Referinte critice: Alice Puiu

110216799_668413037085163_7283980504553435091_n
 

Referinte critice: Alice Puiu

gold1Membru al Clubului Gold al colaboratorilor revistei ”Poezii pentru sufletul meu” din Canada

.

Alice Puiu și alegoria absurdului 

Florica Pățan 
 
„A sugera, iată visul !” spunea Paul Valéry vorbind despre conceptul unei sugestivități infinite. Și adăuga „Versurile mele au sensul care li se atribuie” în momentul lecturii, căci poezia lui este sugestivă, nu neapărat inteligibilă, iar cuvântul e actul de creație al spiritului pur. Ceea ce se petrece în opera limbajului nu se poate petrece în nicio lume reală… De aici, conceptul de poezie pură al lui Saint-Beuve, Baudelaire și alții, o poezie esențială, fără adaosuri de altă natură. A. Berne-Joffroy scria că poezia pură e momentul sublim în care, în mod armonios, propoziția își uită conținutul. „E versul care nu mai vrea să spună, ci doar să cânte…” 
  
Dar realitatea se complică, imaginației pure poeții îi adaugă pe cea asociativă, observând și având percepții despre dimensiuni răsturnate existente în lumea noastră, noi oprindu-ne aici asupra uneia ce configurează tema volumului „Încercarea”, de Alice Puiu : absurdul. „Absurdul umple lumea.” spunea Goethe în „Poezie şi adevăr”. Poate Ființa să coexiste cu absurdul ? „Poţi trăi acceptând absurdul, dar nu poţi trăi în absurd.” preciza André Malraux. Iar Nicolae Steinhardt nu se îndoia afirmând, în „Jurnalul fericirii”, că „ Absurdul e unul din parametrii condiţiei omeneşti”. Dacă Albert Einstein respingea absurdul, George Călinescu îl accepta, iar Emil Cioran, în „Lacrimi și sfinți”, identifică viața cu absurdul. Absurdul existențial, rolul hazardului în viața noastră au devenit realități de necontestat în acest 2020. 
  
Considerăm că poeta Alice Puiu rămâne în sfera poeziei pure, lărgind-o cu aceste atingeri real-imaginar de asociere. Ființa poetică nu se poate disocia de o realitate a acestui timp cu un „joc abscons” și, pentru a o face mai suportabilă, o transgresează în construcții lirice în care cuvintele respiră nostalgii, iar versurile „străpung cătușa cercului îngust” și se trezesc din somnul lui Prometeu abandonat pe un munte. Salturi spectaculoase prezent-trecutul mitic trezesc fluturii speranței în sufletele noastre ninse, pe alocuri sublime, în alte locuri surprinzătoare, poate chiar destrămate cu măști și mănuși. 
  
Când inima ta e „dimensiunea tăcerii”, „tu, poezia mea”, pare să spună autoarea Alice Puiu în volumul „Încercarea”, adresându-se unui „tu” nedeterminat, reluat în întreaga arhitectură poetică, dar identificabil în propria sa creație, tu ești „Viscolul unei întrebări/ o surpare de gânduri, un neîmpăcat abis…” Prin urmare, Poezia, rămânând pură în esența ei imaginativă, asociază senzația unui pericol iminent, absurd, pune întrebări și caută refugiu, nu soluții, ci, pur și simplu, î n c e r c a r e a de salvare, într-o lume în care absurdul nu mai are limite, ci este absolut, precum „căderea dintr-o pasăre de ape”. Pentru a intra în miezul fenomenologic al acestei imagini, noi trebuie să reacționăm imaginativ și să ne cuibărim mental în corpul zburătoarei ce plutește în înaltul văzduhului, pe deasupra apelor, să percepem forța aripilor ei de a o menține în zborul libertății, cu imposibilitatea imediată de cădere. Căderea nu poate fi în specificul unei păsări de ape. Este absurd. De aici, percepția acestui absurd relevat în imagini. Iată și semnele de finitudine, absurde și ele, într-o percepție augmentată de metafora explicită „viforul unei întrebări” existențiale. Suntem însă vulnerabili și , ca cititori transpuși total în lumea imaginară a poetei, când întrebarea este explicată printr-o suită de metafore simbol, devenim „o surpare de gânduri” într-un echilibru fragil al existenței noastre, „un neîmpăcat” de soartă sau de stea „abis”, scufundați pandemic în nenorocul care, pentru a putea fi suportat, este transgresat și avem un sfârșit iminent în jocul început al absurdului, când eternitatea își caută chipul în „piatra” lui Mallarmé. 
  
