Simona Mihuțiu

Moto:

„Deschid

o poartă spre acel Univers

în care îmi e sufletul ghid,

rămâne în amprente, neșters.”

(Simona Mihuțiu, poezia „Poarta casei mele”)

Romanul „Fereastră spre mâine” – fragment

Stând mai târziu la birou, cu Pucy în brațe, departe de lumea dezlănțuită, se întrebă dacă

venirea ajutoarelor avea să producă și victime. Încerca să se concentreze la învățat, dar era mult prea nerăbdătoare să îl reîntâlnească pe Radu, ca să poată reuși. Pucy îi anunță prezența mieunând și dând din coadă.

Se sărutară iar și iar.

– Rămân peste noapte aici. Asta dacă vrei!

– Mai întrebi?

– Elvira, nu știu ce-mi faci tu mie! Ce magnet special ai tu?

Radu se întreba adesea cum de nu rezista atracției pe care o exercita Elvira asupra sa. Simțea, pe zi ce trece, că prietenia lor se îndrepta spre ceva mult mai serios și mai profund, dar alunga sistematic introspecția, deși, tot mai des, cuvântul iubire se ițea în gândurile sale. Simțea, de asemenea, și multă teamă. Teama de un angajament sau, poate, teama de a nu pierde ceva atât de minunat, cum era relația sa cu Elvira, dar, când astfel de gânduri îi reveneau ca niște nori negri, vestitori defurtună, îi alunga repede într-un ungher al minții, înlocuindu-le cu dorul de ea. Făcu dragoste cu ea, repede și cu pasiune, fără să mai caute un loc comod și fără să apuce să renunțe la toate veșmintele, dând expresie tuturor sentimentelor încâlcite care îl bântuiau. Se priveau încă cu ochii febrili ai emoției iubirii când cineva bătu la ușă.

– Pacient? Hmm, nu și-a găsit prea bine momentul.

– Nu știu. Mă duc să văd.

Elvira apăru din hol, însoțită de Ana și Grigore Spătaru, amândoi binedispuși, el cărând un sac după el.

– Elvira, ți-am adus și ție un sac de la ajutoare.

– Nu cred că am nevoie.

– Ei, hai, faci parte din comunitate acum, zise Grigore. Și tu trebuie să primești.

– Haideți, faceți-vă comozi! Radu, îi servești tu, te rog, cu câte un pahar de palincă?

– Sigur nu vă deranjăm? zise Ana, uitându-se la ei cu ochi de cunoscător. Dacă Grigore o să bea palincă după vinul băut la școală, o să se facă muci! Se uită, fără prea multă diplomație, complice, spre Grigore, dar acesta era mult prea vesel și dornic de vorbă, ca să mai ia în seamă semnalele transmise de Ana.

Prin urmare, se așezară la masă. Poante, bancuri și povești de viață își găsiseră fluența, catalizate de alcool. Elvira se distra, cum demult nu o mai făcuse. La fel și Radu, deși el nu băuse nimic.

Și, într-adevăr, Grigore se făcuse „muci”, precum prevestise Ana.

– Vai de mine! Cum o să mai plecăm acasă cu mașina acum?

– Dormiți la dispensar, se oferi Elvira, fără prea mare încântare, știind că nu are condiții prea bune de cazare. Dormiți voi sus, iar eu pot să dorm pe patul de consultații din dispensar.

– Am o altă idee! zise Ana. Radu nu a băut. Ce-ar fi să ne ducă el acasă cu mașina noastră, să stați la noi peste noapte, iar dimineață să servim cu toții un mic dejun bio, cu mămăliguță și cârnăciori făcuți de Grigore? Apoi vă aduce înapoi la dispensar Grigore. Elvira ezită o clipă.

– Ei, haide, Elvira, am mai multe camere, dacă asta e problema. Dar nu e ca și cum eu nu aș ști despre voi! M-am gândit ca voi doi să dormiți în dormitorul nostru.

Se urcară în mașină. Radu la volan, iar Grigore în dreapta șoferului, mormăind ceva neinteligibil, spre enervarea nevestei sale. Grigore căuta în van cheile mașinii, iar, după

ce porniră, învârti, pe tot parcursul drumului, de un volan imaginar, punea frână și pișca ambreiajul din când în când, spre amuzamentul lui Radu și al Elvirei. Ana, deloc amuzată, îl  ocărî, iar când intrară în casă, aproape târându-l pe Grigore, îl depozitară pe bancheta din bucătărie, așa îmbrăcat, cum era.

– Aici să dormi, dacă te-ai îmbătat ca un porc!

Grigore mormăi ceva și zâmbi senin ca un copil către asistență, adormind rapid, cu acel

zâmbet întipărit pe figură.

Mai târziu, în liniștea nopții, în intimitatea dormitorului matrimonial, oferit cu atâta generozitate de gazdă, Elvira și Radu râdeau pe înfundate de beția lui Grigore, remarcând că, poate, era unul din puținii oameni care rămânea simpatic, chiar și la beție.

Dimineața Elvira se trezi învăluită de o stare de bine și siguranță. Adormiseră îmbrățișați. Stătea și acum cuibărită la pieptul lui Radu. Cămașa de noapte pe care i-o împrumutase Ana i se ițea de sub plapumă, dar, în rest, era acoperită până peste cap, ferind-o de răcoarea din cameră. Radu dormea încă. Se întoarse un pic să-l privească. Pleoapele i se mișcau într-un tremurat ușor și un zâmbet schițat îi ridica colțurile gurii. Visa. Visa ceva frumos. Și, cumva, Elvirei i se păru acest lucru cel mai intim moment pe care îl împărtășise cu el.

Ușa se deschise cu un mic scârțâit. Pășind ușor, Grigore se apropie de pat. Văzu cămașa de noapte și, pe când începea să se întrebe de ce se trezise dintr-un somn atât de neconfortabil pe bancheta din bucătărie și nu lângă nevasta lui, în dormitor, îl zări pe Radu.

