. alții te-mping în față
Doar cititorul, la valori, cununile le-mparte.
De ce inimă tu nu vrei să – mbatranesti?
Dureri, tristeți, ce-n inimă am strâns,
Azi nu mai vreau să port, m-am săturat,
Destul sufletul meu a fost străpuns,
De-atâta -nsingurare și nesecat oftat.
Îl simt prea vlăguit, ar vrea să evadeze,
Din umbra-nsingurarii care îl doboară,
Dar teama de eșec îl face să clacheze,
Ce pot să-i dau, să-l fac a fi fericit iară?
Un gând rebel mă -ndeamna să iubesc,
Iar altul mai stingher mă dojeneste rău,
Cum să aleg dar calea, pe care să pășesc,
Acum când doar prăpăd e în sufletul meu?
Ce greu e să alegi, când ceva te reține,
Și totuși vrei renaște ferice din iubire,
De-aproape te urmăresc,, clipele asasine”,
Ce-ți nimicesc speranța, dreptul la fericire.
Răpusă de dorința iubirii ne-mplinite,
Îmi sorb tăcerea care, mereu mă însoțește,
Cărare vrând să-mi fac prin clipele tăcute,
Mi-ascult gândul stingher care mă dojeneste,
Mă cert cu dorul care în gând mă învaleste,
Îmi pun în gând o – ntrebare din cele mai firești,
De ce inimă tu nu vrei să -mbatranesti?
Căutări
Mi-am pierdut urma blajină a unui gând,
O caut și acum, pe boarea unui vânt,
Pe firul viu al apei de cleștar,
Își țese mal când tăceri veșnic tresar.
Mi-am pierdut urma desculță a unei priviri,
Pe cărări neumblate de iubiri,
O caut frenetic în abisul difuz al unei inimi,
Foșnet de sclipiri pe-a razelor lumini.
Au încolțit, pe aripi străvezii, oftând,
Mugurii verzi, cu iz de viață, radiind,
Explozii de iriși în zbor, în mii și mii de culori,
Petale cerșind boabe de rouă în zori,
Privirea-mi sărută lacrima și cerul,
Cu buze timide iși dezleagă misterul,
Tăcerile strigă, topind petalele-n zâmbet,
În urna iubirii respiră, cenușa arsă în suflet!
Condamnat ca să iubești,
(răspuns)
Remușcat colinzi prin minte,
Dup-o dragoste fierbinte,
Condamnat ca să iubești,
Porți păcatele lumești,
Cu dureri înfipte-adânc,
Și tăceri care te frâng,
Vrând un vis să împlinești,
Să simți viața c-o traiesti,
Dar te roade depărtarea,
Cum să poți găsi chemarea,
Când soarta îți e străină,
Fără ca să porți vreo vină,
Dezlegand, legând apusuri,
Cu nostalgie în visuri?!?
Între zări îndepărtate,
Gându–ți este cu dreptate,
Iar dorința ce te arde,
E-nvaluita-n mister,
Unde colțul de lup roade,
În sufletu-ti trist, stingher.
PROMISIUNE
Autor . Aurelia Oancă
Din carul mare steaua mi-a promis
Că mă va duce-n universul mare,
Chiar şi acolo unde-i interzis
Şi veşnicia nu are hotare.
Acolo mi-a promis că voi găsi,
Steluţa care-i geamănă cu mine
Şi mersul ei nu mă va părăsi,
Atunci eu m-am gândit numai la tine.
Ce altă stea de sus ar mai putea
Să fie oare geamănă cu mine ?
Să strălucească chiar şi-n noaptea grea,
Cine-ar putea fi alta decât tine ?
Promisiunea stelei m-a făcut
S-aştept tăcută-n fiecare noapte
Şi liniştea din mine s-o ascult,
Aşa cum ascultam a tale şoapte.
Atunci am înţeles că stele sunt
Şi-aici pe Terra, chiar şi lângă mine,
Dar nu se văd, ascunse-s în cuvânt
Şi taina lor o ştim şi-o ţinem bine.
Cuvântu-i stea sau steaua e cuvânt
Iar universu-i tot ce mă-nconjoară,
E-n fir de iarbă, floare sau un cânt
E poate-n gândul care veşnic zboară !
GÂNDURI, GÂNDURI
Autor: Aurelia Oancă
Clepsidra-și cerne clipele tăcută
Ducând cu ele gânduri ce se frâng,
Făcând pe urma timpului volută
Din lacrimile ochilor ce plâng.
Se scutură petalele de vreme
Peste noianul anilor trecuți,
Prin gals de vânt încearcă să te cheme
Din amintiri pe care nu le uiți.
Și trandafirul adormit între vechi pagini,
Zâmbește parcă-n somnu-i lin, uitat
În cartea vremii care n-are margini
Și este cu mici stele presărat!
Ploaia
Imi sprijin tampla
Pe-a serii liniste.
Adulmec o adiere pala
Cu parfum de ploaie!
Ma ploua cu vorbe marunte,
Ma mangaie,
Sunt soapte,
Invaluite-n noapte!
Ma ploua cu alte cuvinte
Ma imbraca in vise,
Adulmec o boare
Cu ganduri usoare!
Dansez in ploaia ce cade,
Cu vorbe si cuvinte,
Sufletul se-ascunde!
Ma ratacesc prin soapte…
Ma impiedic de ele!
Trezeste-te,
S-au ivit zorile!
Vremuri bune, vremuri rele
Vremuri bune, vremuri rele
Ati venit si iute -ati si trecut
Si prin vanturi purtate alene
Ati zburat usor sau ati zacut
Vremuri bune, vremuri rele
Rand pe rand v-am degustat
Si-uneori in clipele mai grele
De tristete si de dor,am oftat
Vremuri bune, vremuri rele
Iata ca , ajuns-am la socotit
Voi toate sunteti ale mele
Si cu versuri v-am rasplatit.
Așa e viața,
Stau de vorbă eu cu mine,
Pe muchia unei creste,
Când n-am zilele senine,
Și viața-i asa cum este.
Încercând să prind putere,
Și ca pasarea să zbor,
Mă desprind de-a mea tăcere,
De tristeți care mă dor,
Și mă lupt cu a mea forță,
Ca un mugur să -nfloresc,
Și arzând precum o torță,
Reîncep să mi-o trăiesc,
Și mă chinui s-o-nteleg,
Purtând o continuă luptă,
Nu pot taina să – i dezleg,
Căci așa a fost ursita,
Mai cu soare, mai cu nori,
Și cu doruri care dor,
Cu furtuni ce ma doboară
Viata nu-i deloc ușoară.
Zilele pe rând se trec,
Se deapănă ca un ghem,
Viața asta mi-o petrec,
Gânditoare și mă tem,
Că -ntr-o zi se va sfârși,
Și-oi pleca în cerul sfânt,
Făr’măcar s-o pot trăi,
Fericită pe pământ.
Răsfăţ
Mi-ai mângâiat privirea,
Cu adieri de vânt,
În palme de cuvinte,
La umbra unui gând,
Zugrăvită în culori,
Cu penel de flori…
Iubirea!
La fiecare clipire,
O pală de vânt,
Freamătă simfonia,
Unui anotimp,
Simfonia toamnei,
Note din miezul zilei,
Cu gingășii de frunze,
Foșnetul clipei,
Ecou tivit, solfegiile unei muze. ..
La fiecare tremur,
Pe coama unui vânt,
Răsare câte-murmur,
Șoaptă amorțită-n gând…
Fire de lacrimi își țes,
Prin perdeaua unor săruturi dulci,
Chipul brăzdat ades,
Cu rafale de adieri reci.
………………………………….
Mi-ai brodat privirea,
Cu fire de ploaie argintii,
În amurguri târzii,
Fuioare de șoapte,
Fâșii în noapte…
Fericirea!
Gânduri,
Uneori mi-e teamă de ziua în care florile nu vor mai zâmbi, sau poate de stelele ce nu vor straluci…mi-e teamă de firul ierbii verde crud, ce nu va mai răsări și de foșnetul vântului ce nu-l voi auzi…mi-e teamă de rîul ce-și va pierde clipocitul vesel și de bradul ce-și va pierde din semeția lui verde….mi-e teamă de ploaia ce va uita sa plângă, și de fulgul de nea ce nu va ști să mai ningă…mi-e teamă de soarele ce nu va mai fi și de curcubeul cerului ce-și va pierde culorile, într-o zi…mi-e teamă de tine si de ziua în care nu voi putea să-ți ating sufletul cu iubirea mea…mi-e teamă de clipa în care va plânge dragostea din inima mea…mi-e teamă de mine și de tot ce simt, mi-e teamă de visul ce vreau sa-l alint, mi-e teamă…mi-e teamă de tot și de toate, mi-e teamă de timpul ce se pierde în noapte…
Doar ganduri…
Ce? Nu inteleg!
Nu inteleg noaptea…
Diva între visari..
Cu scara ce la stele urca
Și fără de asteptari
Ce nu inteleg…..
Nu inteleg iubirea…
Cu zbatere ca vălurile-n mal
Ca sa-i ascult menirea
Fără nimic fatal.
Ce? Nu inteleg…
Nu inteleg sensul valorii
Cand ma privesc în oglindă
Dar când sufletul zâmbește candorii
Ma dezrobesc lucidă…
Oare..ce nu inteleg?
A fost
A fost o vreme când gândeam la tine,
O vreme când nu mai știam de mine,
Când mintea refuza să înțeleagă,
A dorului…pătrunsă vrajă.
