NOU! O noua aparitie editoriala! POEME PE NOPTIERA-Alice Puiu

Editura  Globart Universum din Montreal,  Canada,   anunta cu bucurie  o noua aparitie editoriala!

 

AUTOR *ALICE PUIU

POEME PE NOPTIERA   autor ALICE PUIU 

 editie bilingva  romana-engleza

O carte prefatata de Florica Patan 

Alice Puiu – percepția lumii în lumini și umbre

Motto:
și-n mirarea unei lumini crude
ne-am strecurat cu umbre de copii
și noi eram doar cuvinte ale timpului (Alice Puiu)

Lumina, ca element arhetipal, este, înainte de toate, viață, dar
ca reprezentare în imaginarul poetic simbolic, ea înseamnă gândire și
simțire. „Mirarea luminii” fi gurează un profi l uman dornic de cunoaștere,
care își pune întrebări și găsește răspunsuri, pornind din copilăria cu
umbre mici urcând pe ziduri, fără urme tenebroase interioare, ascunse,
iar sonoritățile limpezi, curioase, ale cuvintelor erau ale timpului…
Este o realitate ce a trecut prin veacuri, pentru generații întregi,
confi gurând profi lul uman, persona (Carl Jung), cu lumini și umbre
interioare, refl exii ale celor exterioare. Căci omul seamănă timpului său,
iar timpul poartă amprenta omului, o reversibilitate complexă, la care
ne invită, ca într-o călătorie, „poemele de pe noptieră”.
Poeta Alice Puiu realizează acum o selecție a poemelor din cele patru

volume publicate până în prezent, „Poeme pe noptieră”, cu un lirism
centrat pe subiectul cunoașterii, trecând cu grație prin diferitele vârste
ale fi inței poetice: „Întoarcerea cuvântului”, „ Întoarcerea Cuvântului –
Abisul”, „Întoarcerea Cuvântului – Labirintul” și „Întoarcerea Cuvântului
– Încercarea”.
Într-o lume fără hartă și fără contururi clare, omul traversează în
prezent clipa incertitudinii, o confuzie postmodernă, în care imaginarul
poetic percepe realitatea pe-o lamă de microscop universală, sub ochiul
rece al timpului derulându-și eternitatea și căutându-și chipul refl ectat
într-o oglindă imaginară. Conștiința lirică percepe în această oglindă
doar propriul chip sub streșinile înaltului devorat de lumină, ori sub
o arborescentă umbră, matrice a infi nitului, acolo unde pulsează o
întrebare într-un joc de idei – imaginarul poetic. Autoportretul conturat
în luminile și umbrele lumii trecute în inconștient ori interiorizate în
sufl et, dă acum măsura unei reverii poetice într-un labirint de metafore
și simboluri. Poeta însăși este c u v â n t și substanța poemelor sale o
reprezintă. Condiția umană, în esența ei, ce se cristalizează în versurile
din acest volum, este o reprezentare a umanității, ca unică Ființă și
Conștiință, surprinsă din perspectivă individuală. Este percepția unui
Eu brodat cu fi re de sensibilitate poetică în structura a două motive

literare centrale, într-o viziune personală: umbra și lumina, imagini
multiplicate la infi nit în oglinzile interioare ale sufl etului:
„[…] în această călătorie
devoratoare de emoții
între un punct fi nal
și-atâtea începuturi aleatorii” („Printre oglinzi paralele”)
Alice Puiu conferă noului său volum o personalitate distinctă,
cu o tentă de noutate în care noi descoperim forța unei inteligențe
creatoare și un imaginar oniric ce-și modelează propriul chip în versuri
contemplativ-refl exive, vizionare.
Imaginarul poetic, substanță a realității: senzația postmodernă de
gol existențial
Valențele cuvântului, ca spațiu poetic recuperator al paradisului
pierdut
Substanța existenței, în care cuvintele par mai întâi a cânta, mai apoi
a comunica, se condensează în infi nitive lungi, substantivizate, ale unor
verbe din câmpul lexical al destrămării: mirare, cădere, plecare, însingurare,
la „marginea tăcerii” („Doar noi”). Ideea de margine, de capăt de drum,
apropie conștiința lirică de senzația de gol în sine și de sfârșit, cu trupul
scris „pe crucea unui cireș”. Întoarcerea cuvântului, răsucirea lui în
maniera poetei Alice Puiu, înseamnă înșurubarea imaginilor în cochilia
realității cu viteza amețitoare a tainei ce scrie „cerul inimii” în abis, când
„aș vrea să fi u doar un oval […] pe-un zid”… „să uit” („La geamul din
măr”) durerea acestei lumi, fragilitatea ei, impuritatea, alienarea, altfel
spus, imperfecțiunea condiției umane. Ovalul, cercul, sfera fi gurează
perfecțiunea, frumusețea a ceea ce este complet, desăvârșit, idealul. În
iureșul spiralic al desfășurării imaginilor, al cunoașterii poetice, privirea
prin geamul mărului din curte cristalizează o viziune încântătoare, un 