– Ce faci în pat cu nevasta mea, derbedeule! Vrei să fii mai scurt cu un cap?

Radu se trezi brusc și buimac. Elvira își dădu și ea plapuma de pe cap, privind uimită, nepricepând ce se întâmplă, laGrigore, cam în același timp intrând pe ușă și Ana,

atrasă de zarvă.

– Ce-ai pățit, Grigore?

Era acum rândul lui Grigore să fie buimac.

– Doamne, îmi cer scuze! M-am trezit așa, pe banchetă și nu știu de ce am ajuns eu acolo

să dorm, așa îmbrăcat. M-am întrebat unde ești tu. Am venit și ți-am văzut cămeșa de noapte și apoi pe Radu la noi în dormitor. Radu și cu Ana? mi-am spus. Și apoi am văzut roșu în fața ochilor!

– Taur comunal, asta ești! Păi, a trebuit să te aducă Radu acasă, măi, mocofanule! Că ai băut

aseară până ți s-a tăiat filmul, ca ultimul troagăr! Și acum îi mai și sperii pe musafirii noștri cu ieșirile tale! Mai bine du-te și te spală și apoi adu niște cârnați d-ăia buni, să luăm micul dejun așa cum se cuvine!

Totuși, în ciuda replicilor acide, Ana se amuza și ea de pățanie.

Romanul „Destinul, o jucărie stricată” – fragment

Elvira primise repartiția ca medic rezident la Spitalul de oncologie, devenit ulterior centru de excelență și de referință pe plan național, într-o frumoasă zi de primăvară, în preajma zilei de 8 Martie.

Își amintea și acum emoția cu care se îndrepta spre spitalul în care urma, timp de cinci ani, să-și desfășoare activitatea.

Abundența de flori din fața Casei de Cultură din Cluj anunța, fără doar și poate, iminența apropierii zilei femeii. Parfumul lor și soarele blând îmbia la a privi mai optimist acea dimineață. Furnicarul grăbit de oameni pe care-l întâlnea în cale o făcea să se simtă ca o nouă membră într-o comunitate veche. Vedea studenți coborând strada în pantă pe care era cocoțat spitalul, vorbind vioi unii cu alții. Străluceau de tinerețe!

„Așa am fost și eu cu șapte ani în urmă, când terminam facultatea și așteptam cu atâta speranță să-mi încep profesia de medic”, își zise Elvira.

Cupluri îndrăgostite de tineri ținându-se de mână se opreau din loc în loc, furând clipei câte un sărut grăbit, plin de promisiuni și pasiune.

„Și eu am fost la fel de îndrăgostită cândva. Când au zburat acești ani?”, se miră ea.  Începea al doilea rezidențiat. La primul prinsese ca specialitate morfopatologia. Nu i se potrivea. Nu avea răbdarea necesară pentru a sta minute în șir cu ochii în microscop și, oricât de mult se străduia, toate imaginile pe care le vedea îi semănau cu niște picturi abstracte, în cel mai bun caz. Îi vedea pe colegii ei, pasionați de viitoarea lor meserie, descoperind tainele anatomiei patologice, care ei îi rămâneau străine. Trăia frustrarea incompetenței, iar asta îi accentua și mai mult depresia lăsată de pierderea primei ei iubiri. A ezitat mult: nu este ușor să ștergi cu buretele aproape cinci ani în care studiezi, încercând să-ți încropești o viitoare profesie. Dar indecizia și lipsa sincerității față de propria persoană se măsoară întotdeauna în timp pierdut. Apoi, din ce în ce mai convinsă că face ceea ce este necesar, a dat din nou examenul de rezidențiat, obținând o specialitate clinică – oncologia medicală.

După ce a încheiat interminabilele formalități de angajare la serviciul personal și a semnat contractul de angajare, cu o remunerare rușinos de mică, se prezentă cu emoție la cabinetul domnului profesor Mârzan. Acesta avea o figură distinsă, sobră, care emana inteligență. Ochii săi căprui, cu nuanțe verzui, te fixau insistent, dorind să te cunoască dintr-o privire, creându-ți senzația că ești o insectă prinsă într-un insectar.

Vorbea încet și era nevoie de liniște pentru a se face auzit. Faima lui profesională impunea respect încă înainte de a-l cunoaște. Cu o vorbă grijuliu măsurată ca ton îi spuse:

— Vă repartizez la domnul doctor Mihnea Dumitrescu. Vă doresc succes! Se întoarse la analiza tomografiei, dându-i de înțeles că întrevederea a luat sfârșit.

Când Elvira ieși, secretara îi înmână o invitație și instrucțiuni clare:

— Spitalul organizează celebrarea zilei de 8 Martie la Casa Universitarilor, mâine. Prezența obligatorie!

— Obligatorie?

— Da. Nu vreți, nu-i așa, să-l supărați pe domnul profesor?

— Nu. Doamne ferește!

Elvira se gândi că era o oportunitate de a-și cunoaște noii colegi și, în definitiv, cui să nu îi placă o distracție bună și o cină pe măsură?

— Ah, și să nu uit! Taxa o achitați la serviciul contabilitate mâine, cel mai târziu.

— Aveți idee cât costă? întrebă Elvira, încurcată.

— Cinci sute de lei.

— Cinci sute? Nu există o taxă mai mică, ca pentru rezidenți?

— Asta e! Cinci sute. Asta e taxa pentru asistente, infirmiere și medicii rezidenți. Toți au plătit. Participă tot spitalul.

Nu avea atâția bani. Va trebui să împrumute, din nou, de la părinții ei pensionari, acum când era proaspăt angajată și trebuia să le spună că îi erau necesari pentru o… distracție. Faptul că doctorul Dumitrescu fusese plecat în ziua aceea, la București, la o conferință, dusese la amânarea începutului de stagiu medical. Făcuse cunoștință cu Zina și Vasile, doi dintre noii săi colegi, rezidenți și ei. Erau mai tineri decât ea. Învăță în acea zi o parte din labirinturile marii clădiri, după ce se rătăcise de vreo două ori, căutând secția unde avea să lucreze, cabinetul profesorului și zona administrativă. Deși era o clădire impozantă, existau zone care păreau gata-gata să se dărâme.

