Gabriela Raucă * Călcând pe urmele Mihaelei CD * Pași de catifea

 

Citind acest volum de poezii, am intrat în universul creat de Mihaela, călcându-i ușor pe urme, cu gingășia unor „pași de catifea”, privindu-i peste umăr, fără a tulbura însă, liniștea versurilor sale. I-am simțit pulsul și suflul poetic, i-am admirat înaintarea, pas cu pas, pe calea luminoasă a poeziilor sale, am perceput mesajul și esența lor, repede și ușor, așa cum m-am și așteptat, fiindcă inimile noastre surori, rezonează la fel, simt emoții similare cu aceeași intensitate și plăcere.

Încă de la început, deschizând cartea scriitoarei Mihaela CD, mi-am dorit să o parcurg pe toată cu întreaga mea ființă, simțind cum versurile curgeau în poezie, poeziile în capitole și acestea din urmă se derulau sub ochii mei, fără a-mi lăsa impresia că timpul zboară. Am adormit înspre dimineață și am visat un trandafir cu petale de catifea, care, așa cum se întâmplă de obicei în vis, era întruchiparea a ceea ce acumulase mintea mea, până târziu.

„Pași de catifea”, gingășie pusă-n file de carte, de un suflet minunat, așa cum este cel al Mihaelei CD, versuri care atrag și creează o ambianță mirifică de poveste, dar pot produce o multitudine de stări și trăiri, uneori neașteptate. Autoarea trece prin sentimente, cu finețe și talent de dansatoare, înaintând pas cu pas printre capitolele acestui nou volum de poezii, uneori ca o boare ori ca un gând, alteori lăsând urme adînci, produse de pașii ei fermi.

Șaptesprezece capitole conține acest volum, la fel ca și toate celelalte cărți ale autoarei, scrise de ea până acum. Un număr cu o importanță deosebită, un talisman spiritual sau poate o completare a unui întreg, din îmbinarea atâtor componente. Tot șaptesprezece la număr sunt și imaginile alese de Mihaela, fiecare din ele precedând câte un capitol și dându-i un plus de personalitate artistică, având și menirea de a sintetiza esența temelor tratate de autoare.

Așa cum era de așteptat, încă de la început, autoarea pornește la drum, iar titlul primului capitol reflectă acest lucru, „Pășind prin viață”. Care ar fi putut fi primul obiectiv, primul itinerariu decât viața, văzută ca o înșiruire de anotimpuri ori ca o salbă de trăiri? Trecerea prin etapele vieții este pentru autoare o îndepărtare de tinerețe și o apropiere tot mai rapidă de o iarnă nedorită neapărat. Tabloul potrivit acestui capitol, o imagine a toamnei, în splendoarea ei aurie, un drum acoperit de frunzele căzute, un traseu al anotimpului, în care a ajuns viața în acest moment.

Prima poezie, care poartă numele întregului volum, „Pași de catifea”, este o plimbare simbolică pe aleile toamnei, un tablou plin de culoare și de gingășie, în care se simte nostalgia trecerii timpului nemilos, neputința în fața ireversibilului, dar speranța că totul va mai dura:„Și a venit din nou o toamnă… / Să vie încă multe după ea! / Azi numeri frunzele ce te condamnă / Să calci ușor…cu pași de catifea…”

Trăiri bune, trăiri rele, toate fac parte din salba de trăiri care e viața, balansul între ceea ce ni se întâmplă și ceea ce acceptăm sau nu, norocul văzut cu diferite fețe, apărut imprevizibil uneori, dorința de a opri îmbătrânirea și de a întineri, se găsesc atât de plastic și categoric exprimate, ca în poezia „START la-ntinerire”: „De azi am pus STOP la-mbătrânire / Și am dat START la-ntinerire!”