catharsis shopenhauerian, căci „geamul unui măr” ar putea fi ieșirea,
salvarea, trecerea în alt spațiu, în călătoria poetică la care ne invită
Alice Puiu, cu tot arsenalul său vizionar, de la simbolismul mitologic și cel
planetar, la suite metaforice și structuri alegorice complexe, dinamice,
expresioniste.
A se face gol în sine, în sens simbolic, înseamnă a se elibera de vârtejul
imaginilor, dorințelor și emoțiilor, înseamnă a evada din roata existențelor
efemere, a nu mai resimți decât setea de absolut. Acesta este „drumul”,
spune Novalis, care merge „spre interior”, calea adevăratei vieți. Jacques
Maritain va preciza, din punct de vedere fi lozofi c: prin „vid, abolire,
negare, dezgolire, se indică o realitate în acțiune, plină de vitalitate. Este
vorba de o energie, de un act absolut imanent… actul abolirii oricărui
act”. Este preludiul rodnic al experienței Sinelui, durerea acestei lumi.
Cuvântul, într-o primă accepțiune, există în noi și în orice lucru. El este
cuvântul divin, cu valoarea sa potențială, și, în plan microcosmic, este
inconștientul. O a doua accepțiune este aceea a cuvântului care le-a fost
dat oamenilor. El este lumina, manifestarea, și toate forțele și virtuțile
sălășluiesc în Verb sau cuvânt, iar curcubeul este calea de acces a zeilor
și a eroilor spre cer:

„Pleoapa unui gol peste-o clipă
răsucește văzduhul în fuioare
în sânge-și scrie timpul rătăcirea
[…] te regăsesc absență,
doar umbră a ierbii-n glas de ceară
[…] Să pun o fl oare în descânt de curcubeu
pe fruntea acestui gol,
neîncăpător va fi cuvântul („O fl oare”)
Realitatea este destrămată mallarméan, pentru a construi alta,
interioară și purtătoare a matricei personale, un simbol al stărilor
spirituale ale Ființei poetice ce-și așază pe noptieră poemele despre un
Eu brodat în lumini și umbre, un autoportret pictural oniric, părând
a purta în sine multiplicitatea și versatilitatea însemnelor esențiale ale
unei lumi cu o fi ințare tragică, doar pe-o aripă. („O lume c-o singură
aripă”). Este un portret al imaginarului simbolic, răspântie a psihismului
uman. În avântul eliberării și despovărării sufl etului, în accederea la
trecerea spre corpul subtil al nemuririi sau al mântuirii, ar fi necesare
două aripi, iar realitatea unei singure aripi restricționează, pune lumea
în impas și prăbușește visul. În tradiția creștină, aripile semnifică 

mișcarea aeriană, ușoară, constând în dematerializare și reprezentare
a spiritului, pneuma. Cu o singură aripă, supraviețuirea nu poate avea
decât o vibrație joasă, pierzând elevația pentru sublim, când cuvintele
ard:
„mi-e sete de mai multă lumină
și geamul se-nchide-n mine și alunec […]
și ard cuvintele pe-un portativ” („Ard cuvintele”)
Poeta are percepția fi rească a literei afl ate în abisul unui cuvânt,
după cum umbrele dintre cercurile concentrice multiplică trăirea și
lumina ei dureroasă:
„cercuri concentrice pulsează-n fl oare
polenul umbrelor în transparența unui sărut
lumina doare de-atâtea culori neiertate”
(„În abisul unui cuvânt”)

Percepția sinelui. Alteritate. Inserția livrescului
Afl ată într-o răscruce a reveriei poetice, spațiu epifanic al revelației,
poeta Alice Puiu pune în ecuația inimii plusuri și minusuri din „copacul
de lumină” și mărturisește simbolic:
„Mă regăsesc în sinele meu strâmb
o linie înnodând aștri
pe corabia unui cer
ce-și caută țărmul.” („Regăsire”)
Aici se întâlnesc afectivitatea și dorința, cele cunoscute și cele
visate, conștientul și inconștientul, deschizând o cale de comunicare, de
sugestie, unind sensurile metaforice cu realitatea tainică a dorinței de
împărtășire cu mundaneitatea. Un portret în lumini și umbre, unic și
irepetabil, devine reprezentativ Ființei aparținătoare acestei umanități
și poate proveni din noaptea originară a sufl etului, din straturile
arhetipale ale psyché-ului. Umbra este simbolul întunecimilor noastre
lăuntrice, ca refl ex al celor exterioare. Întunecimile, răul pandemic,