În seara de 8 Martie se îmbrăcă atent. Își luase cea mai bună rochie a ei, o rochie de cașmir de un verde zglobiu, pe care o lua la ocazii speciale de câțiva ani încoace. Se potrivea perfect cu părul ei șaten. Se privi atent în oglindă, înainte de plecare și se declară mulțumită. Ochii ei căprui, ușor alungiți, erau frumos conturați de o urmă de fard închis la culoare. Un ruj cuminte îi accentua ușor buzele pline, despre care Radu îi spusese cândva că sunt senzuale. Își strânsese părul lung și bogat, buclat în crețuri, într-un coc cochet, care îi punea în evidență ovalul perfect al feței.

Intră în curtea interioară a Casei Universitarilor, o instituție devenită în anii postrevoluționari un loc de organizare de evenimente, pe fondul scăderii audiențelor la concerte și spectacole culturale. Clădirea cu suprafețe plane oglindea bine preferințele secolului XX, dar se integra foarte bine în peisajul arhitectonic al centrului Clujului. Printre arcadele care străjuiau curtea interioară reperă un portar, care o îndrumă pe un ton plictisit spre locul desfășurării evenimentului. Scrută cu privirea sala. Era plină. Mai erau doar două scaune libere la masa imensă din mijlocul încăperii. Se așeză pe unul dintre ele, necunoscând pe nimeni.

„Oameni serioși!”, fusese primul ei gând.

În conversațiile lor, comesenii ei dezbăteau aprins despre… istoria corupției românești.

— A început deodată cu instalarea domniilor fanariote, zise un domn de lângă ea.

— Prostii! Păi, prima Pravilă anticorupție a fost dată de Matei Basarab, în 1632, în care era specificat că luarea de mită era aspru pedepsită, și asta a fost înainte de fanarioți, îi răspunse o doamnă de la masă. Mai era necesară vreo Pravilă dacă nu exista pe atunci corupție?

— Nu în 1632, ci în 1588, se trezi vorbind un tânăr cu față de poet, sorbind cu nesaț dintr-un pahar de vin.

— De unde ai mai scos-o și pe asta?, se înfurie doamna. 1632. Eu știu, că m-am documentat atent.

— Bine, bine. E 8 Martie și nu avem voie să contrazicem doamnele, spuse „poetul”, enervând-o și mai mult pe femeie. Și, oricum, pedeapsa, dacă o dădea sau nu, rămânea la bunul plac al domnitorului. Păi, asta nu se numește tot corupție?

— Dacă vreți să știți, noi n-avem leac. E mult mai veche. Sursele spun că datează de la sfârșitul domniei lui Mircea cel Bătrân.

— Lăcomia otomană a condus la corupție în principatele române. Le-a convenit sultanilor să-și umple buzunarele.

— Ei, lasă, că nici ai noștri nu au fost niște sfinți. Amintiți-vă că își cumpărau funcțiile, plătind biruri grele. De exemplu, doamna Chiajna a plătit cel mai mare bir din istoria noastră ca să-l pună pe fiu-său pe tron.

— Păi, și acum, nu-i tot așa?, zise o altă doamnă de la masă, care nu mai vorbise până atunci.

Se așternu liniștea. Unele subiecte devin incomode și periculos de abordat. Tentaculele totalitarismului prerevoluționar se întindeau peste timp, timorând libera exprimare.

— Hai, mai bine povestește-ne despre cum a fost păcălit Daicoviciu!, încercă să schimbe subiectul altcineva de la masă, adresându-se domnului mai în etate.

Acesta le povesti că pe un vechi șantier arheologic al unui sit dacic, studenții îl anunțaseră pe marele profesor Daicoviciu că au găsit o sabie. Entuziasmat, îi pusese să o curețe cu atenție, cu periuțe, meticulos, operațiune care durase o zi întreagă, sub supravegherea sa. Erau aproape de terminarea operațiunii când se zărea deja o parte dintr-o inscripție:

„Scrie ceva aici, domnule profesor!”

„Ce? Să văd! Citește!”, ar fi răspuns Daicoviciu.

„De la Burebista”…

Marele istoric era în delir.

„De la Burebista, către… Dai-coviciu”, silabisise studentul.

Se zvonea că profesorul, deși foarte sever de felul său, ar fi gustat gluma studenților și i-ar fi cinstit cu nenumărate beri. Ca întotdeauna, această povestire stârnea hazul celor care o ascultau. La aperitive, discuțiile de la masă se derulau pe teme diverse, de la Imperiul Bizantin, până la noile tendințe în arhitectura contemporană.

Elvira era și fascinată de conversația comesenilor, dar și îngrijorată să nu i se pună vreo întrebare. Mânca cu un aer preocupat, dorind să plece cât mai repede acasă, fără a atrage atenția asupra ei. Era impresionată de bagajul de cunoștințe al colegilor ei și-și promise că, dacă va vrea să țină pasul cu ei din punct de vedere social, va trebui să-și îmbunătățească serios noțiunile de cultură generală.

Se scuză, într-un târziu, și ieși afară la o țigară și aer curat, rugându-se în gând să nu dea și pe acolo de vreun coleg doct. O văzu, în schimb, pe Zina, în curtea interioară. Se bucură, de parcă ar fi cunoscut-o de-o viață. Aceasta o zări și ea pe Elvira și îi făcu cu mâna.

— Ți-am ținut loc la masă, lângă noi! Am crezut că nu mai vii.

— Păi, nu te-am văzut.

— Nici eu. Dar, hai să intrăm, zise Zina, ea luând-o în dreapta și Elvira spre stânga.

— Ce faci? Unde te duci?

— Într-acolo!, arătă Elvira spre sala în care fusese.

— Acolo e întâlnirea celor de la Istorie și Filozofie. Noi suntem în sala mare, în dreapta.