A fost o vreme în care te-am iubit,
În care tu nu ai vrut să simți și m-am oprit,
Și-n care nu ai vrut să fii și nu ai fost,
Iubitul meu, și acum nu are nici un rost.
A fost o vreme când tainic te visam,
Și te chemam în fiecare noapte,
Să -mi fii alături, să mă ții în brațe,
Și să mă îmbeți cu ale tale șoapte.
A fost o vreme când am vrut să simt,
Căldura sufletului pân’la nesfârșit,
Când fruntea-mi pe pieptul tau voiam s-ating,
Și când iubirea-ți aș fi vrut s-o strig.
A fost o vreme când în ochi eu te-am privit,
Și am căutat în ei liniștea, din infinit,
Când aș fi vrut să mă adâncesc în ei,
Și să simt parfumul florilor de tei.
A fost o vreme când eu ,am crezut,
Că aș putea avea un loc, în al tau suflet,
Că aș putea simți tăcerea sufletului meu,
Chinuit si sătul de atâta umblet…
A fost o vreme când am căutat,
Am căutat în lună și în soare,
În sufletul meu, plin de culoare,
Dar…n-am găsit decat o șoaptă din izvoare.
A fost o vreme când am privit
În marea de smarald cu valuri de mărgăritar,
O vreme când iubirea o spuneam în șoapte,
Dar ai plecat, și ai lăsat-o în noapte.
A fost o vreme cand eu am crezut în mine,
Și am crezut că simți aceea iubire, pentru tine,
Dar tot ce-a fost s-a spulberat, și dorurile mele
S-au transformat în lacrimi, și în praf de stele .
A fost … și va mai fi o vreme…
Când totul va fi scris într-o poveste,
Când sufletu-mi s-a dus într-un trecut,
De mult uitat și… dispărut.
Vers de dor !
Bate soarele-n fereastră,
Cerul n-are pic de nor ,
Prind cu degetele-o rază ,
Scriu cu ea un vers de dor !
Şi-l trimit departe-n lume ,
Pe un fir de vânt zglobiu,
Lângă el pun gânduri bune ,
Poate-ajung într-un târziu !
Că atat de tare, doare ,
Dorul de ai tăi plecați,
Departe ,în lumea mare …
De părinți, surori ,de frați !
Şi atât te răscoleşte ,
Şi te freamătă cum vrea ,
Simți cum inima-ți topește ,
Lacrimi ,izvorînd din ea !
Îți faci sufletul scrisoare ,
Scrii pe el un vers de dor ,
Şi pe razele de soare,
Īl trimiți prin lume-n zbor !
Lângă ai tai ,cei dragi , să fie ,
Ca să-i mângâie mereu,
Pază bună să le fie,
Atunci când le e mai greu !
Rugăciunea de părinte,
Să le fie apărare,
Şi cand dorul îi pătrunde ,
Gândul bun să-i înconjoare!
Pe-o rază caldă de Soare ,
Sau pe firul lin de vânt,
Pleacă gându-n lumea mare,
Pe un vers de dor , plutind !!!
Privirea,
Îmi agăț privirea în cornul de lună,
Și te-aștept stea de-argint tăcută,
‘N noaptea asta albastră și mută,
Să mă pierd în cer cu tine de mână.
Legănata privirea te va urmări,
Și va sta ascunsă-n umbră de nori,
Îndrăgostită, dornică de a te iubi,
Voi sfârși în fine cu amarnicul dor.
Prin bezna feerica a nopții reci,
Pitita după vălul sidefat de stele,
Pe furiș te voi opri să nu treci,
Fără să guști sărutul buzelor mele.
Privirea te caută neobosita în absolut,
Răpusă de dor zace în lanțuri fericirea,
Arzând de dorința unui ultim sărut,
Te voi căuta în toată nemărginirea.
În delir vreau să renaștem iubirea,
În verdele smarald al ochilor tăi,
Vreau să-mi înec încă o dată privirea,
Și de drag să mă pierd cu totul în ei,
Astă noapte prea dulce mi-e amintirea!
Noapte de mai,
Mi-e sufletul o noapte,
Intunecata, fara stele,
Visele-mi sunt uitate
Pierdute printre ele…
Gandul meu odata,
Senin si inflorit,
E acum rece, nepatruns
Si inecat in plans…
Mi-e inima un sloi
De gheata-n valvataia
Focului, ce azi se stinge
In visul care plange…
Nici noaptea , nu e noapte,
Nici visul … nu e vis,
Eu voi pleca spre zari albastre
Asa cum am promis …
Cand voi pleca …
Cand voi pleca eu voi lasa in urma
Versuri cu sentimente parfumate
Si-l veti alege pe cel scris in urma
Pastrand inca miresme aromate
C-am adunat in pana-mi scriitura
Ropote de simtaminte vii si trairi
Si-atunci cand va sa-mi vie viitura
Eu am sa las doar rime mosteniri
Cand voi pleca , ramane-va o jale
Ca nu veti sti pe ce cai am s-apuc
Nimic n-o sa-mi mai stea in cale
Si am s-o iau in nemurire de nauc.
NU MĂ UITA
Autor : Aurelia Oancă
Gingașă floare de nu mă uita,
Ce-ai adunat din roua dimineții
Culoarea tandră din petala ta
Și ești mereu pe filă când poeții,
Un cântec sau romanțe zămislesc,
În strofele stropite cu iubire
Și puse-n notele ce-n drum pornesc
Spre cuibul unde este fericire.
Pe chipul tău și-a pus un zâmbet vara
Cei ce te văd îngână și zâmbesc
În suflete-și trezesc din somn vioara
Și-și amintesc de-un magic „Te iubesc!”
Și eu am adunat azi pentru tine
Gingașe flori ce-ți cer cu ochii lor
Să nu mă uiți și că te vreau cu mine,
În suflet să-ți rămână al meu dor
Ard,
Mai știi… am lăsat acea iarnă
Să se aștearnă în sufletul tău
Peste ochii mei obosiți ard albastru
Mocnindu-mi iubirea înăbușită
Tu mi-ai fost ca întotdeauna
Cu mii de anotimpuri în urmă
Prin verdele crud al pustiului
Ninsese alb, a pace peste tine
Am încercat să înfrunt primăvara
Atunci când tu o ascundeai prin vise
Amurgul înflăcărat lasă loc nopții
Și lacrimilor, indecise și triste
Mirosea a salcâm prin frigul brumat
Amintiri ucigașe prin vântul turbat
Mă simt ca un fluture în zbor spre înalt
Iubind pentru prima și ultima dat’
Arde cerul prăbușindu-se peste noapte
Umbrele tăifăsuiau șoptit despre noi
Ți-am uitat zâmbetul, îmbrățisările toate
Și lacrimile înflorite albastru în ploi
Am sângerat încercând să m-apropii
În imensitatea nopții erai osândit
Într-o iarnă așternută în sufletul tău
Și pe ochii mei plânși, triști și obosiți
Ard în albastru împreună cu cerul
Gândurile-mi țipă alergând pe pământ
Privesc undeva peste frunze ce mor
Tânguindu-și Doina trimisă de vânt
O Doină ca un bocet mistuită de dor
În lumina de gheață focuri stingând
Eu uit să mai ard și uit să mai mor
Prin mii anotimpuri tu în urmă rămânând
PAȘII GÂNDULUI
Autor: Aurelia Oancă
Când pașii gândului străbat poteci de vreme
Și-și lasă urma în nisipul prins
Într-o clepsidră unde par să cheme
Secundele ce încă nu s-au stins.
Îmi las fuiorul timpului să toarcă
Din fir de aur aruncat în zări,
Mărgăritare din doi ochi să stoarcă
Apoi să le transforme-n stinse mări.
În amintiri poteci să se croiască
Din fumul clipelor ascunse în ceasornic,
Ca din ticăitul lui să crească
O pasăre care în zborul dornic
De libertate și de bucurie
Să prindă-n aripi penele de timp,
Ce vor purta poeme pe hârtie
Și vor străbate timp în anotimp!
Am adunat,
Am adunat culori în suflet,
Ascund în ele-un sentiment,
Sunt zorii dimineți-n care,
Dansez, cânt și …iubesc.
Am adunat și visele din stele,
Cunună mi-am făcut din ele,
Și-n noaptea tainică, albastră ,
Brodez zâmbind povestea noastră.
Din soare am luat doar o rază,
Pe fruntea mea am așezat-o,
Să-mi lumineze- n anotimp,
Iubirea inimii ce-o dărui și o simt !
TĂCEREA
Prelungile tăceri
Au brazdă cicatrice
În albastrul nopții.
Zâmbetul candid
A trecut timid
Si s-a supus sorții.
Infirmitatea sentimentelor
Schioapata surda
Rătăcind în flori de salcam
Soaptele apoteozelor
Musca gura flamandă
Pe iubire stăpân
Catifeaua cerului
E spartă de stele reci
Aruncate cu mâna sublimului
Armonia misterului
Mi se cuibareste-n teci
De gânduri ale destinului
Mi-aş pune o rază de soare
Mi-aş pune o rază ,blândă, de soare,
În buzunarul de lângă piept ,
Să-mi țină- n lumină a vieții cărare
Şi clipa bună pe care-o aştept !
Mi-aş pune în păr o stea de pe cer,
Sau poate una , din Carul Mare ,
Să-mi lumineze drumul stingher,
Cu sclipirea ei fermecătoare!
Un colț de lună mi-aş pune colier,
În jurul gâtului să l port , mereu ,
Să- mi dea puterea şi curajul să sper ,
Atunci când drumul vieții e greu !
Un petec de cer , albastru ,senin ,
Mi-aş pune pe umeri ,ușor ,
Să-mi lumineze anii ce vin ,
În lumea asta, cât sunt călător!