Ultima poezie din acest prim capitol, este o resemnare în fața a ceea ce poți alege uneori, din tot binele dăruit, de-a lungul timpului, un „Onor conștiinței”, care trebuie să îți rămână curată, așteptările fiind din ce în ce mai mici, evitând astfel dezamăgirile:

„ Visează și trăiește cu ființa / Că lumea nu o poți tu împăca / Serbează, onorează-ți conștiința / Căci în final rămâi tu și cu ea!

Pașii o poartă pe Mihaela CD, în capitolul următor, „Printre amintiri”, iar sufletul ei începe să cânte, începând încă din prima poezie: „Tinerețe, pasăre de dor”, exprimându-și dorința de a fi păstrat cât mai mult tinerețea în viață, astfel ca să nu devină o neputință, iar tristețea să nu pună astfel stăpânire pe întreaga ființă: „Aș fi vrut să zbor mai mult / Prin lanul macilor purpurii / Să gust al tinereților tumult / Ani mulți până să ajungă arămii”

Ce poate fi reprezentativ pentru lanțul amintirilor decât o imagine de la malul mării, în care nisipul auriu și fin, azuriul cu nuanțe turcoaz al mării, munții din depărtare, cerul într-un tablou al nuanțelor de albastru și albul vapoarelor se îmbină, în ceea ce înseamnă o derulare a amintirilor atât de plăcute ale tinereții.

Amintirea anilor tineri se înfățișează ca un slalom prin care autoarea alunecă mai mult decât pășește, cu gândul la ceea ce a trecut. Vecinătatea tinereții, valsul cu fericirea, în anii tineri, resemnarea în fața socotelilor pe care timpul le are, gândul la verile toride, simbol al frumuseții și al prospețimii, rămase în suflet, chiar și în iernile geroase.

Un joc atrăgător cu sentimentele, cu visele, cu dorințele, apare în poezia „Ascunde-mi amintiri prin buzunare”: „Scrie-mi numele tău în suflet / Respirând clipele cu-nverșunare / Și-amorezați pe-al vieții umblet / Ascunde-mi amintiri prin buzunare.”

Trecerea timpului, cu urmări, cu perindarea generațiilor, fiecare cu bucuriile ei, durerea de a fi pierdut oamenii dragi, iubirea cu șoaptele ei, dorința de a întoarce pământul, de a retrăi momente frumoase, sentimentul de a trăi câteodată o viață împrumutată, totul se transformă mai devreme sau mai târziu în amintiri, în gânduri rămase în minte, în sentimente cuibărite în suflet, iar de acolo, își găsesc liniștea pe paginile unei cărți.

În poeziile Mihaelei CD, anii bătrâneții cântăresc enorm de greu, iar iernile, ori toamnele târzii, care au făcut să se piardă plăcerile verilor toride, se transformă în „Regrete pe cântar”, cu tot ceea ce înseamnă astfel de sentimente: „Și ne-am înzecit visele rebele / Le-am transformat într-un real altar / Pe cerul toamnelor ce-s grele / Azi punem doar regrete pe cântar”

„Copilărie, tărâm de vis”, cât de frumos și gingaș sună aceste cuvinte, câtă puritate strâng în ele, cât de vesele sunt vocile vârstei cele mai curate, care răsună în versurile Mihaelei CD, în acest capitol! Amintirile venite din timpuri îndepărtate se cuibăresc ghidușe în „Ale tinereților vorbiri”, care au rămas frumoase în amintiri, deși printre ziduri dărâmate: „Veranda amintirilor e plină / De glasuri chiuite mărunțele / De-o voce caldă și senină / De sfaturile bunei cărunțele”

O imagine de un verde crud, specifică unui câmp, presărat cu maci roșii dar și cu flori violete de cicoare, frumusețe și candoare, prospețime mângâiată de soare, este așezată la începutul acestui capitol cu mireasma celor mai curați ani.