Au râs amândouă de întâmplare. De atunci au rămas foarte bune prietene.

În acea seară, Elvira se liniști: nu toți medicii erau somități culturale ambulante, majoritatea aveau chef de distracție, de bancuri și de dans.

Zina o prezentă îndrumătorului ei, doctorul Enache, care era acolo cu soția.. Mai târziu, îl cunoscu și pe propriul ei îndrumător de stagiu, domnul doctor Dumitrescu, un bărbat frumos, dar cu o figură prea severă după gustul ei. Acesta o măsură cu o privire, albastru-tăioasă, care îi dădu Elvirei fiori reci pe șira spinării. Aproape că-i strică buna dispoziție.

În următoarele ore, atmosfera generală relaxantă și câteva reprize de dans au făcut-o pe Elvira să se simtă bine și să uite de privirea glaciară a domnului doctor Mihnea Dumitrescu.

Plecă spre dimineață acasă, veselă și încântată. Se distrase bine, cum nu i se mai întâmplase de foarte mulți ani.

„Liberi să (nu) gândim”- volum de proză scurtă; „Intim” – fragment

Belea, îl întâmpină Jeni Injerean, cu un zâmbet binevoitor, dar deloc surprins. Șerban intră și se lăsă purtat de aerul într-adevăr intim al interiorului, luând loc la o măsuță rotundă, lângă una din coloanele de piatră ale localului, cea mai apropiată de fereastră. Trase

draperiile vișinii. Fiind doar un bec aprins lângă bar, lumina ajungea difuz până la el. O privi pe Jeni, admirându-i energia la sfârșitul unei zile de muncă. Blondă, cu păr scurt și tapat în ceea ce s-ar fi vrut un coc, părea o persoană extrem de serioasă deși nu i-ai fi ghicit cei cincizeci de ani. La drept vorbind, pentru ei chiar era o persoană serioasă. Șefa de sală îi turnă un pahar de vin, iar gâlgâitul lichidului bahic îi stârni setea, astfel încât Șerban bău primul pahar pe nerăsuflate.

— Ați avut vânzoleală mare pe aici azi…

— Ah! Nimic spectaculos.

Șerban știa deja asta. Vizionase la birou fotografiile. Singurul lucru demn de interes era imaginea care, din când în când, întâmplător, se focusa pe Corina, surprinzând-o stând la o masă retrasă. Din acest motiv, reluase totul de mai multe ori, descoperind de fiecare dată alt detaliu pe care îl stoca în memoria proprie. Picioarele frumos conturate, sfârcurile care se ițeau pe sub bluză, făcând sutienul inutil, alunița din colțul gurii, zâmbetul incert, ticul de a-și da părul pe după urechi, faptul că pe masa ei era doar o cafea, un „Cico” și un bloc de desen, toate compuneau un tablou care prindea viață în imaginația lui.

— Franțuzoaica nu a manifestat interes față de activitatea din clădirea de alături?

— Nu. Nu părea să știe ceva despre asta. Părea să o preocupe reacția clujenilor față de existența acestui tip de restaurant și se interesa despre legendele care circulă prin oraș în legătură cu el.

— La ce fel de legende se referea, mai exact?

— Ei, parcă n-ați ști… Alea cum că aici s-ar întâlni lesbienele.

Șerban sorbi din vin, gânditor. Lumina se juca în cercuri aurii în pahar. Îi inhală mireasma de strugure și sorbi din vin, gânditor.

— Este bun.

— Cel mai bun. Vin de Jidvei, premiat la Varșovia. Tovarășii de la „Arta culinară” au grijă

să primim tot ceea ce este mai bun. Cineva ne prezisese că nu vom fi rentabili cu un local doar pentru femei. Noi, iată, demonstrăm contrariul. Are profit bun!

— Oh, chiar foarte rentabil pentru toată lumea! zâmbi el.

Ea îi aduse o salată cu pui cu cașcaval ras și o friptură rece de rață. — Atâta mi-a mai rămas la această oră.

— Vreo activitate în desfășurare acum? Arătă el cu capul spre clădirea alăturată.

— Tovarășul „prim” este cu tânărul acela cu care se mai întâlnește. Și-au făcut un „cuibușor” pe-aici, după cum știți.

— Mda, viața ascunsă a tovarășului prim…, se schimonosi Șerban. Atât, doar?

— Mai este și una din fetele mele, Mimi, cu tovarășul judecător Ghibu.

— Păi, Ghibu mai poate la vârsta lui?

— Nu-mi subestimați personalul! Ar merita să încercați!

— Franțuzoaica a plecat de-aici cu o tânără – Corina Costea, profesoară de desen, schimbă el subiectul. Ce poți să-mi spui despre ea? ignoră el comentariul lui Jeni.

— Tânăra aceea brunetă, cu ochi migdalați? Nu prea multe, spuse, neașteptând confirmarea

bărbatului din fața ei. Vine uneori să bea o cafea aici, de obicei singură. Una din fetele mele care a intrat în vorbă cu ea mi-a spus că este foarte motivată să plece din țară, să trăiască în Occident, să devină pictoriță. Este cam naivă. Se confesează ușor. Fostul ei prieten, cică, ar fi plecat din țară mai demult.

— Când a fost asta?

— Nu am aflat încă, se scuză Jeni. Și cu ziarista a intrat repede în vorbă. Stăpânește limba

franceză perfect, din câte mi-am dat eu seama.

— Cine a abordat, pe cine?

— Greu de spus. Înainte de a începe reportajul, franțuzoaica a întrebat cu voce tare dacă cineva din sală vorbește franceză, iar fata s-a oferit să ne traducă întrebările și răspunsurile, după care s-a așezat la masa ziaristei și au continuat să povestească ca niște vechi prietene.

— Are vreo activitate în „clădire”? Știe de ea?

— Nu. Pare o tânără așezată, în banca ei. Profesoară de desen la „Generală 1”.