Mi-aş pune întreg universul în palmă ,
Să-mpart bucuria vieții-ntr-un fel ,
Sunt bob de nisip care de teamă ,
Să nu-l ia vântul se-agață de el !
Mi-aş pune tot ce visez ,într-o
ramă,
Ca peste ani , la ea să privesc ,
Visul frumos din gânduri mi-e hrană,
Eu, fără ele, nu pot să trăiesc!
Am,
Am atâtea flori în suflet, adunate din furtuni,
Pas cu pas, clipă de clipă, împletite în cununi
Prima a fost o gladiolă, transformată în gondolă,
Valul vieții unduind, mi-a adus în dar un crin.
Albul sideral și pur, inima mi-a parfumat
În al cerului azur, sufletul a lăcrimat.
Am atât de multe stele și atât de multe ploi,
Ce mi-au înflorit în zorii, visului uitat din noi…
Boabe de mărgăritar adunat-am azi cu doruri,
Și am transformat în salbă , o iubire din ecouri
Am atatea flori în suflet adunate din furtuni
Pe a zborului aripă simt lumina din străbuni!
Eu…
Merg printre oameni, neobservat,
Urc și cobor într-un timp imaginat,
Îmi întâlnesc gândul plin de iluzii,
Încerc să citesc printre stări și confuzii.
Alerg împiedicându-mă în cuvinte și lacrimi,
Sufletul îmi este cuprins de patimi,
Neliniștea timpului mă înconjoară,
Între noapte și zi teama mă împresoară ,
Îmi caut pașii pierduți pe pământ,
Urme impregnate purtate de vânt,
Lacrimi de ploaie acoperă abstract,
Imaginea unui EU, în timpul uitat
Încerc să citesc printre stări și confuzii
Îmi întâlnesc gândul plin de iluzii
Urc și cobor într-un timp imaginat
Mergând printre oameni, neobservat.
CONCERTUL NESFÂRȘIT
Autor : Aurelia Oancă
În suflet am ascuns o simfonie
Compusă pentru două dulci viori,
Ce vor cânta a serii armonie,
Din game line desenate-n nori.
Când uvertura va deschide-n noapte
Cu tonuri blânde strecurate-n noi,
O arie compusă din vii șoapte
Ce vor transmite lumii că-s doar doi
Iubiți ce-au coborât din altă lume
Ascunsă de privirile-omenești
Și ocrotită de murdare glume,
Făcute despre doruri pământești.
Un contrabas trezit din letargie,
Cu glasul răgușit și speriat,
A spart concertul în bucăți o mie
Și ne-a trezit din vise disperat.
Spre lună și-a-ndreptat apoi arcușul,
Aceasta l-a privit și dojenit,
Noi printre stele ne-am făcut culcușul
Și-am dus cu noi concertul nesfârșit !
Te-am rătăcit,
Te-am rătăcit printre gândurile mele,
Ce sprijină tâmpla incaruntita de vreme,
Te caut când zilele îmi sunt triste și grele,
Din amintiri doar, inima poate iar să te cheme.
Te-am rătăcit undeva în adâncul sufletului trist,
Acolo te simt când mă doboară valurile vieții,
Mi-a rămas de la tine darul scump, pentru care exist,
Ce îmi dă curaj, când deschid ochii în zorii dimineții.
Te-am rătăcit printre lucruri simple și cuvinte,
Când le ating cu ele încerc să mă sfătuiesc în gând,
Mi te simt aproape doar prin aducerile aminte,
Însă cer de lacrime curg când doruri m-ajung.
Te-am rătăcit ești peste tot, dar totuși nicăieri,
Când te caut că am atâta nevoie de tine,
Te regăsesc numai în amintirile de ieri,
Dar ce singură sunt, și cât de străină pe lume!
Te-am rătăcit în toate lucrurile firești,
Când le( văd) privesc, tu apari în fața mea,
Mă amăgesc, dar mi-au înghețat visele,
De când iubite te-ai dus și nu mai ești,
Te-am rătăcit dragul meu oare tu vezi,
Cât de sumbra îmi este azi viața, mea,
Te-am rătăcit printre gânduri și încă mai crez,
Că -ntr-o zi acasă la noi te vei înturna.
IUBIRE TÂRZIE
Autor: Aurelia Oancă
De ce nu-mi vii iubirea mea târzie?
De ce te-ascunzi în umbra unui nor?
Din călimara vieții-n poezie
Să așezăm cuvintele de dor.
Cu pana sfântă ce așează rânduri
Pe coala albă-a sufletului meu,
Voi scrie pentru tine scumpe gânduri
Ce vor străbate-n taină drumul greu,
Și vor ajunge prin păduri de stele
La casa ta, la cuibul bine pus
În buzunarul vieții și din ele
Vor înșira cuvintele ce-au spus
Să nu te-aștept, să vin chiar eu la tine
Și-n taina nopții visele să-ți fur,
Să mă îmbrac cu ele și din mine
Să-ți dau iubirea, să nu mai îndur!
Dacă ar fi…
AUTOR – Loreta Toader
PICTURĂ – Alexandru Darida
Dacă ar fi să-mi dai ceva, dă-mi Doamne o primăvară
Să-mi văd gândul a zbura și iarba cum îmi răsară
S-ascult cântul cucului prin codrul verde de brad
Și roua pământului ce-mi sărut-al casei prag…
Dacă ar fi să-mi dai ceva, dă-mi Doamne din vara ta
Dă-mi și flori dă-mi și senin, dă-mi și fluturii divini
Ce se-nalță-n al lor zbor iubind doar o zi și mor
Dă-mi și lună dă-mi și stele și dă-mi taina vieții mele…
Dacă ar fi să-mi dai ceva, să-mi dai Doamne înc-o toamnă
Să las ploaia să îmi spele suflet de păcate grele
S-aud murmur de izvor și codrul șoptind: mi-e dor
Să mă-nvălui în apus peste curcubeu mai sus…
Dacă ar fi să-mi dai ceva, dă-mi Doamne și iarna ta
Las-o peste mine toată să mă ningă și mă scapă
De durerea unui dor și de visele ce-mi mor
Să-mi culc sufletul în alb peste-al inimii plâns d’alb…
Și de-ar fi să-mi dai ceva, dă-mi Doamne un anotimp
Unde-mi pot scrie povestea timpului de peste timp
Și dă-mi Doamne ce știi Tu din ce-i greu sau din ce-i bun
Dă-mi atât cât TU consideri, nuferi albi s-așez pe drum…
Dacă ar fi să-mi dai ceva
Dă-mi Doamne iertarea Ta!
RAPSODIA SERII…
Autor: Aurelia Oancă
Pe câmpul înverzit al vieții mele
Am presărat sărutul de iubire
Și printre margarete și lalele
Am pus câte-un boboc de fericire.
Cu pașii mei am alintat în rouă
Și iarba care-mi mângâia piciorul,
Apoi din nori am adunat când plouă
Apa celestă ce-mi umplea ulciorul.
Din el să-ți dau să bei când vei ajunge
Din depărtări de zare alergând,
Și inima să-ți cânte, să alunge,
Mâhnirea adunat-acum în gând.
Pe ramuri am s-așez minuni în floare,
Din rodul lor esența tu s-o iei,
S-o prinzi în plete vântului, să zboare,
Peste-nălțimi de munți și peste văi.
Ca rapsodia serii să ne-ncânte
Pe note sfinte ce-au cules mister,
Din univers, din suflet și să cânte,
Viorile ce-s duse în eter !
RĂTĂCIT PRIN VISE
Autor : Aurelia Oancă
M-am rătăcit prin vise
În noaptea mea de dor
Și-n gânduri ce-s ucise
Pe-al vieții trist covor.
Cu aripa deschisă
Urmez un zbor nebun,
Spre zarea largă-ntinsă,
Din stele eu s-adun,
Sclipiri de noi luceferi,
Pe gene să-i așez,
Privindu-i cu ochi teferi
Apoi să te visez.
Dar doamna nopții, Luna,
Trimite-n raza ei,
Cum face-ntotdeauna
Căci lumii e temei,
Un sfat ce se strecoară
Prin nori, prin colb ceresc,
Apoi pe val coboară
Cuvinte dragi ce cresc
Și se lovesc de maluri,
Și plâng cum plâng și eu,
Apoi se sparg în valuri
Și-n magic curcubeu !
Regrete
Se scurge viața în secunde
Renaște iar un alt trecut
Printre regretele din umbre
Ce azi își cer al lor tribut
Îngenunchez cu suflet greu
Cerșind în lacrimi îndurarea
În viață fost-am Prometeu
Acum aștept din cer iertarea
Clepsidra îmi mai dă răgaz
Și timpul încă se mai scurge
O lacrimă târzie pe obraz
Mi-alină sufletul ce frige
Îmi este crucea tot mai grea
Sunt doar un rătăcit pe cale
Un munte de iertare-aș vrea
Și a Domnului binecuvântare
SĂRUTUL IERBII
Autor: Aurelia Oancă
Prin roua dimineții caut stele
Căzute de pe cerul nopții-n zori,
Crezând că te voi regăsi în ele,
Dar iarba rece-mi dă adânci fiori.
Durerea ei când pașii mei o calcă
Se urcă-ncet spre sufletul rănit,
Apoi cu sărutarea-i rece parcă
Se naște-n suflet noul răsărit.
Dar ea mă iartă și-mi aduce daruri
Ascunse în petalele de flori,
Care pe câmpul dimineții-s staruri
Ce te învață cum să nu mai mori!
Ce sunt poeții?