Tot legată de copilărie este și amintirea scumpă a mamei, care nu dezminte imaginea sfântă a celei care dă viață din viața ei, sacrificându-se și dorind fericire copiilor, oriunde s-ar afla, chiar și atunci când singurătatea o copleșește. Versuri emoționante, cu răsunet până în sufletele simțitoare, mesaj adânc trimis parcă de la depărtare, transmite poezia „O mamă-i una pe pământ”: „O mamă-i una pe pământ / Și-i unică și-n cer și-n stele / Veghează pe unde de cânt / Pruncii să-i fie feriți de rele.”

Un simbol impresionant „Masa”, ca loc și motiv de întâlnire al atâtor generații, în anii copilăriei, ca eveniment ori ca obișnuință zilnică, atât de plin altădată și atât de pustiu rămas: „Că fost-a martora clipelor fericite / În casa-n care odată plutea bucuria / S-a așezat liniștea clipelor cernite / Și nu-i mai știe nimeni melodia.”

Tot o imagine de la malul mării, de această dată cu o nuanță de solitudine, un nisip auriu, o mare liniștită, delimitată de imensitatea cerului de o linie a orizontului îndepărtat. Cu acest tablou începe al patrulea capitol, numit simbolic „Prin clepsidra vieții”, capitol, care așa cum îi spune și numele, înfățișează trecerea timpului ca pe o clepsidră, aparținând vieții.

În poezia „Vântul vieții”, găsim o undă de tristețe mai pronunțată decât în poeziile din capitolele precedente, simțindu-se părerea de rău a trecerii timpului: „Nu poți să-ntinerești secunda / Nici ceasul vieții nu-l întorci / Încearcă deci, străbate unda / Și-ncet firul vieții să-l torci.”

Aceeași ambianță de sfârșit și trecere ireversibilă a timpului reiese și din poezia „Ești clipă muritoare” în care autoarea întreabă: „De ce să-mi spui Adio? / Căci tu nu stai oricum / Și pleacă, străvezio, / Și te transformă-n fum!”

Mihaela CD vede, câteodată, dar numai câteodată viața ca pe un joc, o amăgire, o luptă, care până la urmă tot se sfârșește, dar asta numai în momente de tristețe, care o copleșesc, atunci când se întâmplă câte o nenorocire, cum este pierderea unui om drag. Astfel de momente sunt de nesuportat, iar gândul că este așa se poate vedea în poezia „Jocul de-a viața”: „Pe rând noi ne jucăm de-a viața / Ne amăgim și ne tot luptăm / Și-odată tot se rupe ața…/ Și-n infinit…o să plecăm!”

Nu este nici pe departe concepția ei de viață și nici nu îi influențează optimismul specific, dar suferința semenilor, ori problemele ivite în lume, lipsa de libertate, jocul pe care îl fac mai marii acestei lumi, fără a da importanță omenirii și nevoilor ei, sunt motive care determină caracterul unora dintre capitolele acestei cărți, printre care și acesta pe care l-am amintit ori cel care urmează.

„Zbuciumări din pandemie”, o analiză în vers a situației actuale din întreaga lume, în vreme de pandemie, când apropierea dintre oameni este atât de pusă în pericol. Imaginea care însoțește acest capitol este una de vis, o seară pe malul mării, palmieri, loc de vacanță, pustiu totuși, în ciuda frumuseții lui, din lipsa oamenilor, izolați unii de ceilalți. „Departe de lume”, prima poezie a acestui capitol, înfățișează această situație extremă, fără precedent: „Vestită-i azi molima printre străini / Departe de lume prin jaruri și spini / Ne ducem amarul poverile-s noi / Departe de lume, aproape de noi.” O lume devenită cenușie, într-un loc ce fusese un paradis, o rugă către bunul Dumnezeu, o dorință de pocăință, de care omenirea are nevoie, cerința unui miracol și o înviere a sentimentelor curate și a credinței. „Terra în flăcări”, o emoționantă rugăciune, scoate în evidență credința și sufletul curat, pe care autoarea le are, sinceritatea față de semeni și nevoia de apropiere, atât de dorită, dar și părerea de rău, pentru ceea ce lumea a devenit: „Tu, Doamne, ne iartă, părinte! / Suntem lași și-n minciună cădem / Tot ce-am primit din cele sfinte / Pe-arginții diavolești le dăm”.