— Vreau să aflu mai multe despre ea. Vulnerabilități, activitate, cu cine se întâlnește, dacă are vreun prieten sau dacă este măritată, dacă are copii… Totul! transmise el solicitarea pe un ton ferm și superior. Putea obține oricând informațiile din dosarele lor, dar, pe de altă parte, era mai cuprinzător să obții informații direct de la sursă.

— Așa voi face, replică Jeni.

Aceasta îl privi pe Șerban mâncând tacticos, pe îndelete, cu gesturi atent măsurate. Îi remarcă frumusețea masculină, așa cum făcea mereu de când colabora cu el. „O frumusețe seacă, ca și vinul pe care îl bea, dar chiar și vinul este mai însuflețit decât el”, filozofă Jeni. Totuși, curiozitatea o făcea pe șefa de sală să își dorească să provoace niscaiva emoții în chipul acela lipsit de expresie. Nu cunoștea prea multe despre Belea și mai nimic din viața lui privată, dar intuiția îi spunea că era o persoană supusă unei datorii conjugale stricte. Să provoci o astfel de persoană însemna să te joci cu focul, cerea dibăcie și curaj, dar merita încercat. Cântări mult timp această idee. Era greu de anticipat reacția unui om… lipsit de reacție!

Șerban clătină ușor paharul cu vin alb-gălbui în încercarea de a îndepărta imaginea Corinei, ce i se profila iluzoriu și obsesiv, tachinându-i memoria și făcându-i trupul să tresară, chinuit de o dorință nedefinită.

— Tovarășe Belea, veniți des pe aici. Nu încercați și dumneavoastră? În fond, nu ați avea nimic de pierdut, îl îndemnă Jeni, punând ceva în fiecare buzunar al fustei. În plus, fetele mele v-ar fi de un real folos… profesional, vreau să zic. Unele sunt culte și școlite, supralicită Jeni.

— Da. Probabil că nu aș avea nimic de pierdut. Dar, crede-mă, nu cultura lor m-ar interesa

pe mine acum, se strâmbă el.

Șerban recunoscu în sinea lui că necesitatea de a scăpa de imaginea Corinei precipitase,

cumva, decizia. Era, totuși, mai presus de vulnerabilitate. Cunoscându-se, nu avea cum să devină dependent, ca atâția alții. Nici chiar de profesoară. Corina era o provocare pentru el și nimic mai mult. Și nici complicații nu aveau cum să iasă, ca în cazul unora care aveau amante.

— Ce-mi oferi tu, Jeni?

— Un joc, poate? zâmbi ea, încurajată de întrebarea bărbatului.

— Un joc, repetă el.

— Da. Un joc. Alegeți unul din buzunare. Stângul sau dreptul? își desfăcu ea ambele buzunare, sugestiv.

Șerban se dădu în spate, sprijinindu-se de spătar, ceea ce îi oferea oportunitatea de a o privi

superior pe Jeni.

— Stângul.

Jeni scoase lent, într-o încercare de provocare a curiozității bărbatului, o poză color cu o fată

blondă, frumoasă, așezată pe podea, cu picioarele strânse la piept, acoperindu-și părțile intime.

— Cei care au realizat reclama la ciorapii de damă „Adesgo” ar putea fi invidioși, comentă

Belea, ceea ce Jeni interpretă ca fiind ceva apreciativ.

— Până terminați de mâncat, fata ar fi acolo, gata pregătită.

— În regulă, confirmă Șerban Belea, pe tonul pe care ar fi spus „Bună seara”.

* * *

Se simțea înviorat. Fata chiar știuse meserie. Îl întâmpinase cu un aer aparent timid, feciorelnic, cu două pahare de vin care, după aromă, părea să fie tot un „sec” de Jidvei.

Schimbaseră câteva cuvinte, suficiente însă pentru ca el să-și dea seama că este o persoană cu oarecare pregătire.

Pe o măsuță din cameră era o carte deschisă, cu coperțile în sus, semn că tocmai fusese lăsată deoparte în momentul intrării sale în încăpere. Mircea Eliade – „Maitreyi”. Ea îi remarcase surpriza.

— Ați citit-o?

— Da.

— Nu este acel gen de lectură facilă, nu-i așa? îl întrebase ea.

Dacă ar fi cunoscut-o într-o altfel de situație nu s-ar fi gândit, probabil, că ea se putea preta

la această promiscuitate. Și dacă nu i-ar fi văzut capotul de mătase subțire deschis până la brâu, foșnind incitant și dezgolindu-i sânii la fiecare mișcare. Sau dacă nu ar fi fost o revistă erotică, cu o imagine explicită pe copertă, plasată ostentativ pe noptieră. Asta îl ajutase să intre mai repede în atmosfera intimă a momentului. Lumina difuză care ascundea simplitatea mobilei accentuase efectul.

Fata se lansase mai apoi într-o discuție care s-ar fi dorit filozofică, despre aspirații și iubire,

tatonând cu abilitate zona lui de interes. El o ascultase câteva minute perorând, răspunzându-i monosilabic cu „da” sau „nu”, amuzându-se să îi facă sarcina mai dificilă. O lăsase un pic să-l „tatoneze” și nu se opuse când ea își așezase palma peste coapsa lui. Era abilă, dar nu destul de abilă pentru el.

— Nu sunt interesat de discuții, ci de acțiune, o oprise el la un moment dat, cu un semn ferm din mână. râsese ea, dându-și părul pe spate, cu un gest care

îi amintise de Corina.

Pentru câteva momente își putuse imagina că râsul ei este real și plăcerea sinceră. Însă pregătirea lui profesională, cursurile nesfârșite de comunicare non-verbală și experiența câștigată în atâția ani îi permiteau să recepteze ușor falsitatea acolo unde o întâlnea. Fata își interpretase cu talent rolul, trebuia să recunoască asta, ajutându-l să compenseze cu fantezia acolo unde realul dădea rateuri, iar în final, uitându-se la ceas, fusese de-a dreptul impresionat de propriile performanțe.

— Cum ai dori să mă revanșez? o întrebase el pe un ton plat.