absurdul, neantul, moartea sunt clapele pe care le atingem amintindune
că Jung ne îndeamnă să ne dezvoltăm conștiința invizibilului, spre
desăvârșirea noastră spirituală și metafi zică. Dualitatea dichotomică eu
– celălalt eu este izbitoare pentru fi ecare dintre noi:
„[…] fi cțiunea umbrei desenează depărtări
când sufl etul tău adună-n pleoapă iubirea
fumul copacilor se-nnoadă de-o idee
mai sus pe treptele cuvintelor închise-n noapte
celălalt mă scrie pe rana uitării
vocalele hazardului reclădesc chipuri
prin ninsoarea de litere hoinare
celălalt…
o taină pe buza morții
celălalt…
un visător de fl uturi” („Celălalt”)
Există structuri eterogizante, care tind să-l facă pe subiect asemănător
cu celălalt, cu obiectul imaginii, să îl identifi ce cu această lume imaginară
și să îl separe de cea reală. Alice Puiu optează însă pentru integrarea

valorilor simbolice, exprimate prin structuri imaginare, omogenizante,
care favorizează individuația, incitând subiectul să devină el însuși
(Gilbert Durand). Această asimilare interioară de valori nu proiectează
sinele în valori exterioare, deși uneori se fac trimiteri fl ash la câte un
erou mitic, cum ar fi Hermes, zeu ce asigură călătoria, trecerea între
lumile infernală, pământească și cerească. Iar noi, aici, suntem într-o
călătorie…
Fragmentarism al ideii poetice, cu structuri duale și reprezentări ale
motivelor umbră și lumină
În Singurătăți, nu acelea ale umbrei interioare, ci acelea ale solitudinii
refl exive, creatoare, conștiința lirică, afl ată sub semnul unei dureroase
lucidități pe un culoar în care își strecoară „efemerul chip al suferinței”,
marchează dezolant neputința cuprinderii Întregului ce trebuie
fragmentat în fascicule de adevăr:„[…] se strâng pereții îndurerați ai luminii
într-un ghem de ceruri delirând […]
nu știu dacă mă voi întâlni cu mine
să invoc imagini fragmentate din lumea arsă pe rug
nu știu ce aș putea întâlni în mine
poate doar visul în care ne-am pierdut.” (Singurătăți)
Pentru că Poezia este o „coborâre în vis” pe o scară ruptă de vânt
până la o stradă pustie, „în cuvinte m-adun” spune poeta, care are
harul unui inepuizabil izvor de imagini metaforice, rod al reveriilor în
care sensibilitatea sufl etului său ne invită să călătorim împreună, cu
senzația de cădere uneori, alteori cu înălțarea privirii spre Înalt, spre
ideal. Iar c u v â n t u l ei, împletit în noduri semantice surprinzătoare,
este vehicolul, mitul ancestral al construcției divine.
„Timpul își pierde umbra…
sau poate, doar eu am trecut
prin visul timpului, călător al somnului,
aer tatuat de o absență…
sau poate, doar eu m-am rătăcit
prin ecoul rănit al timpului, vers agățat
de cheia luminii…” („Poate, doar eu”)
Oglinzile lumii, apele, sunt purtătoare ale luminii, prin refl exie, și pot
îngropa în adâncuri tainele ce se ascund în umbre, când lumina picură
pe tâmplele copacilor inimi, iar stelele agățate de trupurile noastre au
învățat din nou zborul și-apoi cad odată cu noi:
„Cerul a plecat demult de la ferestre
dar în oglinzile apelor și-a îngropat umbrele,
și-ntunecimea singurătății se topește” („Ferestre”)
Lumea ca labirint existențial
„[…] într-un turn clădit din vise
și-acolo-n atingerea fluidă

a sufletelor noastre hoinare
orașul plutea-ntr-un labirint de incantații”
(„Cuvinte ale timpului”)
Noianul de cuvinte, în care poeta se caută pe sine, este un labirint
fără margini („Un labirint fără sfârșit și fără început”). Conștiința lirică
se percepe ca un fi r de nisip într-un ocean de gânduri („Dualități”).
֎
Realitatea, un strigăt al lumii, cu senzația de confuzie. Refuzul raționalității.
Principiul cunoașterii emoționale
În „Algebra unui haos hibernal”, imaginea centrală este ochiul
ce distinge luminile și umbrele eului sau ale lumii. Dacă cei doi ochi
fi zici corespund soarelui și lunii, cel de-al treilea ochi, numit și ochiul
frontal, corespunde focului. Privirea lui preschimbă totul în cenușă,
ceea ce înseamnă că, exprimând prezentul fără dimensiuni, el ar
distruge manifestarea. Acesta este ochiul înțelepciunii așezat la hotarul