V-ați întrebat oare vreodată,
Poeții ce-ar putea fi,
Intr-o lume agitata,
Lipsită de bucurii?
Ei sunt glasuri ne-nfricate,
Mângâieri fără sfârșit,
Între-atâta nedreptate,
Răspândită pe pământ.
Cei ce se întreabă-n glumă,
Un poet ce-ar putea fi…,
Ei,sunt și dansi-un pumn de huma,
Într-un colț de cimitir.
Intr-o lume prea săracă,
Scotocind a sale gânduri,
Un poet nu o să tacă,
Va scrie durerea-n rânduri.
Un poet de nu ar strânge
Durerile toate-n vers,
Toate împrejur s-ar stinge,
Am avea sufletul șters,
Dacă și-ar uita menirea,
Pentru care s-au născut,
Mult prea trista omenirea,
Ar veciui pe pământ,
Poeții sint precum spun unii,
Visători pe scena lumii,
Luptători, mari patrioți,
Incomozi în viata celor hoți,
Căci urăsc ura, minciuna,
Ei sunt alinul și lumina,
Sunt tot ce este frumos,
Punte a vieții peste ani,
Fără glasul lor duios,
Am fi cu mult mai sărmani.
TĂCERI
Autor: Aurelia Oancă.
Pictură: Carmen Coca
Printre ramuri înflorite
Trece timpul la plimbare,
Prin ferestre zăbrelite
Se strecoară o-ntrebare.
Cum poți timpule străbate
Drumuri care nu se văd?
Și cărări îndepărtate,
Și în bine, și-n prăpăd?
În tăcerile albastre
Am ascuns răspunsuri clare,
De le cauți, flori în glastre
Vor fi pentru fiecare!
FEMEIE-DESTIN
Femeie-nlănțuită în propriul destin,
Verigă de viață între două vieți,
Tu ieri ai primit-o dar mâine-o s-o dai,
Un lanț nesfârşit sângerând în peceți!
Mugureşte minunea în pântecul tău,
Cu râs cristalin, cu plâns, cu lumină,
Palma ta caldă primeşte şi-împarte,
Apără, ceartă, mângâie şi-alină!
Pieptul ți-e cuib iar ochiul cărare,
Odihna pierdută la poarta menirii,
Gândul pătrunde tainele-ascunse,
Fărâmă de viață pe calea-împlinirii!
Mereu femeie, răstignită-n destin,
Din puținul cerut, mai deloc-ul primit,
Te-au ajuns pe cale, te-au lăsat în urmă
Multe dintre-acele ce ți le-ai dorit…!
DULCI STELE ALBASTRE
Autor : Aurelia Oancă
Din colbul vieții voi zidi palate
În care voi așterne bucurii
Și-o perlă voi culege din înalte
Trăiri și voi trimite lumii vii,
Poemele de dor ce-s risipite
De astrul nopții tandru peste noi,
Apoi cu miez de rouă sunt stropite
Sau cu miracol prins în calde ploi.
Din fir de aur zorii îi voi țese
Și peste lume îi voi arunca ușor,
Pe iarba verde, vieții fi-vor mese
Imense pe covorul plin de dor.
Iar florile vor fi nuntași de seamă,
Și la unirea inimilor noastre
Chiar arborii vor fi tată și mamă,
Iar ochii noștri, dulci stele albastre.
Și preot ne va fi măritul soare
Iar luna va fi nașă pentru noi,
Eu, am să fiu cea mai frumoasă floare,
Tu, trandafirul care-a prins altoi.
Așa noi vom păși în primăvară
Și lumii să-i vestim că s-a-nnoit
Toată natura și iubirea iară
Peste tot ce-a fost de ierni dosit !
Am s-arunc,
Am s-arunc cenușa trecutului,
Pe adierea unui vânt de seară,
În mare, în adâncul abisului,
Ca un tribut din viața mea amară.
Am să m-agăț de al Speranței fir,
Deși știu, că și speranța uneori,
Doar dezamăgire dăruiește și respiri,
Aceeași durere, tristețe și dor.
Am sa încerc să-mi fac o cărare
În suflet, și pe ea să mă odihnesc,
Nădăjduind că o rază de soare,
Mi-o va lumina, fericirea s-o întâlnesc.
Am să m-ascund, voi îmbrățișa tăcerea,
Sperând că liniștea mi-o voi găsi,
Am s-arunc din mine toata durerea,
Ce mă chinuie în fiecare noapte și zi.
Singurătatea și nefericirea ce mă rod,
Tristețea ce mi-e cel mai cumplit calvar,
Vreau să le-arunc, nu mai pot să le sorb,
Dintr-a destinului nemăsurat pahar amar.
Azi am s-arunc pentru totdeauna,
A trecutului umbră ce mă răpune,
As vrea să aflu unde pot găsi urma,
Fericirii, ce se ascunde de mine.
Am s-arunc totul, dar unde-i fericirea,
Îmi poate oare cineva astazi spune?
DIN TRANDAFIRI
Autor: Aurelia Oancă
Pictură: Ion Șerban
Din trandafiri ți-am modelat făptura
De roză visătoare, mândră stea,
Cu pașii tăi ce trec prin iarba moale,
Prin roua ei venind în calea mea.
Parfumul tău răsfrânt între cuvinte
Ce-s din petale dulci de trandafir,
Mă-mbată și mă cheamă-n fapt de seară
Să beau nectarul dintr-un sfânt potir.
Îmbrățișați să trecem peste toate
Și să uităm de spinii care stau
De pavăză pe trupul lor ca omul
Să nu distrugă darul ce îl au.
Iubita mea din veșnicii trecute
Ai apărut acum în calea mea
Să-mi luminezi privirea și clepsidra
S-o-ntorc ca tinerețea să mi-o dea!
Catedrală la piept strânsă
Sunt un Norocos, în viață, blestemată dimineață
Și orice apus din mine, astăzi mă sfințesc strămoșii,
În icoane mă cocoață, ca un bulgăre de gheață
Ce îl rastignesti pe cruce și-l plătești cu ouă roșii.
Tu Nerăbdatoare încă, rabdă-n taina ta adâncă
Căci în versurile sale te-a bătut de mult în cuie,
Ea n-aude că-i de stâncă, rece, palidă poruncă,
Iar tu Pulbere de fată ai s-ajungi a ei statuie.
Fac din picături de sânge, însetatului i-ajunge
Să ridice-o catedrală cu băncuțe ca la școală,
Unde răul ce te-atinge stă în inimă și-ți plânge,
Că-i boier, ori coate goale… picătură de cerneală.
Singura carte ce-i scrisă cu parfumul de caisă
E ținută-ntr-o icoană cu o toartă, parcă-i cană
De ești dună de nisip, însetată poartă-nchisă ,
Tu apleacă-te și soarbe șI se mai alină-o rană.
Cerul intră pe fereastră, mamă noastră-i poezie,
De la florile ce-ai strâns câte lacrimi sunt deajuns
Să apună-o galaxie, niciun Dumnezeu nu știe
Când te faci că nu există tot imensul ce s-a stins.
Lupii mei ca un baltag lenevesc pe pragul meu,
Eu cu focul tău Femeie ne căznim ca soba stinsă,
C-o scânteie-i tare greu poate și lui Dumnezeu,
Când te ridicăm pe coală Galaxie-n noapte,-aprinsă.
Binele din inima
Inima, ce mult eu te-am rasfatat
Si-n versuri de aur te-am purtat
Iar cand te-ai lovit de nedreptate
De tristete, ai refuzat a mai bate
In lume de poveste te-am leganat
Si-n binele ce am crezut ca-i zeu
Si raul cel intalnit te-a darapanat
Desi , avea alura unui biet alizeu
Si te intrebi inima de-i o minciuna
Vorba: ” bine faci , bine primesti”
Ca-n lumea cea perfida si nebuna
Pe hain n-ai cum sa-l multumesti!
Nemuritoarele slagare de iubire
FLORI DE CÂMP
Autor: Aurelia Oancă
Din flori de câmp am să-mpletesc
Cununa fericirii
Și în petale-am să lipesc
Cuvintele iubirii.
Cicoarea o voi pune-n ochii
Albaștri precum cerul,
Iar din trifoi voi face rochii
Să întregesc misterul.
Pe buze voi așterne maci
Cu sărutări suave,
Să îți vorbească-ncet când taci
În contemplări mai grave.
Iar gălbenelele de stea
Vor picura pe gene
Și-n inimă iubirea mea
Cu mângâieri de pene,
Scăpate de vreun înger drag
În jocul său zburdalnic,
Atunci când te aștept în prag
Cu dorul meu pârdalnic!
Zambetului meu
Lacrima cerului a picurat
Cuvinte nerostite in cafeaua mea.
Soarele s-a bucurat
Si danseaza…vesel de-a binelea!
E timpul cand canta cintezele
Si eu le dirijez!
Apoteotic imi fac temele,
Si incep sa visez…
Razele imi mangaie obrazul ridat
de ganduri si vise ne spuse.
Pentru ca de-odata m-am bucurat
Pentru zile si noptile-apuse!
Viata,te iubesc nespus
si daca voi pleca
undeva…inspre apus
Sa stii;nu-i vina mea!
CINE SUNT EU…?
Cine sunt eu şi unde m-am pierdut,
În care lacrimă mai stau ascunsă
Şi-n ochiul cărei nopți sunt un suspin
Şi-n care piept o inimă străpunsă…?
Cine mai sunt şi unde m-am uitat
În graba mea când am plecat din mine
Şi-n urma căror paşi mă voi găsi
Şi-n geana cărei zile care vine…?