— Deep Purple.

— Poftim?

— Mi-aș dori un vinil original cu Deep Purple, îi zise fata, aranjându-și părul și zâmbindu-i cu speranță.

— O să rezolv asta. Când o să reușesc să-l procur, îl voi lăsa la doamna Injerean.

— Spune-i doamnei Injerean că e pentru Alexia. Sau poate o să mi-l oferi direct mie? se

pisici blonda.

— Da. Nu. Poate…

Va mai repeta experiența și altă dată? Se întrebă Șerban. În fond, nu fusese atât de rău.

„Oare ce poză avea Jeni în buzunarul din dreapta, dacă l-aș fi ales pe acela?” gândi el.

Romanul „Puteam fi eu” – fragment

Aruncă o privire de jur împrejurul camerei de zi, impropriu numită astfel. Era o încăpere mică, aglomerată, așa cum erau multe astfel de încăperi în apartamentele tip cutii de chibrituri proiectate cândva, în anii comunismului. Îi propusese mamei să schimbe mobila învechită și greoaie din lemn de nuc cu una mai funcțională, mai suplă, din pal, dar aceasta nici nu a vrut să audă, spunând că e prețioasă tocmai pentru că este din lemn de nuc. Pe rafturi, pe macrameurile croșetate de bunica lui, stăteau îndesate o mulțime de bibelouri de porțelan, mândria fiecărei gospodine din perioada pre-decembristă. Nici la acestea mama nu a vrut să renunțe, spunând că păstrarea lor era o formă de respect față de cei care au trudit ca să le poată cumpăra pentru a fi și ei în rând cu lumea. Dar mama lui trudise nu doar pentru acele nimicuri, ci și pentru a cumpăra cărți și investise în educația lui, iar pentru asta Sorin îi era profund recunoscător. Accepta voința mamei de a păstra acele lucruri, inutile în opinia lui. Așa că, de pe televizor îi rânjea un pește de sticlă colorată, pe etajeră se afla un câine alb cu pete negre, privind amenințător, în vitrină, stând într-un picior – pe celălalt i-l rupsese chiar el –, o balerină își exersa talentele lângă un cal maro imens și nărăvaș, iar un moș și-o babă păzeau cuminți rafturile de cărți. Lângă ei era și scrisoarea Firuței.

Sorin se așeză pe canapeaua incomodă și cu arcuri rupte și, ca de fiecare dată, își spuse că trebuie înlocuit măcar acest obiect de mobilier. Sau cel puțin, reparat. Dădu drumul la televizor, mai mult din obișnuință, pentru a avea un fond sonor, și deschise nerăbdător scrisoarea. Nu se așteptase să primească vești despre Firuța, oricum, nu direct de la ea, dar acestea veneau acum să-l mângâie după furtuna nervoasă prin care trecuse întâlnindu- se cu Adina.

Dragul meu,

Formula de adresare venea parcă din alte timpuri și dintr-o altă viață – o viață fericită! Acest

gând țâșni pur și simplu, surprinzându-l pe Sorin. Citi în continuare, sorbind fiecare cuvânt.

 

După cum cred că ai aflat deja de la Alina și Luca, am ajuns cu bine în Toronto.

Sorin simți o vagă dezamăgire. Va să zică, nu lui îi scrisese primul. Dar ce drept ar fi avut

el să critice acest lucru? Vorbise cu Luca recent, dar acesta nu-i pomenise nimic despre fosta lui

iubită. Poate credea că nu era interesat să afle? Uitase? Cum să uiți ceva atât de important? Luca

era un tip foarte direct, care nu se împiedica de afectul celor din jur atunci când comunica ceea ce gândea. Credea că o să-l afecteze dacă îi pomenea de ea? Greu de înțeles mai pot fi oamenii, chiar și cei pe care îi știi mai bine și îți sunt prieteni.

 

Zborul mi s-a părut infernal de lung, dar am ajuns cu bine la Toronto și foarte nerăbdătoare să încep o viață nouă. Nu este deloc un eufemism. Chiar mi se pare totul nou, altfel. Au trecut mai bine de două luni și încă mai am această senzație.

Mai bine de două luni! Deja? Așa de mult? Observă că atunci când se raporta la Firuța i se

părea o veșnicie de când o văzuse ultima dată pe „Terasa Rectoratului”. Când se raporta la el însuși, la întâmplările și evenimentele din viața lui, i se părea că zilele zburaseră cu viteza unei rachete. În definitiv, nici nu mai era mult până sfârșitul anului. Timpul părea să se muleze subiectiv, ca un alt simț al corpului uman, în funcție de spațiul și evenimentele exterioare, părând mai degrabă o trăire decât o dimensiune fizică a Universului. Sorin avea senzația că în lipsa acestei emoții de percepție, timpul ar fi rămas imponderabil și abstract. Ritmul întâmplărilor și realizărilor din ultima lună – spațiul era aproape gata de a-și primi clienții, devenea însă un martor al scurgerii temporale.

 

Nevoia de adaptare m-a ținut permanent în priză, cu adrenalina crescută la maximum. Locuiesc temporar în ceea ce acasă s-ar numi garsonieră, dar extrem de mică, într-un bloc în care mai sunt câțiva români. Am avut noroc cu ei, m-au ajutat, fiecare cum a putut, cu sfaturi care mi-au fost utile. Sunt în acest moment un fel de administrator al scării de bloc prin bunăvoința oamenilor, câștigând atât cât să nu mor de foame și cât să îmi plătesc chiria care, apropo, este cam piperată. Este o comunitate mare de români aici, din fericire. Dar ăsta este începutul. Așa a fost pentru toți, din câte mi-au spus oamenii. Promisiunile fluturate înainte de plecare nu se adeveresc întru totul. Nădăjduiesc că lucrurile se vor schimba, pentru că se caută ingineri și pentru că majoritatea românilor cu care am vorbit par, totuși, mulțumiți, mai ales cei pe care i-am cunoscut la bisericuța ortodoxă.