O mare plină de culoare, un asfințit, pe malul ei, nuanțe pline de romantism, toate acestea reprezintă tabloul ce se află la începutul capitolului șase, intitulat „Iubirea din inimă”. Nevoia de iubire, de liniște sufletească, fericirea căutată în orice lucru ce ne înconjoară, sunt idei și convingeri pe care poeta Mihaela CD le integrează atât de adânc și în versurile acestui capitol. „Ne-mprumutăm cu fericire”, un titlu ce se integrează perfect în conceptul de a primi și de a dărui iubire și fericire odată cu ea: „Și-n disperarea de împlinire / Săpăm avizi căci vrem iubire / Așa, câte puțin sau poate mult / Ne-mprumutăm cu fericire”.

Sentimente curate, adânc gravate în suflet, femeia ca purtătoare a celor mai frumoase simțăminte, iubirea ca prim țel în viață, ca povață, piatră rară, prilej de a i se închina odă, bucurie adusă din interiorul inimii, în poezii emoționante, strigăt și blestem, declarații de dragoste în cele mai sensibile forme. Autoarea trimite chemare spre iubire, căutând dovada că există, iar poezia „Vino iubire” reflectă aceste lucruri: „Vino să te beau, iubire / Dintr-o sete-nlăcrimată / Să mai simt o ocrotire / La fel cum a fost odată…”

Nimic nu putea reprezenta mai bine următorul capitol al cărții, denumit „Trăiri poetice”, decât o cascadă, și frumusețea adusă și întreținută de răcoarea stropilor de apă, clari și proaspeți, căzuți într-un tumult plin de viață, răscolind liniștea și creând fiori.

„Strofe dezlănțuite” fac parte din acest capitol, de fapt este poezia de deschidere, iar tot ce descrie reprezintă ceea ce poeta trăiește prin versul său: „Și le aștern în scris cu gândul / Căci vreau să le ordonez întâi / Dar strigă, nu-și așteaptă rândul / Și-mi pun simțirilor căpătâi…”

Emoții puternice și sincere, devin pe drumul vieții, comori de neprețuit, inspirație pentru creațiile poetice, încercări și reușite. Ce înseamnă poezia pentru Mihaela CD și ce înseamnă autoarea pentru poezie, pentru evoluția ei, putem înțelege doar citind superbele volume, pe care această poetă cu suflet cald și energie în doză maximă ni le pune la dispoziție cu generozitate.

„Inimă, de-ai ști să spui”, un titlu ce sună a romanță, iar tabloul așezat la începutul acestui capitol nu face decât să accentueze această imagine. O vioară sprijinită de tocul unei ferestre deschise, o seară plină de romantism, un vis, muzică îmbinată cu poezie.

În poezia „Călimara sentimentelor” autoarea își motivează dorința nestăvilită de a scrie, fiindcă tot ce pune pe hârtie se cere a rămâne în vers, ca o pecete, iar sentimentele: tristețe, iubire, veselie, eliberate deodată, devin esența poeziilor sale: „Călimara sentimentelor am deschis / Le slobod să zburde vesel și grăbit / liberate din turnul ce părea închis / Să fluture pe val de vers împodobit”.

În poezia „Neputințe veștejite”, autoarea păstrează aceeași muzicalitate specifică acestui capitol, doinind suferința și oblojind durerile pricinuite de tristețile ascunse-n gând, de lipsa timpului, de blocarea potecilor fericirii: „ Blândețea mi s-a așezat în cale / Cu slovele ei mici și cumpănite / Doinește pe a suferinței vale / Oblojind neputințe veștejite…”

O nefericire provocată de răutatea din lume, de „Ura pământească” persistă în acest capitol, lăsând un gust amar, pe care autoarea îl exprimă atât de plastic în vers plin de sinceritate, dar parcă tot într-un cântec lăsând să vibreze tristețea: „Azi vibrează sufletul și plânge / Căutând raze calde să găsească / Și inima-mi într-o durere frânge / Că s-a lovit de ura pământească.”