Unde sunt eu şi valul cărui mal
Mă duce şi mă pierde, mă recheamă,
În glasul cărei pasări sunt un tril
Şi dintre file, ce poem mă cheamă..?
Mă voi striga, însă te chem pe tine
Şi de-mi răspund, pe tine te-am găsit
Şi-am să te-închid în cercuri de lumină
Căci mult prea mult din mine mi-am lipsit…!
Legănat de Marea Neagră.
Bântuie pe-același munte, pe un băț capul de lup
Și un dac cu spada-i ruptă, laș, pe colile străine,
Dacă Dumnezeu a vrut să am cap și el un trup,
Cui îi pasă, Suferință, de-mpărtim aceiași pâine?
Mai cad stele câteodată peste fruntea lui păroasă,
Dar le țin închise-n ladă, că așa mă-nvață teama
Să nu-mi pierd de Paște crucea pe care o duc acasă
Și s-ajung cu mână goală, să se-ngrijoreze mama.
Mi-am umplut muntele ăsta cu o Mare îndoială,
E-un acvariu cu pădure, plin cu păsări colorate
Și cu lupi mai încrezuți, parcă-s pete de cerneală,
Ce creează pe-a mea coală litere din cozi pictate.
Sunt o umbră cu opinci, maică când ți-o povești…
Că am lupi mai mulți ca Papa și mai am încă ceva,
Mai am ceasul de la tata și-un inel ascuns să știi,
Cu o piatră din smarald, dacă-l port mă va salva.
N-am văzut pe lume îngeri, până nu ai dat de mine
Stând întins pe pragul casei, unde liniștea e sacră,
Când stă soarele la umbră nicio stea nu e ca tine
Mai dorită de un Munte, legănat de Marea Neagră.
Un corteu de ouă roșii și un cârd de miei tăcuți,
Mai uimiți decât Isus, ne trec pragul mănăstirii,
Noi, cu lacrimile strânse, scutece de noi născuți,
Ne așternem peste Munte, ca pe Oul Ispăşirii.
M-ai respins,
Într-un gind ce-i zbuciumat,
De dorința unui vis,
Ai rămas încătușat,
Chiar dacă tu m-ai respins.
Nu mai sint în gindul tău,
Nu îți pasa ca mult sufăr,
Și înfrunt valul cu greu,
Asemeni florii de nufăr,
Ce-și destramă din petale,
Din coroana sale-i flori,
M-ai respins și ce mult doare,
Dor de tin’mi-e deseori.
În tăcerea nopții reci,
Far’de luna, far’de stele,
Tu prin ginduri îmi alergi,
M-ai respins din toate cele,
Tristețea încerc sa-nchid,
În al palmelor căuș,
Însă tu îmi torni în gind,
În țipăt de pescarus,
Aud tipatul strilind,
Floarea-ncet mi se destramă,
M-ai respins chiar și din gind,
Nu pe min’glasul ma cheamă.
Din al nopții întunecime,
Îmi fac val sa ma-nvelesc,
M-ai respins, însă în mine,
Sentimente m-ai trăiesc,
Mi-este sufletul ruine,
Și nespus de tulburat,
Tu nu mai esti pentru mine,
M-ai respins, și ce păcat,
Sa ma sfirsesc în suspine,
Lacrima de nufăr dalb.
Fuga,
AUTOR – Loreta Toader
Am fugit în noapte,
sperând ca dragostea ta
să rămână în timp…
am lăsat visul să zboare
către stele, gândind
să nu-mi dea de urmă-
sub pașii mei strigând
durerea,iarba plângea
ultimul anotimp
Mi-e glasul plâns
o iubire s-a aprins
și s-a stins
în nopți cu stele de argint
cuprinzând lacrima lunii
și șoapta de ieri și de azi
rămasă în taina gândului
nepătruns-
o taină albastră
a dorului ascuns
Am fugit, sperând
să las împlinirea anilor
și a lacrimilor din ploi
cerând lunii speranța
visului pierdut din noi…
mi-am îngropat șoaptele
cerând inimii iubirea
unui vechi dar nou început
și mi-am gasit visul
plângând în trecut…
TE ROG ÎNVAȚĂ !
Autor : Aurelia Oancă
Adieri de vant si stele, ce prin ramuri s-au ascuns,
Cu privirea înspre ele, caut vieții un răspuns.
Tremurând în unda apei, luna tainic se gătește
Peste trestia suavă, un nor negru poposește.
Ramurile tinereții peste zi au înflorit,
Un salut îi dau poeții cu un vers mai răsărit,
Risipind parfum de viață, florile-și deschid corola,
Într-o „ Bună dimineață” vântului îi dau parola.
Cu parfumul între plete, el colindă printre nori,
Risipind mai desuete și mai tainice comori,
Peste lumea care trece cu un pas nepăsător
Și cu sufletul prea rece, ca un simplu spectator,
La spectacolul luminii ce de flori e coborât
Să împrăștie mesajul care-i scris în vechi cuvânt.
Bucură-te de o viață, de trăirea ei acum,
De nu știi, te rog învață, altfel totul va fi scrum !
Clipa regăsirii
Mă vei găsi în primăvara noastră,
Mă vei atinge cu nesfârșitu-ți dor,
Val îți voi fi la marea cea albastră,
Îți voi opri din mers pasul călător.
Mă vei găsi în miile de gânduri,
Îmi vei simți în vis,dulcele sărut,
Te-oi căuta în ternele trecuturi,
Voi fi în timpul tău nou inceput.
Mă vei dori în fiecare noapte,
Îmi vei topi izvorul cald de lacrimi,
Îți voi sorbi tot susurul din șoapte,
Voi înflori din iarna ta de patimi.
Ne vom clădi din resemnări tăcute
Iubirea pură,născută în amurg,
Fără regrete de cărări pierdute,
Pașii-vom face pe clipe care curg.
GRĂBEȘTE-TE MAMĂ
Iar lacrimi rănite îmi cad de pe cruce,
Păcatele toate mi-au dus mie dorul,
Naște-mă mamă, să poată să-ți urce
Pe lemnul de ură-a mulțimii, feciorul.
Când va renaște cuvăntu-înc-odată,
Doar eu mă întorc, la usă-ți rănită,
Chiar și-n icoană de-mi ești aninată,
Te sprijină mamă cu vocea-obosită.
Incaltă-mă-n apa ce curge pe râuri,
Și urmele mele să-ți mângâie setea,
Cu dragul de tine, bătut în plachiuri,
Să nu îmi rănească trecutul, tristețea.
Indură-te mamă și naște-mă iară,
La poalele pâinii, alintă-mi izvorul,
Aripile-mi leagă cu rugă de seară,
Pe cerul din casă ți-adoarme feciorul.
Am să te iert
Cândva, te voi ierta, dar nu acum
Când stai atât de calmă și senină
Acolo-n inima de tine plină.
Va fi târziu, când voi pleca pe-un drum
Pe care toți plecăm, plecăm oricum.
Am să-mi trimit iertarea pe Pământ
Iar tu, eliberată-atunci de mine,
O vei primi, în suflet să-ți aline
Și dor și suferințe, suflet frânt,
Lipsit de-al unei inimi vechi veșmânt.
Am să te iert, iubita mea, știi bine!
Te voi ierta de tine și de mine.
UMBRE
Autor: Aurelia Oancă.
Pictură: Carmen Coca
Din haosul negru se-nalță vibrând
Imensele trupuri de noapte,
Își caută forme ciudate pe rând,
Apoi se ascund printre șoapte.
Lumina încearcă să prindă puteri
Prin forme ce albul le-așază,
Se plimbă pe drumul pierdut în dureri
Ce sunt în adâncuri ca bază,
Pătrunsă de negrul păcat înecat
În mări de mocirlă vâscoasă,
Dar viața vibrează în albul curat,
Din negre tenebre e scoasă!
Dansul vântului sălbatic
Ai strâns noduri de-ntuneric într-o-ncrâncenată plasă
De frustrări înghesuite printre ochiuri disperate
Să rămână-n miezul nopții în lumina ce se lasă
Pe sub razele de Lună, libere și goale, toate,
Să pătrundă și să treacă vântul rece printre ele,
Să n-atingă-n zbor strânsura ce le-nchide-n colț de lacrimi
Înroșite de rugina picăturilor de stele,
Toate – moarte și căzute, toate – prefăcute patimi.
Trece-ntr-o vâltoare vântul, într-un șuier de blesteme,
Printre nodurile tale, plasă vrednică de milă,
Înnodată în tăcere, chinuită de dileme,
Verde-n mucegaiul nopții, neagră sub a Lunii silă,
Rupe-a sârmelor strânsoare și le calcă în picioare
Într-un dans nebun, sălbatic, ca în nopțile acele
Când se-arată prin poiene, goale și atrăgătoare,
Dintr-o lume-ntunecată, nălucirile de iele.
Germinare
AUTOR – Loreta Toader
PICTURĂ – Alexandru Darida
La început a fost cuvântul
Am auzit sămânța germinând
Striga iubirea, fremătând în lutul
Ce casă avea să-i fie-idilic gând
Am presărat în univers credința
Altar de-alin și rugă pe pământ
Și s-a cutremurat în zori ființa
Când iară-și ea a renăscut
Pe oglinda cerului senin
Se scriu emoții și cuvinte
Pictând ca-ntr-un tablou divin
O altă viață-n simțăminte
Lacrimi de rouă-n speranțe au udat
Corolele florilor de aur și argint
Pe aripi de fluturi vise au zburat
Geneza sufletelor germinând
Inima iubirii noastre,
Sta ascuns sufletu-n umbră,
Inima năvalnic bate,
Numărând orice secundă,
Ma mir cât poate să rabde!