 

„Doamne, Firuța, de ce-ai plecat? Se întrebă, retoric, Sorin. Spuneai că vrei să-ți faci meseria, săte realizezi profesional. Administrator de scară de bloc? Nici nu vreau să-mi închipui ce e în sufletul tău! Dar nu ăsta este motivul real pentru care ai plecat, nu? Are legătură cu mine? Sau sunt eu prea vanitos gândind asta? Nu știu de unde mi-a răsărit ideea că tu încă mă mai iubești. Nu am nicio explicație logică care să mă îndreptățească să cred că așa stau lucrurile, de parcă ar fi fost un drept al meu câștigat pentru totdeauna!”

 

Îți vine să crezi că am întâlnit pe cineva care stă în Canada de vreo nouă ani și nu vorbește deloc nici engleză, nici franceză?

 

„Nu”. Sorin era mirat.

Tanti Mimi spune că nu are nevoie dacă se mișcă doar în comunitatea de români. Ea lucrează deacasă. Face broderii, tricotează și dă marfa spre vânzare unui alt compatriot care și-a deschis un magazin de profil. Îți vine să crezi că pe aici macrameurile sunt la mare căutare și costă mult, ca tot ceea ce este făcut manual?

 

„Ca să vezi! Oare ce ar zice mama despre asta?”

Mi-am trimis în mai multe părți CV-ul. Vom vedea. Cei de la Biroul de Emigrări m-au sfătuit să fac un curs de asistent social sau asistent de radiologie, că aici aș avea mai multe șanse de angajare. M-am înscris la un curs de asistenți, dar, nu știu, parcă tot în domeniul în care m-am pregătit mi-ar plăcea mai mult. Dacă pentru asta va trebui să mă mut din Toronto, nu știu, poate o s-o fac!

 

„Tu, la curs de asistenți? Haide, Firuța, nu fi nebună! Ai fost printre primii din promoția ta!”

Aici este acum foarte frig, mult mai frig decât acasă, chiar dacă temperaturile nu sunt mult diferite. Și foarte multă ceață. Nu prea ies din casă decât pentru strictul necesar. Nici măcar lacul Ontario nu l-am văzut încă! Dar nu vreau să te plictisesc cu poveștile mele…

 

„Tu, să mă plictisești? Chiar poți să crezi asta?”

Sorin realiză că ar fi dorit să știe cât mai multe despre ea, ce făcea, ce simțea, de parcă ar fi dat înapoi propria viață și erau iar împreună, el și Firuța. Asta înainte de Adina. Își aminti de durerea întipărită pe chipul fostei soții la despărțire. „Te-ai îndrăgostit de mine, dar sufletul ți-a rămas la ea!“ îi spusese. Citind scrisoarea începea să nu mai considere comentariul Adinei atât de lipsit de logică. Se simțea derutat. Viața personală îi era vraiște. Și pentru asta nu trebuia să caute vinovați. Doar el era de vină! Oricum, ce rost mai avea să se gândească acum la trecut? Ce a fost făcut e bun făcut! Trebuia să privească înainte, așa cum părea să o facă Firuța. Dorea tot mai mult o femeie în viața lui, sperând de data aceasta la ceva mai trainic! Poate Elena?

Sper că tu ești bine. Ai deschis barul acela cu băiatul «inginerului?» Am aflat de la Luca de intențiile voastre. Sincer, nu mi te imaginez patron de bar!

 

„Nici eu încă. Noroc că se pricepe Valer la toate! Dar, știi ce? Nici eu pe tine nu mi te închipui asistentă!”.

Să-mi scrii. M-aș bucura. Aștept. Am auzit că se va introduce telefonia mobilă și în România. Aici văd că lumea nu se înghesuie să-și facă abonamente, dar eu cred că, în final, va fi mai convenabil decât rețeaua fixă, așa că, îndată ce voi avea un loc de muncă serios, o să mă abonez. Am putea vorbi atunci și la telefon. Mi-ar plăcea să-ți aud glasul. Mi-e dor de casă. Mi-e dor de acasă. Mi-e dor…

A ta, Firuța

 

Sorin se uită lung la formula de final. Cu siguranță acel „A ta, Firuța” îl dezorienta. Împături

scrisoarea și o puse într-o mapă de pe birou. Se hotărî să-i răspundă abia în ziua următoare, când va fi cu capul mai limpede. Spera că se va putea detașa de impresia puternică lăsată de rândurile ei și-și va găsi cuvinte mai neutre. După tumultul zilei se simțea epuizat emoțional.

Îl încerca o stare nedefinită de tristețe, aproape la limita depresiei. Dacă n-ar fi fost lansarea cărții lui Valer nici măcar n-ar fi știut că ea urmează să plece în Canada! Cine știe când ar fi

aflat? De gândit însă la ea se gândise – nu putea să nege – ba cu un sentiment de vinovăție, ba cu unul de nostalgie, mai ales după ce se certa cu Adina, ba cu acel sentiment plăcut cu care îți amintești de anii de liceu și primii de facultate, de care Firuța era indisolubil legată. Nu o omisese nicicând din gândurile sale.

Se trânti pe pat și adormi cu toate astea în minte. Când veni în cameră să-l cheme la masă și-l găsi dormind, mama îl acoperi cu o pătură groasă. Prima grijă i-a fost aceea că băiatul ei se

culcase flămând. Foșnitul păturii îl trezi brusc pe Sorin.

— Firuța? exclamă el, încă buimac.

Volumul de poezii „Geometrii de suflet”

TÂNĂR ȘI BĂTRÂN

Mă uit adânc în ochii tăi, mă recunosc,

Este rebelul tânăr cu dimineți în gând,

Purtând patimi și iubiri, în inimă arzând;

Te miri că te cunosc? Mă știu doar pe de rost!

Eu pentru tine-acum sunt doar un om străin;

Nu știi cum e chinul când oasele te lasă,

Când triste și umile singurătăți te-apasă

Și timpul grabnic zboară să-nchid-al tău destin.