O rugăciune către Dumnezeu, care doar El poate reînvia „Binele de-odinioară”, frica în fața unui „Trist abis”, căutări de „Răspunsuri” la atâtea întrebări ale vieții, ne poartă într-un „Carusel al gândurilor”, în care Mihaela CD își pune „Viața pe cântar”, iar la sfârșit ajunge la concluzia că „Nu-i drept” să pierdem ceea ce am avut mai scump pe lumea asta: „Că nu-i timp potrivit pe pământ / Părinții să ne plece din pridvor / Nu-i drept să rupi un legământ / Dintre părinții și copiii lor”.

În capitolul „Omagiu poeților plecați”, poeta Mihaela CD se înclină în vers în fața poeților plecați în altă lume a poeziei, o lume mai bună și mai dreaptă, de unde veghează și scriu mai departe poezie. Poeți care au plecat de pe această lume, sunt omagiați în versurile Mihaelei CD, în acest capitol, autoarea dedicând fiecăruia câte o poezie, în care sensibilitatea și tristețea se îmbină, într-un carusel al durerii și aL dorului de oamenii condeiului dispăruți.

O imagine impresionantă, pe un fond întunecat, de noapte, cu monumente luminate în prim plan dar și în depărtare, iar prima poezie, cu titlul „Poeții toți ne pleacă”, face începutul acestui capitol: „Ai grijă, Doamne, de sufletele lor / Și-n somnul veșniciei odihnește-i / Ți-or scrie îngerești poeme de dor / Și-n Raiul nemuririi mântuiește-i!”

La sfârșitul acestui capitol, în poezia „Pleacă tu moarte”, autoarea își exprimă dorința, ca moartea să plece, să dispară și să nu mai apară niciodată: „Atâtea inimi astăzi plâng / Îndoliat-ai nația întreagă / Dispari cu aeru-ți nătâng / Că nimănui nu îi ești dragă!”

O imagine de la malul mării, cu valuri înspumate ce udă plaja fierbinte, astfel se prezintă începutul capitolului zece, intitulat „Daruri de suflet”, fiind el însuși un dar, așa cum fiecare vers, fiecare poezie, fiecare gând, transmis de autoare este un cadou pe care îl face, din suflet, pentru suflete. Sensibilitate la cote maxime, frumusețe pusă în stihuri gingașe, culoare care inundă poezia, dându-i valoare și aspect de tablou, toate acestea reies din întregul volum, deci și din acest al zecelea capitol. „De dor se frânge…” o poezie în care dorul pătrunde în vers, iar intensitatea lui frânge…„De dor se frânge val pe val / Se-neacă scoicile la mal / Se-adună și se risipesc ușor / Cu fiecare fir de vântișor…”

O frântură de suflet, gingășie și mireasmă, ascunsă în culoare, nostalgie și sensibilitate pune autoarea și în poezia „Macul ucis”: „Subtil, tacit și fără de-nțeles / Un fir de mac pășește în uitare / Se zbate-n mâna care l-a cules / Și-apoi adoarme-n veștedă visare”

„Primind lecțiile vieții”, cu o imagine de început reprezentând o grădină exotică, cu lecții de viață, cuprinse în versuri, cu „Răbdarea, arma succesului” ca primă poezie, așa găsim capitolul unsprezece al acestei cărți. Cât de frumos știe Mihaela CD să îmbine vorbele, făcând învățăminte din poezii și asta nu este prima dată când descopăr acest lucru în versurile autoarei. „În viața asta agitată / E necesar s-avem răbdare / Că ni-i agenda încărcată / Și n-avem timp de relaxare…” Învățăminte despre respectul față de semeni, despre speranță, despre ceea ce înseamnă nemulțumirea, invidia ca o grea boală, nesimțirea și trădarea, puse pe tavă, prezentate într-o manieră inedită, de o scriitoare talentată, nu doar în arta scrisului, ci și în arta de a intra în inima oamenilor, cu idei mereu noi, cu apropiere și gingășie.