Câte doruri, câte gânduri,
Fără nopțile de-amor,
Au secat-o-n multe rânduri,
Pentru tine puișor.
Dorul de tine-i căință,
Inima-i suspin amar,
Tremură cu o dorință,
Că te-așteaptă iar și iar.
Tu, când vii ești al ei leac,
Ești icoană pentru ea,
Doamne, cât îmi ești de drag,
Și ce mult pe tin’te vrea.
Când ești tu se înfioară,
Te iubește și vibrează,
Când nu vii doru-o omoară,
Și-n tăcere lăcrimează.
Of, inima păcătoasă,
Cin’durerea să ți-o știe,,
Azi zimbești ești bucuroasă,
Miine plângi și-aștepți să vie,
Puiul, care îți lipsește….
Nu mai bate nebunește,
Va veni cât de curând,
Că doar tu ii ești în gând.
Liniști abstracte
Autor:Eugenia Grobnic
Gândurile mele sunt acut simțite,
În nopți fără stele,în nopți nedormite,
Doar liniștea mea îmi este stăpână
În insomnii,din secunda nebună.
Mă știe amurgul,îl aștept în taină,
Mă îmbracă-n vise,mă clădește-n toamnă,
Mă dezbracă-n veri,mă frânge-n ninsoare
Și din primăveri,mă compune-n floare.
M-adâncesc în mine,în liniști abstracte,
Ploile de stele,descompuse-noapte,
Pulberi,căzând,mi-acoperă trupul
Din clipe virgine,îmi refac trecutul.
Scrisoarea unui sărut…
AUTOR – Loreta Toader
Am să primesc ploaia ca pe o binecuvîntare a mîngîierlor tale ,din prima zi a întîlnirii noastre …nici nu mai știu dacă în mine era iarnă sau vară ; peste sufletul meu au năvălit sentimentele asemeni ploii peste pămîntul arid ce-și striga setea la cer…O sete de iubire, dureros și tainic mister …gîndurile mele fugare, stăruie încă în ecouri furate, în vară sau iarnă, pierzîndu-se în inima ce-și apără iubirea, printre atîtea cicatrici și răni…
Am să primesc ploaia ca o binecuvîntare a sărutărilor tale ce s-au pierdut în șoaptele patimilor și îmbrățișărilor…lacrima ploii spălînd urmele adînci…rîuri a suferințelor și durerilor ce-ai atins…
Am să primesc ploaia…ca o binecuvîntare a ochilor tăi senini, ridicîndu-mi privirea către cer, atingînd iubirea în taină și durere, a pașilor mei și a viselor ce pier…
Clipa sărutului tău…va rămîne pentru întotdeauna petala delicată a florii de nufăr…din sufletul meu!
UN PESCAR NEBUN DE VIU
Un pescar nebun, de munte, a trecut pe-aici odată
Și-a strâns astre fără toartă, căzute din visul meu,
Și ascuns de Dumnezeu, le-a dus nopții că-i orfană,
Astăzi se dă de pomană, stele dintre noi plecate.
Câteodată-l mai întreabă ce-au iubit când au căzut,
Cărui foc s-au încrezut, către ce au vrut să scape,
Ce fantasme-i ard sub pleoape de-nțelege universul,
Ce există doar în versul scris de un pescar nebun?
Cine-a fost să-i dea putere, care mare i-a secat,
Unde mintea i-a plecat prefăcându-se că doarme,
Câte veri și câte toamne a purtat aici pe munte,
Să le plângă, să le-asculte lupii veșniciei sale?
De-aș putea să îi cuprind dorul lui din când în când,
Să îl văd că stă la rând să-și primească liniștirea,
De-aș putea să-i dau iubirea visului celui mai bun
Poate și-un pescar nebun sâ ajungă Dumnezeu.
Și ce frică-mi este noaptea când de el îmi amintesc,
Căci de câte ori greșesc îl găsesc numai prin tine,
Când te lăfăești în mine de nu mă îndur să scriu,
Știind că este încă viu, stând pe munte de nebun.
MEDITAȚIE
Autor: Aurelia Oancă
Doamne, când ai coborât lumina
Peste noi, peste pământ,
Ai luat și lumii vina,
Ai pus pacea în cuvânt.
Un covor de flori e câmpul,
Cerul este poarta vieții,
Pașii noștri bat Olimpul,
Ca și raza dimineții.
Codrii sunt plămânii Terrei,
Ca soldați apărători,
Timpul e măsura erei,
Noi prin el, doar călători.
Ochii noștri sunt fereastra
Înspre sufletul rănit,
Inima e precum glastra
Care ține flori de-argint.
Gura noastr-i ca izvorul
De cuvinte care duc,
Un mesaj mânat de dorul
Ce acum e ca năuc !
Scrisoare pentru tine
AUTOR – Loreta Toader
Bună seara prietene,
În această noapte norii se adună.
Bate gongul ploii încet,apoi din ce în ce mai tare.
Se dezlănțuie furtuna…stelele speriate rătăcesc pe cerul negru, odată albastru.
Privesc ploaia și îi ascult ritmul infernal, sacadat – uneori înverșunat, alteori mocnit.
…la fel sunt și oamenii sau sufletele lor: furioase și nestăpânite trecând cu bocancii reci peste durerile celorlalți, neținând cont nici măcar de faptul că lovesc tot în oameni…
Alteori sunt blânzi și liniștiți ca ochii unui călugăr ce au văzut și trăit multe taine.
Sunt momente când eu însumi îmi doresc liniștea și pacea din sufletul lui, a călugărului.
Îmi doresc blândețea și seninul cuvintelor de multe ori nespuse și nescrise…
Nici nu ar fi nevoie, sufletele curate simt iar gesturile fac diferența.
Cu ochii minții am privit odată în sufletul unui călugăr – în acea liniște desăvârșită am înțeles că oricâți oameni ar fi lângă noi nimic nu poate înlocui iubirea, însă iubirea înlocuiește orice, oricât, oriunde, oricând.
Gândurile zboară, nu le poți controla, nu le poți stăpâni și nu poți alerga odată cu ele – dar le poți călăuzi.
Uneori sufletul strigă și plânge în același timp zbuciumându-se în neputința lui.
Privesc ploaia și oamenii…
Știi ar trebui să scoatem sufletele în ploaie…lacrimile ei le-ar spăla și am renaște din nou în mucenicia lumii – s-au poate am simți din nou izvorul iubirii curgând printre lucruri și oameni.
Ploaia își rărește ritmul și aburi se înalță din pământul cernit ca o rugă pierzându-se în vastitatea cerului.
Un sentiment pur și imaculat în aerul de primăvară cu o rezonanță aparte – sufletul a prins aripi, sălciile plângătoare au înverzit odată cu renașterea sentimentelor curate și inocente.
A stat ploaia și odată cu ea și neliniștea gândurilor mele.
Sufletele noastre sunt doar lumini și umbre – ca o trecere a noastră prin lume …o liniște meditativă.
Și pentru prima dată conștientizezi că lumina din noi este trăire.
Am privit cerul și în nemărginirea lui am văzut doi ochi albaștri – ochii plini de blândețe ai călugărului…
Zorii s-au ridicat deja iar eu am rămas privind în sufletele oamenilor.
La revedere prietene, pe maine seară și nu uita – ai grijă de sufletul tău!
Eu, un simplu gând uitat printre galaxii
P.S.- Scrisoarea trebuia să ajungă la tine cu mult înaintea mea
Rădăcină de Măslin
Autor: Mircea Trifu
De-aș avea, dacă i-aș cere și-aș avea curaj să iau,
Viselor ce-i mângâiau mamei ochii în batiste,
Câte rugi și câte Criste, câte cruci se-ngenunchiau,
Să-mi croiască, să le dau paginilor sale triste.
Dacă Dumnezeu m-ar ține chiar și-așa ca o pădure,
Cin ‘ s-ar teme de secure sau de focul lui divin ?
M-aș usca și tot îți vin ca un lup gata să-ți fure
Primul geamăt de iubire, Rădăcină de Măslin.
De-aș avea, dacă i-aș cere și-aș avea curaj o dată
Să nu-i las la Judecată, de Apoi, cum zice-n carte,
Să le dau din mine-o parte celor care îmi arată
Rugăciune-adevărată, înspre casă să mă poarte.
Ramurile le ridic sus spre cer, cu mii de cuiburi,
Se vor naște-n ele muguri fericiți cu dinți de lapte
Parcă sunt pagini din carte, așteptând aripi de fluturi,
Nemurire să te bucuri de iubire-n orice noapte!
De-aș avea, dacă i-aș cere și-aș avea curajul iar,
Să mă nasc, nu în zadar, maică n-asculta ce spun,
Poate ajung un om mai bun să iubesc un înger chiar,
Fără aripi, fără har, doar cu același vers nebun.
Împletesc două izvoare și leg lupii puși pe rele,
Înstelatele-s rebele dac-am să mă rog în șoaptă,
Încă cineva m-așteaptă și vor cădea mii de stele
Lângă mama, Noi și ele, sarutandu-i mâna dreaptă.
Gânduri călătoare
Priveşte spre stele şi zboară
cu mine spre ele şi-apoi
s-alegem o stea solitară
din calea de stele convoi.
Priveşte, e una ce pare
ascunsă de stelele mii!
Ce crezi, să ne fie ea, oare,
căminul din alte vecii?
Să mergem, iubito, -mpreună,
cu gânduri de mână, -amândoi,
s-o facem, prin rugi, să ne spună
de are un loc pentru noi!