Rămânem cu sufletul și cu privirea spre „întoarcerile” spectaculoase ale cuvântului poetei Alice Puiu, cuvânt care cântă cu grația primelor trei volume publicate și iată-ne pe treapta a patra „Încercarea” ! Câți dintre noi ar putea spune că n-au avut vreo încercare pe parcursul vieții lor ? Câte încercări vor fi fost în viețile noastre concrete, puse sub semnul acestei abstracțiuni ? Încercarea…Pornind de la premisa î n c e r c ă r i i ca probă de trecere la un nivel superior, fie al cunoașterii sau al fericirii, formulăm ipoteza că încercarea lirică a poetei Alice Puiu este un fenomen ce bulversează Ființa, nu la nivel individual, ci se raportează la nivelul umanității întregi, aflată într-un conflict absurd cu nevăzutele lumii… Poemele din acest volum ne deschid calea argumentării absurdului existențial, de la primul, la ultimul vers. Alice Puiu problematizează și argumentează poetic, dar și din perspectivă fenomenologică absurdul pe care umanitatea îl traversează în prezent. 
  
1.În primul rând, prin anumiți termeni reluați în contexte diferite, poeta configurează un absurd al realului acestui timp pe care umanitatea îl traversează. Baudelaire spunea în „Correspondances” că „Poetul este inteligența supremă și fantezia, cea mai științifică dintre toate facultățile”, fantezia fiind concepută ca facultate de a produce irealul. Iar acest ireal are o curgere în imagini, o înflorire și un suflu, iar cuvintele luminează dinăuntrul lor. 
  
„Mi-alunecă sufletul pe-o dungă/ desprinsă dintr-o tăcere,/ ramuri de timp înfloresc melancolii pe fruntea unei clipe înlăcrimate,/ așteptarea respiră un văzduh rotit/ într-o pupilă a clepsidrei oarbe,/ huruitul însingurării/ se prăbușește-n mine” spune poeta într-o rugăciune pentru viață care nu este doar a ei, ci la nivel planetar. (Rugăciunea pământului). Limbajul este o vibrare a conținutului emoțional și a ideii de prăbușire, a unor tensiuni abstracte, perceptibile mai degrabă de urechea interioară, decât de cea exterioară, obiectele interiorizate s-au înstrăinat: 
  
„S-au părăsit copacii-n mine,/ neliniștea din muguri viscolește/ doar măști pe coridoarele uitării/ orașul respiră o primăvară / zăbrelită-n absurdul unor numere” (Algebra unui haos hibernal). 
  
Alice Puiu ne-a obișnuit să scrie o lirică a jocului de limbaj (Vittgenstein) și al fanteziei, creând stări de spirit prin care învățăm, ca lectori, onirismul percepțiilor lumii, de data aceasta, sensibilitatea poetică transcende o realitate dramatică și se constituie în reacție la conținuturi pământești, fără a renunța la reveria salvatoare. Iar poezia ei este un travaliu în lumini și umbre, așa cum este și existența. Realul și imaginarul coexistă, cel de-al doilea făcându-l suportabil pe primul, când viața s-a redus la contabilizarea unor cifre în care s-ar părea că ne-am transformat în acest început de 2020, poetica devenind, în ultimă analiză, ontologică. După T.S. Eliot activitatea artistică e o muncă de precizie și, judecând după valențele argumentative ale poetei în relevarea absurdului existențial actual, credem în exactitatea percepțiilor sale care îi creează angoasa și pe care o sublimează vizionar. Dintre cuvintele, sintagmele, sau imaginile repetitive pentru configurarea absurdului, reținem pe acelea referitoare la destrămare, sfărâmare, o fluidă risipire barocă și „uitare”, infinitive lungi, ca nume ale acțiunilor de „a destrăma”, „a sfărâma”, „a risipi” și „a uita”, ceva ce fusese cumva configurat de inteligența umană, dar iată că entități nebănuite, cu voință imanentă, pot destrăma în mod absurd această configurare. Participiul acelorași obsedante verbe, cu valoare adjectivală, se repetă, ca o presiune pe conștiința umană : „destrămat”, „sfărâmat”, „risipit” și „uitat”, dar și circumstanțele acțiunilor : „destrămând”, „sfărâmând”, „risipind” și „uitând”: te-aud mirare a luminii/ risipindu-mă-n floare în litere/ și-n drumurile clipei/ cum strigă zăpada unui gând/ o uitare destăinuită lumii/ câte întoarceri între marginea tăcerii/ și căderea dintr-o pasăre de ape/ împărțind pădurea-n suflete/ pe-o hartă fără contur/ degetele absurdului scriu constelații(Doar noi) ; 
  
Sau : „amintirea unui înger din alt veac/ te scrie/ într-un poem adiacent morții/ te-aud/ ochi îngenuncheat în cuarțul amurgului/ ca o nemărginire destrămată-n cuvânt”. 
  