„Românie, plai de dor”, așa se intitulează următoarea frântură de carte, care nu poate fi altceva decât o înfățișare a patriotismului și dorului de țară, pe care Mihaela CD, la fel ca foarte mulți români, plecați departe de casă, de țară, de rude și prieteni o simte în sufletul său, iar prin harul pe care l-a primit de la bunul Dumnezeu îl exprimă atât de frumos în vers. Cu imaginea unui câmp plin de maci roșii, culoare aprinsă, la fel ca și dorul de țară, așa începe capitolul doisprezece al acestui volum. Poezia cu titlul „Acolo-i țara, unde suntem noi!” apare ca un crez, pe care poeta îl așează la căpătâiul acestui capitol, atât de impresionant. „Și n-am uitat dulcele nostru grai / Care răsună și-n soare și-n ploi / În noi trăiește, român colț de rai / Acolo-i țara unde suntem noi!”

Curg versurile și se transformă în rugăciune „Dă-i, Doamne, bine românului” ori arată a răzvrătire împotriva sărăcirii poporului ori sună a îndemn, pentru a fi model și exemplu în fața altora. Autoarea vede în țară un diamant, cinstește istoria, memoria strămoșilor și unitatea națională. Tot ceea ce înseamnă patriotism, se oglindește în versurile emoționante, pe care Mihaela CD le scrie cu atâta naturalețe și ușurință, lăsând impresia de fluiditate, curgând din suflet, înspre suflete iubitoare de frumos și cu drag de țară și de neam.

O nouă imagine a unei toamne pline de culoare și farmec, apare la începutul capitolului „Anotimpurile vieții”, iar poeziile pe care le găsim aici se încadrează total în conceptul poetei, de a vedea viața ca o trecere dintr-un anotimp în altul, cu preferințe și cu teamă, cu nostalgie și cu strângere de inimă în fața necunoscutului, a răcelii, a ireversibilului.

Poezia „Cu fiecare…” este o mostră de melancolie, în ceea ce înseamnă, pentru poeta Mihaela CD, trecerea timpului: „Cu fiecare frunză veștejită / Sufletu-mi moare…un pic / Cu fiecare floare pricăjită / Mă sting și eu…pic cu pic”. Cât de frumos știe autoarea să pășească, ușor, printre anotimpuri, cu pași de catifea, să arunce câte o privire nostalgică în urmă, dar să savureze prezentul, mireasma și frumusețea ce o înconjoară, împreună cu cei pe care îi iubește și care fac parte din fiecare anotimp, din fiecare perioadă din viață.

Pentru Mihaela CD, primăvara, ca sinonimă a copilăriei și vara a tinereții, sunt anotimpurile legate de sufletul ei, iar prezența toamnei înseamnă maturitatea absolută, apropierea de vârsta îmbătrânirii. În poezia „Scâncetul verii” putem plânge plecarea acestui minunat anotimp din viață, cu lacrimile pe care autoarea ni le transmite în vers, trăind alături de ea, simțind împreună cu ea: „O lacrimă cade-n acrilic sărut / Pe glia scrierilor întomnate / Se-aude fin un scâncet tăcut / Culorile verii plâng resemnate”. Un tablou liric, ale cărei nuanțe se revarsă în vers ca o cascadă de sentimente. „Toamna din suflet” ar putea fi vindecată doar de un verde autentic, dar acest lucru nefiind posibil, ”Natura plânge-n pragul morții”. Totuși, se simte, în poeziile ei și durerea trecerii toamnei și apropierea iernii. În „Apusul toamnei” iese în evidență, foarte bine acest lucru: „Viața-și tânguie murirea / Vântul șuieră nespus / Și-și așteaptă răstignirea / Spre al toamnei dulce-apus!”.