Dar, uite, e-a noastră, clipeşte!
Ne ştie, ne-aşteaptă, zâmbeşte.
Ziduri spulberate
Urmele zidirii mele sunt ruine spulberate,
În trezirea mea la viață,reclădesc vise furate,
Iar privirea-mi,tristă-odată,este renăscută-n iriși,
Talpa îmi calcă drumuri drepte peste pașii nepermiși.
Mi-am ostracizat trecutul în prinos de vorbe goale,
Am închis viața cu lacăt,lăsând loc legii morale,
Am dat voie resemnării,dând speranța mea,arvună,
Lacrimile-au fost aleanul pentru falsuri și minciună.
Din tăcerile abstracte au rămas umbrele serii,
Mintea absorbită-n gânduri a ascuns umbra durerii,
Sentimente și iluzii,provocând adâncă rană,
Renăscute-s în speranțe și în clipa ce mă cheamă,
Să eliberez tristețea,gustul ei,amarul fierii,
Să închid singuratatea în fundația zidirii,
Mântuind clipe ucise în trecutul fantomatic,
Să renasc în primăvară,din substratul meu genetic.
ZBUCIUM
Autor: Aurelia Oancă.
pictură: Carmen Coca
În gura de flăcări ce roca topesc,
Se zbate culoarea și țipă,
Se unduie-n valuri ce greu istovesc
Dar nu se aruncă în pripă.
Adună în clocot tot ce e în drum
Și-n zbucium de foc și culoare,
Aruncă luminii căldură și scrum
Ce viața ar vrea s-o doboare.
Din moartea fierbinte se naște apoi
Un tunet de munte ce plânge,
Cu lacrimi fierbinți și cu arsele ploi,
Se scurge în drumu-i de sânge!
Plouă,
Plouă bacovian, într-un ritm infernal,
Stropi de ploaie reci, dansează banal,
Strada e pustie, vis și nostalgie,
Vântu-și cântă frunza în melancolie,
Plouă accidental, șoapte bat în geam,
Flori de liliac, adiind pe ram,
Plouă peste suflet, gândul meu un umblet,
Plouă banal, în stil bacovian!
CÂND MI-E DOR
Autor: Aurelia Oancă
Când mi-e dor eu ochii mi-i închid
Și caut chipul tău în amintire,
Acolo stai cu zâmbetul candid
Și-mi spui în șoaptă: „Te iubesc, iubire!”
Tresar ușor și pleoapa mea se strânge
Ascunde lacrima fierbinte-n cupa ei,
Iar inima de dor ușor se frânge
Și-adună-n ea toți stropii dragostei.
Te văd apoi cum fluturi o batistă
De parcă trenul tău a și plecat,
Eu știu că nu mă vrei cu fața tristă
Și peste visul meu te-ai aplecat.
Căldura ta o simt în mine toată
Te-ai cuibărit ușor în gândul meu,
Acolo scrii poeme ce odată
Vor răbufni în viața ta de zeu.
Ești zeul meu ce-mi face jurăminte,
Ești viața mea cu tâmplele de nea,
Ești gând hoinar ce-mi tremură în minte
Și ești un om perfect în viața mea!
Liniștea mea
Te iubesc,cum iubește amurgul întunericul,
Lăsând somnul să cuprindă gândurile,
Fragmente de neliniști și doruri.
Te iubesc,cum iubește luna tâmpla cerului,
Mângâindu-i trupul, în tânguirea neprihănirii.
Te iubesc,cum iubește noaptea tăcerile,
Născute din tainele necuvintelor.
Te iubesc,cum iubește înserarea stelele,
Departe unele de altele,
Însă, contopindu-se într-o singură făclie de strălucire.
Te iubesc,cum zorile limpezesc pământul
În roua,în care răsăritul își oglindește chipul.
Te iubesc în fiecare clipă apusă
Și clipa din nisipul necurs în clepsidră.
Sunt a ta din toate timpurile
Care s-au scurs
Și cele care vor murmura clipele nenăscute.
Te iubesc,liniștea mea!
Răstignire
Mi-am răstignit inima,
Pe-un colț de cer,
Speranța,
Pe cruce, să nu pier,
Mi-am pironit aripile,
Pe-o cruce din lemn viu,
Așteptând clipa luminată,
Să reînviu,
Curată,
Neprihănită…
Cu trupul învăluit,
În voal tivit,
Cu nestemate,
Binecuvântate,
De iubire, dăruire, fericire,
Iar lacrima de curge,
Pe chipul resemnat,
Să se prelingă mir binecuvântat,
Cernit prin suflet,
Cu stropi de dor,
Alin iubirilor ce mor!
PLOAIE ALBASTRĂ
Autor : Aurelia Oancă
Amintiri ce-mi bat la poarta
Sufletului meu stingher
Se adună precum soarta
Ce se-ascunde-n frig și ger.
Îmi apasă tâmpla tristă
Cu dureri și cu iubiri
Pun o lacrimă-n batistă
Și-o ascund de noi trăiri.
Pașii timpului se-adună
Peste frunze tremurând
Și peste a vieții mână
Fir de ploaie depănând.
Lacrimile ploii spală
Praf depus peste altare
Care-n taina lor astrală
Fură stropii mici din soare.
O lumină translucidă
Se prelinge-n calea noastră
Face loc într-o firidă
Unui strop de ploaie-albastră !
Renaștere
Din fiecare clipă care moare,
Din fiecare clipă ce se naște,
Croiesc din timpul meu nouă cărare
In viața mea trezită,ce renaște.
Cu fiecare vis pierdut în noapte,
Cu zorii începutului de zi,
Mă regăsesc în vis,în zori,în toate
Și toate îmi dau puterea de-a zâmbi.
Din fiecare gând ce mă frământă,
În ideal,neatins vreodată,sper,
Îmi iau tăria de-a păși în viață,
Nu voi îngenunchea-n ploaie,vânt sau ger.
Moment celestin si romantic
Penelul imi este inmuiat in poezie
Iar versul joaca-n rime de fantezie
Pictand clipe reale ori imaginare
Starnind creativitatea fara hotare
Oglinzi de violete si albe straluciri
Se astern in minte reflectand luciri
Ce se ingana dulce cu rima poeziei
Purtand in pas ritmat magia iluziei
Si-n dulci slove imbrac sentimente
Ce-s colorate cu alese condimente
Parfumand melodios si cu iz antic
Momentul cel celestin si romantic
POCAL ŞI VIN A TALE BUZE
Autor : Aurelia Oancă
Iubirea a trecut peste câmpie,
S-a cuibărit uşor în fir de iarbă,
Ca roua dimineţii s-o învie,
Acolo, în câmpie rod să soarbă.
De vei păşi agale printre ierburi,
Cătând o floare sau un vis pierdut
Şi rătăcind ca omul printre treburi,
Vei semăna un gând ce te-a durut.
Fără să vrei, l-ai dat în bob de floare
În mica ei sămânţă tu l-ai pus,
Tu n-ai ştiut că din cuvânt răsare,
Tot ce-i frumos sau tot ce e apus.
Când ea va trece peste iarba moale,
Cuvântul ce-a rodit va rătăci,
Spre inima el va urca din poale
Şi-acolo bob cu bob va pritoci,
Să stoarcă lacrima ascunsă bine,
S-o plimbe-ncet pe fragedul obraz,
În sare e ascuns dorul de tine,
Ce bobul l-a păstrat de-a pururi treaz.
Atunci, de vei simţi fiorul,
Ce doar iubirea poate să îl dea
Şi vei simţi apoi ce este dorul,
Ce inima îl duce când te vrea,
Aproape, lângă ea să ai culcuşul,
S-asculţi cu gândul zbaterea din ea,
Din palme tu-i vei zămisli căuşul,
Din dorul tău uşor să-i dai să bea.
Pocal vor fi şi vin a tale buze,
Pe ele veşnicie ai să pui,
Ca punctele pe-aripi de buburuze,
Ca ele să porniţi apoi hai-hui !
Pictură
Mi-am uitat tăcerea pe-o aripă de vis
și sufletul plângând în noapte indecis
Am alergat prin ploaie rătăcind, amestecând lacrima cerului cu lacrima din gând
Speriată m-am oprit în noaptea adâncă
ascultându-mi tăcerea grea ca o stâncă
Nici respirul nu l-am putut auzi…
doar stelele îmi dau speranța de-a fi
Am pășit pe urma pașilor tăi încercând
să găsesc drumul spre inima ta alergând
Tălpile-mi ardeau pe nisipul fierbinte
pictură abstractă peste mii de cuvinte
M-am oprit preț de o clipă în noapte
marea-și murmură valul în șoapte
Am ridicat privirea- oare să mai sper?!…
iubirea este euforie, deziluzie și mister
COSMOS
Autor: Aurelia Oancă
pictură: Carmen Coca
Din clocot de culoare s-a născut
Imensitatea încă necuprinsă,
Ce infinitul vast l-a cunoscut
Îmbrățișat cu pulbere aprinsă.
Cu note magice din univers
Se-adună pulberi calde-n simfonia
Zidită în vioara unui vers
Ce caută în cosmos armonia.
Apoi o pune pe arcuș de vreme
Cu el orchestra cosmică zidește,
Concertul străbătut de mii de teme
Ce-n infinitul cosmic tainic crește!
NOI VIORI
Autor: Aurelia Oancă
Sunt tăceri care vorbesc
Răspicat în necuvinte
Și în gânduri rătăcesc
Răscolind totul în minte.
Sunt dureri ce nu mai dor
Când ai descifrat mesajul
Din iubirile ce mor
Aruncând în hău bagajul.