Tonalitatea psalmodică a versurilor „prin ceara unui psalm încercănat”, imagini „cu mănuși” într-un „haos hibernal”, „o sfărâmare-n tristețea din sfere/ la marginea acestei destrămări” ne îndepărtează de viață, de normalitate, de o algebră ce ar fi putut da soluții, fără a ști „dacă vom putea vreodată plânge”, la marginea acestei destrămări. (Algebra unui haos hibernal) 
  
Frecvența imaginilor destrămării mărește angoasa existenței, temerea, incertitudinea unui timp aflat într- o destrămare de semne ambigue, sau într-o-ncrucișare de sentimente [ ce ] destramă simbolic simetria verii, iar tu, vers, mă scrii cu aurul lutului/ dintr-o ecuație de stea/ destrămându-mă într-un cerc ce-și caută centrul / (Melancolii matematice) Doar centrul simbolic al lumii, un axis mundi din arhetipul simbolic al lui Mircea Eliade sau, în pefecțiunea geometrică a cercului care are și el un centru al mișcării și al echilibrului ar putea fi spații compensatorii în replică î n c e r c ă r i i de închidere a ființei, de neantizare a ei… când „orașul respiră monotonii confluente” și „într-un minut atomizat depărtarea decojește umbre”. 
  
2. În al doilea rând, „Încercarea” ființei poetice, ca parte a întregului, umanitatea, reprezintă o probă de anduranță, de trecere prin absurdul acestei existențe sugerate de imaginile „nod-deznod” și acțiunile legate de acestea : 
  
„rup nodul întors în goliciunea/ nopții dintr-un sâmbure amar/ și-aud cum lacrima din floare sfâșie umbrita viscolire/ din geamuri zidite-n pleoape/ și-n ghemuirea pupilei de lut/ reinventez un infinit al clipei .(în poemul cu același titlu, „Un infinit al clipei) 
  
Privind substanța infinitului, aici în sens temporal, dar și în sens spațial, în alte contexte, acesta este un concept matematic și ne putem pune întrebarea dacă el corespunde realității lumii fizice, așa cum este percepută de simțurile unor ființe finite cum suntem noi ? Pentru că nu putem da un răspuns obiectiv, întrebarea este metafizică, iar poeta Alice Puiu poate, imaginativ, să reinventeze infinitul clipei, iar lectorul, la același nivel imaginar, poate trăi sublimul acestei imagini transcendente, sărind peste propria umbră, așa cum o fac înseși cuvintele. (Baudrillard) 
  
De câte ori nu am afirmat noi că poeții sunt cei care descifrează conexiunile văzutelor și nevăzutelor lumii, într-un efort cognitiv în care să ne putem afirma propria individualitate, în contextul complexității realului ? De multe ori am făcut-o, observând efortul creativ de transcendere și sublimare a realităților, de imaginare a unor alte lumi. Ce întoarcere către sine ne trebuie pentru a citi, înțelege și simți aceste versuri în tonalitatea de fiinţă în care au fost scrise, amintindu-ne de un Maurice Blanchot :„ te-aud mirare a luminii/ risipindu-mă-n floare, în litere/ și-n drumurile clipei/ cum strigă zăpada unui gând/ o uitare destăinuită lumii/ câte întoarceri între marginea tăcerii/ și căderea dintr-o pasăre de ape împărțind pădurea-n suflete/ pe-o hartă fără contur/ degetele absurdului scriu constelații („Doar noi”) Și, sigur, întoarcerea cuvântului este în jurul propriei axe, care putem fi noi… pentru că noi suntem cuvânt! 
  
Înnodarea grijilor și a spaimelor și deznodarea lucrurilor firești din legăturile lor ancestrale, sunt obsedante, acablante și absurde: „ printre țărmuri indecise-n simetria depărtării/ măști într-un joc spectral de carnaval/ înnoadă cenușa oglinzii/(…) creuzetele gândului dospesc/ ecuația unei însingurări de spații/ emoțiile câmpului se revarsă/ printre virgule de apă și rotunjimi de litere/ tăcerea odăii improvizează evadarea/ din absurdul impar al trifoiului (…) o însingurată vară atinsă de asimetrice poveri. (Un orologiu ireal) Îndată ce cuvântul apare într-o expresie, nu se mai ia literal realitatea expresiei. Se traduce ceea ce se crede a fi limbajul figurat în limbaj rezonabil : „crucea vântului înnoadă depărtări/ din oglinzi înserate arhetipale și odăi pustii/ când plecarea ta/ e o dimensiune imaginară/ a unui spațiu tainic/ din hăul cuvintelor/ când palmele sufletului/ acoperă însingurarea limitei/ spre care nu izbutește/ decât un infinit ce-și caută semnul („ Dimensiuni imaginare”) Acestea sunt imagini ale imaginaţiei pure, ale imaginaţiei eliberate, și chiar eliberatoare, într-o poetică absolută. Poeta Alice Puiu trăieşte răsturnarea dimensiunilor, absurdul, asociind ideea cu realitatea. 
  