Ar putea reprezenta un răsărit, tabloul ce stă la începutul capitolului paisprezece al cărții, dar titlul, „Tristețile sufletului”, lasă mai degrabă impresia de asfințit, de melancolie, de durere, de nostalgie. ”Arși de neputință”, un titlu nu doar simbolic, ci într-adevăr real, sincer, motiv al tristeții ce macină sufletele: „Ne vine vremea, „molima” atacă / Suntem încondeiați și arși de neputință”. O durere persistentă, plecarea tatălui, face ca poeta să păstreze în suflet, nu doar amintirea părintelui drag, ci și tristețea, ca început al carierei scriitoricești. În detaliu i-am urmărit evoluția poetică în primul volum, „Binecuvântare și chin”, care, după părerea mea rămâne, cartea ei de căpătâi, în care sentimentele au scris versurile, într-adevăr, dar în fiecare din volumele care au urmat se simte evoluția în calitate, pas cu pas. Bineînțeles că poeziile adresate tatălui se regăsesc și în acest volum. „Vino în vise să-mi vorbești”, un titlu care nu cere prea multe explicații, când o fiică simte nevoia de a vorbi cu părintele plecat: „La fel suntem în postul mare / Și Tată, tare-mi mai lipsești / Nu-i vorbă ca a ta de alinare / Vino, în vise să-mi vorbești!”.

Întregul capitol este o comunicare continuă cu persoanele dragi dispărute, cărora le trimite versuri plecate dintr-un suflet îndurerat, găsindu-se astfel mai aproape de sufletul lor.

Ca o manifestare antonimă, apare, imediat după capitolul de care am vorbit, unul total diferit ca temă și abordare a lucrurilor: „Bucuriile sufletului”. Imaginea unui cățeluș, privind inocent la frumusețea plină de culoare a unui buchet de trandafiri, puși în glastră.

„Mugurii sufletului”, prima poezie, reflectă optimismul și setea de viață, de tinerețe spirituală, de noutate, de fericire pură: „Și-a nou miroase a culorilor pornire / Miresmele timide vin să inunde-n simțiri / Și mă hrănesc cu a naturii stârnire / Și-aștept a mugurilor sufletului încolțiri”. Ce poate aduce o mai mare bucurie decât iubirea, dragostea, căreia autoarea îi dedică poezia „Romanța dragostei noastre”, făcând o declarație atât de curată și plină de romantism partenerului de viață, lângă care a trăit iubirea tinereții și acum pe cea a maturității, cu aceeași intensitate: „Din bucuriile strânse în grămadă / Și din arpegii pline de rezonanță / A rămas iubirea noastră dovadă / Ce cântă azi a dragostei romanță!”

Puterea culorilor, ca inspirație a bucuriei, multitudinea lor în poeziile acestui capitol, poartă cititorul, pas cu pas, într-o altă lume, diferită de cea a tristeții. „Albastrul cel albastru”, Șezătoarea artelor”, „Toamna la han”: „Și-n calde culori de toamnă / Ne alinăm dorurile din trecut / Și cuceriți de-această doamnă / Lăsăm să curgă timpul plăcut”. Bucurii, speranțe, culoare și mult optimism, reiese din acest capitol antepenultim al volumului „Pași de catifea”.