Doar în amintiri mai stau
Un cuvânt sau o silabă,
Din trăirile ce au
O vedere tot mai slabă.
Peste toate azi a nins
Cu petale și cu flori,
Peste sentimentul stins
Cântă astăzi noi viori!
Ascunde-mă în tine
Dacă m-aș ascunde printre anotimpuri,
Ai întoarce pasul ca să mă găsești,
Să m-aduci în clipa,ce măsoară timpuri,
Să mă recompui din vise și povești.
Dacă mă voi pierde printre labirinturi,
Ai ciopli în piatră și-ai croi cărări,
M-ai simți din lacrimi,rămase prin colțuri
De cioburi de suflet,frânte în chemări.
De voi fi o umbră între asfințituri,
M-ai descoperi,luminat de stele,
Îmi vei dispersa umbra în răsărituri,
Mângâindu-mi taina rătăcirii mele.
De mă voi retrage,adâncită-n gânduri,
Ai stinge uitări,dăruind secunde
Din propria-ți viață,mi-ai reda surâsul,
În sufletu-ți cald,tu mă vei ascunde.
SIMFONIE
Autor: Aurelia Oancă
pictura: Carmen Coca
În zori trubadurul solar se trezește,
Își pune vioara în brațe de raze,
Cu ochii senini lângă apă zărește
O floare de fată ce-i crescută în oaze,
De tainice flăcări ce-s stinse-n izvor
Și care înalță spre cerul cu fluturi,
Concertul simfonic din suflet de dor,
În note pe zburdalnicele arcușuri.
Sunetele aleargă cu raza legând
Poemele galbene scurse din soare
Sub genele zilei minuni aducând,
Apoi picurând dulce miere în floare!
Freamăt
Îmi număr pașii prin pustii,
Cât timp îi dau tristeții,
Umbra luminii își cerne fum,
Scântei se pierd în zbucium.
Apus rostogolit în fus,
Îmi țese voal pe iriși,
Am adunat clipe-n țăruși,
Durerea s-o înăbuș.
Clepsidra cerne lungi suspini,
Firele sorții în treacăt,
Tâmpla o reazăm între spini,
Iubirea pare-un freamăt…!
Uneori,
Ma gandesc uneori,
Cat de mult, sau
Cat de putin ar dura,
Sa incerci sa lasi
Totul in urma
Si sa poti pleca…
Sa uiti ca exista
Un cer in asfintit,
O mare albastra
Si un drum infinit…
Sa poti simti, lacrima
Curgand pe obraz,
Sa-ti intrebi inima
Daca mai vrea,si
Daca sufletul, este treaz…
Sa incerci sa visezi,
La soare , in rasarit,
Si sa ai speranta
Unui vis implinit…
Ma intreb uneori,
Cat de mult, sau putin
Va putea gandul meu
Sa simta iubirea
Fascinanta si irizanta
Din curcubeu…
PE UN BUCHET…
Autor : Aurelia Oancă
Pe un buchet am așezat doi fluturi,
Unul ești tu, iar celălalt sunt eu.
Din gânduri grele aripe să scuturi
Și să revii la viață tot mereu.
Petalele de floare să ne ducă
Pe firul vântului spre infinit,
Din lacrima ce-ncet pe-obraz se urcă
Spre ochiul trist și sufletul rănit
Să facem perla ce din noi trăiește
Și s-o ascundem în al nostru trup,
Iar peste haina ei ce se zidește,
Volanele de dor încet irup.
Cu străluciri de-opal va fi gătită
Și cu speranțe ample puse-l el,
Apoi se va-nălța peste orbită
De stea gingașă sau de vis rebel.
Acolo va pluti în veșnicie
Și va culege-n el stelele reci,
În ele viață veșnică să fie
Iar eu în tine să rămân când pleci !
Scriu cu razele de soare ,
Am luat o rază de la soare ,
Care, astăzi mi-a bătut în geam ,
Să-i scriu primăverii o scrisoare ,
Pe coală am pus şi-o floare de pe ram !
Azi, uitându-mă de la fereastră,
Am rămas, mai mult decat uimită,
Văzând corcoduşul vecin cu casa noastră,
Deodată , cu coroana înflorită !
Cu floarea albă , mică ,de pe ram ,
Am atins uşor coala de scris ,
Şi-apoi cu raza caldă de la geam ,
Scriu primăverii ,fiindcă i-am promis !
Primăvară dragă sufletului meu ,
Tu, mireasa anului, frumoasă,
În scrisoarea mea te rog, mereu ,
Să mă ții ,cât poți de sănătoasă!
Şi-ți mai scriu cu razele de soare ,
Să-mi ții inima mereu curată,
Nu- mi doresc să am avere mare,
În iubire vreau sa fiu bogată !
Din frumosul tau să-mi laşi în dar ,
Soare blând , lumină şi culoare ,
Să le port în suflet iar şi iar ,
Şi-atunci când te pierzi în depărtare!
Din balsamul tău înmiresmat,
Din bogăția florilor de mai,
Să-mi umpli sufletul ,să-l am curat,
Din puritatea ta aş vrea să-mi dai !
Închei semnând cu-o buclă de lumină,
Pe care-am aşezat micuța floare ,
Rugând o boare caldă din grădină ,
Să ducă primăverii,a mea scrisoare!
Vecinul meu …corcodușul înflorit!
Aș scrie
Aș scrie pe o aripă de fluture,
Însă aripa s-ar frânge
De noianul cuvintelor mele.
Aș scrie pe o frunză primăvăratecă,
Însă frunza ar plânge,
S-ar ofili și ar cădea de pe ramul înflorit.
Aș scrijeli slove pe o coajă de copac,
Însă scriu atâția,fără a se întreba
Dacă copacul suportă durerea.
Aș scrie pe nisipul de la țărmul mării,
Dar valul va șterge cuvintele
Și nimic n-ar ramâne,nici măcar nisipul,
Luat de valul înspumat.
Voi scrie în inima mea,
Plină de dor de tine,de noi.
Inima are atâtea stări,încât,lângă ele,
Își va găsi loc și dorul nesecat.
Dorul se va lecui în zborul clipelor,
Care va închide așteptarea în regăsirea noastră.
SIMFONIA IUBIRII
Strada visurilor
Autor: Ştefan Doroftei Doimăneanu
Tăcerea se prelinge din vântul adormit,
Prin poarta cerului se târâie răcoarea,
În luna ce se stinge doar zeii îşi permit
Să verse nori spumoşi şi să dezlege boarea.
Eu sorb veninul dulce din gânduri de prisos,
Nu mai există ritm în paşii mei spre zare,
Şişul iubirii oarbe îmi intră pân’ la os
Acolo lângă far se ofileşte-o floare.
Sirene aiurite se-aud neâncetat
Mă cheamă să aprind o flacără la floare,
Dar pentru scânteiere mai am de cercetat
Alei fără lumini ce duc spre o cărare.
Cărarea se lăţeşte, se face bulevard
Şi parcă nu am loc de-atâtea visuri caste,
În jurul meu dansează surpriza din hazard
Valsând neîncetat pe gândurile-mi vaste.
Marea m-aşteaptă-n noapte prin unde de bazalt,
Frica de depărtari a dispărut din mine,
Pe strada visurilor pavate cu cobalt
Mă plimb ostentativ în clipele de mâine.
AM ADUS PLOAIA
Am adus cu mine ploaia
La sosire-n București,
Cu mine şi nostalgia
Unei toamne de poveşti.
Am adus și noi speranțe
De belşug şi de mai bine,
Vise multe din vacanțe
Toate le-am adus cu mine.
Am venit să-mi văd prieteni
Ce sosesc din toată țara,
Au sosit cu toţii sprinteni
Unii chiar din Hunedoara.
Reuniţi pentru lansarea
Unei cărți de poezii,
Am urmat cu toţi chemarea
Animaţi de fantezii.
Fantezia unei lumi
Mai curate și mai bune.
Spun unii că doar nebunii
Îndrăznesc a le mai spune
Îndrăznesc astăzi și eu
Printr-o mică poezie,
Să aduc mereu,mereu
Un moment de veselie.
Am adus cu mine ploaie
Şi un strop de bucurie,
Gândurile vin şuvoaie…
Cred că este…nostalgie.
Femeie…
Diminețile îți iubesc chipul,
Păstrând urmele clipelor,
Strânse în fuiorul timpului.
Roua îți sărută tălpile,
Vântul te îmbracă în șoapte,
Lumina se unduiește pe trupul tău,
Asfințitul îți alină așteptarea,
Iar noaptea îți strânge mărgăritarele ochilor,
Odihnindu-ți gândurile pe vise nesfârșite.
AM PUS CUVINTELE…
Autor : Aurelia Oancă
Am pus cuvintele în călimară
Sperând că vor ieși când eu doresc,
Dar ele stau cuminți și bunăoară
Așteaptă eu cu tine să vorbesc.
Dar tu nu ești aici, ești dus departe,
Las gândul deci să-ți spună el
Tot dorul care astăzi nu mai poate
Și se prăvale-n tocul meu nițel.
Apoi spre mână își îndreaptă drumul,
Iar ochilor le-arată sensul bun,
Spre călimară unde este fumul
Cel transformat în grabă din parfum.
Parfumul cel albastru începe-a scrie
Cuvintele ce tocul le primește,
Din dorul meu se-așază pe hârtie
Și înapoi spre inimă pornește.
Am scris cuvintele ce au ieșit afară,
Pe pagina întinsă sub cuvânt,
Albastrul ce-a ieșit din călimară
S-a-mprăștiat în slovele de vânt !