Nodul și deznodul se constituie în leit-motiv al absurdului în versurile poetei Alice Puiu: „Foșnetul străzilor de umbre/deznoadă orașul în golul necuprins al iluziei/invizibile cărări pe o fâșie de tăcere/urcă spre necunoscutul din tine/ sau fumul copacilor se-nnoadă de o idee/ mai sus pe treptele cuvintelor închise-n noapte (Celălalt); copacii deznoadă orașul/ de ultima poveste de vară (Joc final) . 
  
3. În al treilea rând, intensitatea explozivă și tensiunea la cote maxime a trăirilor lirice demonstrează absurditatea lumii în care anotimpurile lui 2020 sunt traversate. Rugăciune și descânt, modele arhetipale de rezolvare a absurdului numerelor scrise în „șotronul destinului”, sunt sugerate metaforic, când „huruitul însingurării / se prăbușește în mine”. Un „prea departe” și „prea pustiu” ne cuprinde într-un somn prea adânc, „prea aspru pustiul din somn”. Ne răstignim de cuvinte și strigăm : „viață, trezește-te…” ! (Rugăciunea pământului) Într-un haos de sensuri și labirinturi de tăceri, absurdul răscolește. (Prin iedera de îngeri) 
  
„O tăcere oblică a cerului/ descântul unei însingurări/ arde în spirala palmei ( Hoțul de păpuși) 
  
Sau, în exemplul : un timp neantizat în geometria absurdului / crește prin bolți inverse o cădere. Lumea este în disoluție, domnește confuzia și totul se fragmentează precum lumina în semnale sau sfărâmată de frunze. Eul liric, se regăsește în sinele meu strâmb în timp ce corabia unui cer își caută țărmul. (O regăsire) Visul prăbușit și verdele zdrențuit sunt semne că într-o „lume c-o singură aripă” și cu „străzi zdrențuite de uitare” lucrurile nu mai merg, cel puțin pentru moment și totul este o iluzie, o risipire de sentimente.(Iluzie a formei) Moartea și-a furișat ecoul în ultimul punct. (Joc final) 
  
„Străzi scriu în surâs alb/ cicatricile lunii/ pe dealul agățat de stele/ [când] moartea rostogolește/ pleoape-n arbori de fum”, iar poezia înseamnă dileme, mărturisiri și insomnii „de dincolo de tine, de dincolo de noapte” … Concluzia noastră este că versurile poetei Alice Puiu sunt o alegorie a absurdului acestui timp pe care-l numim complicat și în această împletire metaforică aflăm tonalități de flaut ca un refugiu pentru sufletul împovărat. Poemele sale încep cu literă mică, nu au punct final (majoritatea), iar absurdul, se pare, nu are început și nici sfârșit, deși speranța nu moare. „Arta n-are sens dacă nu-i evadare, spunea Mircea Cărtărescu în „Solenoid” , dacă nu se naște din disperarea de-a fi prizonier.” Scriind despre absurdul realității prezente, Alice Puiu evadează din ea, reinventează infinitul clipei și nu ratează sublimul ! 
  
Florica Pățan 
 
 
 

Citeste  mai  mult despre  autoarea Alice Mihaela Puiu:

Cv literar: Alice Mihaela Puiu

Creatii literare: Alice Puiu

Profil GOLD: Alice Puiu

 

 

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala care cuprinde literatura, arta, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 35 dolari canadieni.

35,00 CAD

Uneori elefantii zboara/Sometimes elephants are flying *FORMAT ELECTRONIC (ebook)

Uneori elefanţii zboară a autoarei Mihaela CD este o culegere extraordinară de reflectii si enunturi motivationale, realizata in pagini color de inalta calitate, care se adresează tuturor celor care vor să creadă în visele lor! Pe parcursul celor 250 de pagini pline de culoare vei descoperi secrete ale succesului ca sa fii mai puternic si mai bun! Comandati acum la numai 25 dolari canadieni.

25,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alaturi de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 2 ani a revistei noastre prin donatia ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.