dintre unitate și multiplicitate, dintre vid și nevid, el îngăduie ca ele
să fi e percepute simultan, unifi cate. Este de fapt un organ al viziunii
interioare, și, prin urmare, o exteriorizare a ochiului inimii. Acest al
treilea ochi arată condiția supraomenească în care clarviziunea ajunge la
perfecțiune. În marginea unei destrămări a lumii, ochiul poetic distinge
„un joc abscons” al literelor și „o-ntoarcere de umbre” prin cerul unei
pleoape abisale („Algebra unui haos hibernal”). Universul se-nchide, se
resoarbe într-o haotică tristețe:
„[…] a fi nitului dintr-un infi nit
ce arde simetrica tăcere
din aripile umbrei
în care mă-nchid”. („O haotică tristețe”)
Gândurile intensifi că trăirea, precum o iederă ce împânzește „fruntea
somnului”, și închid ochiul. Gândurile pot fi , metaforic, „rouă albă”
ce alunecă „pe aripile unui cer ce-și caută umbrele”. Imaginea-cheie este
aici ochiul, simbol universal al percepției intelectuale, al umbrelor și
luminilor universului interior și exterior. În diverse accepțiuni, există
ochiul receptor al luminii, ochiul inimii, al luminii spirituale și ochiul

interior, clarvăzător. Această dualitate interior/exterior face posibilă
trecerea de la percepția distinctivă la percepția unifi catoare, la viziunea
sintetică. După Platon și Sfântul Clement din Alexandria, ochiul sufl etului
este unic, susceptibil doar de o percepție globală și sintetică. Aceeași
expresie de ochi al inimii sau al spiritului se regăsește la Plotin și Sfântul
Augustin. Ochiul inimii este omul care îl vede pe Dumnezeu, mijlocul
de unifi care a lui Dumnezeu cu sufl etul, a principiului cu manifestarea.
Ochiul apare ca un echivalent simbolic al conștiinței suverane. Strigătul
unei lumi confuze închide un ochi în fața nemărginirii impalpabile
refulate în inconștient, celălalt rămânând deschis spre izvorul speranței
acestui 2020, deșertifi cat:
„Strigătul unei lumi țesute din frunze de ceară
mă rostogolește în colbul urmei
lăsate de-un ochi închis în liniștea unui țărm,
mă adâncește în vraja unui ochi deschis
de-un izvor rătăcit în deșert”.
(„Un ochi închis și-un ochi deschis”)

Destinul inexorabil. Condiția umană de muritori
În „Doar sufl etul știe”, poeta amintește că „vor răsări stele/ ce ne
vor lumina nouă/ trecătorilor prin lume/ cărarea ce ne-a fost sortită”,
iar în „Sfârșitul continuu”, ideea de moarte se exprimă prin aceleași
elemente ancestrale, lumina și umbra, ca imagini centrale, pe lângă
verbe ca „despicând”, „se izbesc […] descompunând” și „ne-acoperă (cu
rădăcini)”. Continuitatea morții poate însă însemna continuitatea vieții,
într-un ciclu al permanenței:
„crește o pulsație de aripă
despicând lumina în câmpul de verbe
[…] într-un colț
din umărul meu de umbră,
numere se izbesc de pleoapa unei idei
descompunând abisul lunii
în nețărmurita orbire din statui” („Sfârșitul continuu”)
Luna, astru al nopților, evocă în plan metaforic frumusețea, dar 

și lumina în imensitatea întunecimii. Dar această lumină nefi ind decât
o refl ectare a luminii soarelui, luna este simbolul cunoașterii prin
refl ectare, adică al cunoașterii conceptuale. Luna este corelată poetic cu
o subtilitate a percepției rară, cu ochiul „orb” al statuilor, care în plan
simbolic este reprezentarea vizionarului, a celui care a văzut mai mult
decât muritorii de rând, o realitate secretă, profundă, pe care tradiția
l-a făcut simbolul poetului itinerant. Statuile sunt, într-un anume fel,
stâlpii luminii acestei lumi. Iată cum de la un adevăr simplu, precum
lumina se naște din umbră, iar umbra nu poate exista fără lumină,
aceste contrarii care se intercondiționează, pot, la un moment dat, săși
anuleze granițele, metaforic vorbind.
֎
Intensificare a stării de spirit. Debusolare și redresare fi nală
Lumina și întunecimea lăsate în urmă ca dâre fără ecou sunt doar
pâlpâiri de viață înaintea morții inexorabile:

„Pașii noștri adună povești
ce lasă-n urmă dâre de lumină,
și pe întunecimea zărilor fără ecou,
[…] suntem pâlpâiri ce țin vie
eternitatea ta, Moarte.” („Pâlpâiri”)
Și iarăși „tainica lumină” și „cuiburi de umbre” confi gurează „căutarea
unui sens”, intensifi când starea de spirit, angoasa existențială:
„[…] labirinturi […] șiroind rătăcirea unui deal,
[…] neumblate cărări, […] căutarea unui sens
de dincolo de-o entropică depărtare, […] tainica lumină
(„Clipa unei azime”)
„o sfărâmare de aurore-n cuiburi de umbre
destrămând cu o atingere himerică
incandescența unui număr enigmatic”
(„Prin orașul timpului”)

„Doar primăvara” păstrează ideea de pefecțiune a fi gurii geometrice
„cerc” ce poate circumscrie speranța, fără umbre:
„din cuvânt am plecat
și cercul mă-ntoarce-n cuvânt
în dureroasa liniște a ierbii
din litere
din virgule
apoi doar un punct,
a mai rămas doar primăvara…” („Doar primăvara”)
Reținem mesajul liric al versurilor poetei Alice Puiu, anume că suntem
himere în „oglinda deșertului rătăcite”. Pentru Alice Puiu, umbra poate
însemna: matrice a infi nitului, o întrebare într-un joc de idei, cenușa
norilor, o linie abisală, noaptea unui descânt, rădăcinile nopții, neguri
haotice, cenușa grăunțelor de lut, buzunarele nopții, rotirea de umbre,
umbra-ecou, întuneric afundat, ochi închis, tonuri de gri ș. a. Lumina
înaltului poate „devora” verbe precum: a aprinde, a răsări, a arde în
vitralii, a lumina, a pâlpâi, dar și substanța luminii: orgă de stele, oglinzi,
cioburi de stea, roua luminii, sângele luminii, un fi r de lumină, răsăritul,

triunghi de stea, arcușul luminii, copacii de lumină etc.
Șotronul destinului cu numere este viața. Poeta mărturisește, în
versuri cu tonalitate de fl aut, că sufl etul se refugiază în poezie și-n
hăul cuvintelor, în vârtejul cărora sălășluiește nemurirea. Fiind un
sufl et purtător de miracol, ea își caută chipul, precum infi nitul își caută
„semnul”, iar pe acest portativ cântă și ne încântă sunetul pur al poeziei
(„Dimensiuni imaginare”). Să citim pe îndelete:
„S e r ă s u c e ș t e c l i p a p r i n t r e g r a t i i l e
u n u i v ă z d u h î m p i e t r i t ș i e v a d e a z ă
î n r ă s ă r it u l i n i m i i ”
(„Un ochi închis și-un ochi deschis”)
֎
Dacă ar fi să compar versurile Alice Puiu cu ceva din realitatea lumii
noastre, aș spune că, prin ele, escaladăm versanții verticali, stâncoși ai
timpului, având asigurarea în pilonii metaforici ai inteligenței conștiinței
lirice și în corzile sensibilității sale, ale unei culturi vaste și ale versatilității

spiritului său cuprinzător. Ajunși acolo sus, nu avem decât să învățăm
respirația lui Buddha și să medităm îndelung, mergând cu gândul până
la arhetipuri. Alice Puiu (Beatrice Alfred), inginer de aviație, ne duce
acolo sus, deasupra norilor. Urcarea este anevoioasă, precum orice
cunoaștere umană, dar satisfacția ultimă nu are margini! Coborând în
spațiul obișnuit al viețuirii, aș mai face o ultimă comparație. Versurile
Beatrice Alfred sunt pirueta fi nală a unei patinatoare pe gheață, care în
viteza rotirii seamănă unei fl ori nepământene!

Prof. Florica Pățan

Va invitam sa o descoperiti pe scriitoarea Alice Puiu  in paginile urmatoare: 

Cv literar: Alice Mihaela Puiu

Creatii literare: Alice Puiu

Referinte critice: Alice Puiu

Abonament revista TIPARITA 1 an

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala care cuprinde literatura, arta, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 35 dolari canadieni.

35,00 CAD

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.