Descopăr largul orizont din privirea ta,

Tu nu îl poți vedea pe-al meu cum se coboară,

Că-mi ninge-n gând și-n suflet mi se face seară

În așteptarea nopții în care voi pleca.

Eu ți-am bătătorit cu anii mei cărarea,

Deși nu știi, căci n-ai fost vreodată pe aici;

Eu mă privesc prin tine, mă văd cel de atunci,

Cu-ntreaga tinerețe luminându-mi zarea.

 

 

CLEPSIDRA

Omule, cu gânduri proptite-n orizonturi,

Visând la mâine și uitând de azi,

Prezentul tu îl mături,

Zilele le scazi.

Clipe

Zboară în risipe.

Viața nu simți c-o trăiești.

Când secundele încep să țipe,

Spârgând clepsidra, e prea târziu ca să iubești.

MAMA

Îți cobor amintirea, să îmi fie umbră mereu,

Să-mi însoțească curajul atunci când mi-este mai greu,

Să întoarcă lacrimi în zâmbete și sfada în sfat,

Să îmi fie iubirea-ți un cântec, de îngeri vegheat.

Renaști, așadar, iară, trăiește prin mine din nou!

Du-mi roua toamnei din gând, oprește al ploii ecou,

Să-mi picuri în suflet raiul din fericirea de-apoi;

Coboară cu cer și cu aștri! Stai mai mult printre noi!

Să îmi fii pas, să-mi fii cale și bucurie să-mi fii,

Să împletești doruri și visuri, așa cum doar tu știi,

Cu magica ta iubire îndepărtează-mi teama,

Așa cum reușeai întotdeauna s-o faci, mama!

COPILUL CARE-AM FOST

Ieri, pe-a timpului cărare,

Mă oprise un copil

Ce pășea prin vis, subtil.

Îmi zâmbea din depărtare.

Se părea că el mă știe,

Eu însă, nu-l știam pe el,

Deși pe buze-avea acel

Zâmbet drag, cunoscut mie.

Mi-a-ntins amintirea toată

Despre el și despre Eu,

Despre viitorul meu,

Așa cum l-am văzut odată,

Ca să-l port în gând mereu.

Dar prea târziu am observat,

Doar când copilul a plecat,

C-acel copil fusesem eu.

CLIPE TANGENTE

Suntem doar clipe tangente

Cu timpul acestui Pământ,

Purtând umanul veșmânt.

Suntem clipe transcendente

Care rupte sunt din Haos,

Aduc Timpului adaos

De energii efervescente,

Asigurând Pământului

Balans pe axa timpului.

Suntem doar clipe tangente…

π (pi)

Un destin, cu magica-i baghetă,

Ne-a transformat în cerc pe amândoi,

Trasând o arie doar pentru noi,

Să facem vis din viața cea concretă.

Chiar de-ar varia în perimetru,

Chiar de poart-o laică amprentă,

Aria noastră-i transcendentă,

Iar noi, uniți constant prin diametru.

Unirea noastră, încărcată-n „Pi”,

Va trece dincolo de-al ei destin,

O vom urca în infinit divin,

În albe stele se va odihni.

AUTOARE: SIMONA MIHUȚIU

TRADUCERE: DIANA IONESCU

  

IL ÉTAIT UNE FOIS….

Je regarde la gare rester toujours plus loin

Et ton ombre s’effacer tout lentement

Tandis que la distance met fin à notre temps.

J’entends des silences parler lorsque la parole se taira

Je sens la froideur du temps nous ronger selon sa loi.

Je ne peux pas savoir si jamais on se reverra,

Si jamais l’éternité revendiquera son droit.

On pourrait devenir des contes avec « il était une fois…. »

En évoquant le souvenir laissé dans une gare

Et notre miracle à nous, qu’on ne vit qu’une fois.

A FOST ODATĂ, A FOST CA NICIODATĂ

Eu privesc cum gara rămâne în urmă

Și a ta umbră încet-încet dispare,

Văd cum depărtarea timpul nostru-o curmă,

Aud tăceri vorbind când cuvântul moare,

Simt nedurerea din timpul ce ne scurmă.

Nu știu dacă ne-om reîntâlni vreodată,

Dacă nemurirea dreptul o să-și ceară!

Sau vom fi povești ce-ncep cu-„a fost odată”

Despre-o amintire lăsată într-o gară,

Despre ceva ce-„a fost ca niciodată”?

♣♣♣

LE MONASTERE DE « MOLDOVIȚA »

Ici même le temps n’a pas d’horloge,

Le silence se faufile dans nos âmes

En nous embrassant d’un air calme.

Ici la parole n’a plus de voix, ni d’âge.

L’esprit profond arrive à se reposer

Fatigué de son effervescence terrienne

Et des toutes ses histoires anciennes,

Mais il sait bien faire l’espoir s’éveiller.

Ici, le souffle des saints parmi nous flâne,

Tandis qu’ils restent sur le mur du monastère,

Ensuite, il entre dans les fibres des artères

Et trouve son lieu dans les autels d’âmes.

On éprouve un état de paix intérieur,

Le temps, enfin, on le comprend mieux

Celui qui s’annonce, celui qui fait ses adieux

Ce qui reste vivant et ce qui à jamais s’endort.

LA MÂNĂSTIREA MOLDOVIȚA

Aici timpul n-are ceas,

Liniștea te împresoară

Și în suflet se strecoară,

Aici vorba n-are glas.

Spiritul se odihnește,

Obosit de-al său tumult,

De istorii de demult

Și speranța ți-o trezește.

Aici, al sfinților răsuflet,

Stând pe zidul mănăstirii,

Intră-n fibrele simțirii

Și-n altarele de suflet.

Ai o stare de-mpăcare,

Înțelegi timpul mai bine,

Cel ce pleacă, cel ce vine,

Ce rămâne și ce moare.

Descopera autoarea in paginile  urmatoare: 

Profil GOLD: Simona Mihuțiu

Referinte critice : Simona Mihuțiu

Date biografice: Simona Mihutiu