„Un mic cățel, al vieții abajur!” este titlul ultimei poezii din acest capitol, iar ceea ce ea ne aduce este un dar, așa cum și acest cățeluș, din imaginea de început, este un dar, venit din Univers, în preajma sărbătorilor de iarnă: „În sufletul cel mic e-atâta duioșie / Și-atâta încântare se revarsă-n jur / Suntem topiți și plini de veselie / De-un mic cățel, al vieții abajur…”

Decorații de Crăciun, păpuși îmbrăcate în hăinuțele roșii ale moșului, ghirlande, brazi împodobiți…bucuria sărbătorilor sfinte, într-o imagine pusă la începutul capitolului cu titlul „Când Crăciunul bate la ușă”. Ar părea să fie o ambianță de vis, premergătoare sărbătorii de Crăciun, dar câtă tristețe ascunde această sărbătoare în timpurile actuale ne dezvăluie autoarea în prima poezie a acestui capitol, poezie al cărui titlu, „Crăciun de Covid” poartă, iarăși o umbră de suferință, peste care nu se poate trece ușor: „Crăciunul nu mai este ce a fost / Nu-s vesele colinzi de altădată / Că vremuri grele ne-au pus post / Și vom petrece singuri astă dată”.

Versuri impresionante, de o emoție dusă până la cele mai înalte cote, găsim în poezia „Lecție de viață americană” „Privirea mi se umple de durere… / Sărmanii n-au părinți și n-au copii / Degeaba-ai tot de n-ai o mângâiere / Căci plasele cu daruri, nu sunt vii…”

Deși se resimte tristețea sărbătorilor petrecute departe de cei dragi, în cercuri restrânse, totuși candoarea copilăriei se găsește aici, în privirile pline de candoare ale copiilor, prin întrebările pline de curiozitate sinceră ori în răspunsurile spontane, plecate din cugete și suflete curate.

O dorință exprimată atât de frumos și sincer găsim în poezia de sfârșit al capitolului „Moș Crăciun dac-ai să vii” „Moș Crăciun dac-ai să vii / Să știi că avem de toate / Vrem doar fapte bune, mii / Și-un izvor de sănătate!”

Un monument al florilor multicolore, un foișor, un loc de relaxare, cu mireasma petalelor…o imagine, care reflectă esența ultimului capitol, intitulat „Petale de gânduri”.

O declarație, un credo, o dezvăluire a ceea ce înseamnă, pentru autoarea Mihaela CD harul de a scrie, găsim în poezia „Prin slove”: „De scriu mai rău ori scriu mai bine / Acestea-s ale mele frământări / Nu fac și nu desfac destine / Eu scriu ce simt din depărtări”

Așa cum arată și imaginea ce însoțește acest ultim capitol, la fel și poeziile sunt pline de culoare și strălucire, de mireasmă adusă de versuri fermecătoare. În poezia „Colorit liric” descoperim acest lucru: „Versul mi-e dor, leagăn și bucurie / Cuvântului suveran îl închin / Îngemănat cu-a rimei colorie / Strâng strofele din al vieții destin”

Sentimente curate, culoare, frumusețe, mireasmă, relaxare, gânduri bune și vise frumoase, apar, rând pe rând, prezentate într-o manieră atât de atrăgătoare, atât de clar și cu atâta acuratețe, de parcă ar fi petale, unduind spre sufletul nostru, venite din sufletul autoarei.

În poezia „Mugurii speranței”, care este ultima poezie din acest capitol, dar și din volum, autoarea lasă o recomandare, o dorință și un mesaj: „Căci indiferent cât de nefericit ai fi / Și-oricât de sumbră-ți pare viața / Speranța ce-ți înmugurește n-o jertfi / Că ea-ți aduce-n suflet dimineața!”

Am călcat pe urmele Mihaelei CD, urmărind-o pas cu pas, de-a lungul celor șaptesprezece volume, i-am simțit bucuriile și temerile, durerile, dorințele, speranțele, i-am auzit pașii, cum se apropie și cum se îndepărtează, suavi ori puternici și hotărâți, dar la fel de sensibili și gingași.

Dacă am simțit exact pulsul acestei cărți și am intrat în sufletul autoarei, nu pot să știu, dar fără nicio îndoială, versurile pe care le-a adunat în acest volum au intrat în sufletul meu, cu „Pași de catifea”.

Gabriela Raucă

Viena, 28. martie 2022