Referinte critice : Lacrimioara Iva

81365970_10216035067653782_8233329848324456448_n

Referinte critice :Lăcrimioara Iva

gold1

Membru al Clubului Gold al colaboratorilor revistei ”Poezii pentru sufletul meu” din Canada 

 

Petre Don:

…George Țărnea, cunoscând bine Aradul, mi-a sugerat să propun conducerii înființarea unui cenaclu, pentru promovarea tinerilor talentați într-ale literaturii. Lucru care a fost aprobat. Botezarea acestui cenaclu a fost făcută tot de George Țărnea: «Poesis», tot el propunând ca eu să conduc acest cenaclu. Succesul a fost peste așteptări. La ședințele cenaclului participau din ce în ce mai mulți tineri talentați. De fapt, Cenaclul «Poesis» era un fel de pepenieră pentru mai marele «Lucian Blaga». Încet, încet, cenaclul a triat valorile, apărând noi nume în peisajul literar al Aradului. Printre aceste nume, Lăcrimioara Iva a fost o voce distinctă, remarcându-se prin sensibilitatea nativă, dublată de o bună cunoaștere a ceea ce se scria în acea perioadă. Se vorbea pe atunci despre ea ca o urmașă a Carolinei Ilica, marea poetă născută pe meleagurile arădene. A apărut alături de nume grele ale poeziei arădene, Gheorghe Mocuța, Nicolae Aniței, Ioan Matiuț, Antim I. Mureșanu și alții, a apărut zic, în antologia cenaclului intitulată «Noi, Poesis». Apoi, a dispărut câteva zeci de ani ca acum să apară cu trei cărți deodată. Cărți care ne-au umplut sufletul cu trei lăcrămioare de lumină. Bine-ai revenit în sufletul nostru, Lăcrimioara!
Adrian Munteanu:
Al doilea volum al colecției «Poeți în Arania» vă propune o poetă cu timbru particular. Volumul «Ațipind semințe» (titlu care aproape s-a impus imediat cum am intrat în imaginarul poetei) solicită punctarea câtorva caracteristici care o detașează pe Lăcrimioara Iva de timbrul inert și de locurile comune sesizate prea adesea la masa mare de condeieri care nu reușesc să iasă din mulțime.
În primul rând creează un adevărat frison renunțarea la introduceri decorative a căror singur rost ar fi fost acela de a ocupa cât mai mult spațiu grafic, dar care subțiază energia întregului, a vibrației care trebuie să vină din adânc. De cele mai multe ori poeta alege calea dialogului imaginar cu personaje din imediata apropiere a gândului stârnit în momentul conceperii discursului, cele ce rămân în memoria autoarei și, evident, au contribuit la conturarea profilului său de azi. Evocând ființe ce rămân vii, chiar dacă ele sunt acum doar în sertarele memoriei, poeta le definește profilul, rostul și devenirea și le încarcă cu semne ce devin efigii pentru eternitatea autoarei. Dialogul rămâne astfel crud, fără contrafaceri, iar întrebările retorice cărora singură le găsește răspuns o definesc pe autoare ca structură cu o bogăție interioară remarcabilă. Numai că această încărcătură nu dă senzația unei căutări tensionate, amăgitoare și distorsionate.
Poezia este concepută într-un moment în care frământările fără leac sunt așezate în paliere ale unei curgeri estompate, dar echilibrate ca urmare a unor decantări produse în timp, sub valul cărora se întrevede albia săpată adânc, modificările din conștiință, reținute cu dibăcie în tipare care apropie construcția de modelul unor profiluri statuare.
Lăcrimioara Iva are capacitatea de a defini noțiunea de simplitate rodnică, necăutată, nu săracă, ci cu o neașteptat de bogată eflorescență de nuanțe și emoționează peste limitele obișnuite printr-o sinceritate dezarmantă a discursului.
Cu acest volum, poeta a ajuns în momentul eliberator al concluziilor finale: „Poți să fii mort/ chiar și atunci când trăiești/ dacă nu faci ceea ce vrei tu”. Aș adăuga: ceea ce trebuie să știi că poți

Daniel Marian:

Esenţa poetică astfel cum transpare / din simplu în profund

Feminitatea în simplitatea sa care poate duce spre impecabila jumătate din ceea ce înseamnă paritatea perfecţiunii, fără complicaţii ele neavându-şi rostul, ci doar cu tresăririle necesare trăirii în intensitate continuă intrinsecă şi nu neapărat complementară fiinţei. Aici intervine acea stare de sublimare pe care în mod caracteristic o definim precum într-o definitivare a însuşi principiului substanţei, drept fiind poezia.
În deplinătatea deschiderii spaţiilor, plecând de la nevoia găsirii esenţei, Lăcrămioara Iva vine în mod categoric să justifice valorile fireşti ale acelei eve ajunse de la primordial la întotdeauna pretutindeni.
Plecând chiar de la „Fata de la ţară”: „Cutreieră oraşul,/ desculţă./ Zâmbeşte,/ deşi privirile/ trecătorilor/ îi taie sufletul/ în două./ Nu îndrăzneşte/ să le deie un:/ bună ziua,/ deşi, aşa s-ar cădea./ Fluturându-şi inocenţa/ ca şi pe o batistă în vânt,/ fata de la ţară/ lasă în asfaltul fierbinte/ amprenta sufletului ei.”
Nici într-un caz nu e vorba aici despre oarecare metamorfoză, ci doar de etape ale gândirii transpuse prin transfigurare în emblematicul eu fără teama de neîncredere în sine, câtă vreme argumentele necesare există până şi la o simplă „Atingere”: „Dantela bisericii/ trebuie privită/ din toate unghiurile/ şi admirată/ de către toate simţurile./ În biserică ar trebui/ Să intrăm desculţi/ şi să păşim şoptit…/ Icoanele mă privesc/ şi-mi zâmbesc tăcute./ Doar clopotul cântă./ Cântă ce eu nu pot exprima/ prin privire, vorbe…,/ nici măcar prin lacrimi./ Mă uit printr-o cruce la viitor/ şi observ:/ acesta se împarte/ în patru./ Ştiu, este păcat să fac previziuni./ Privit printr-o cruce/ cerul este atât de aproape,/ poate fi atins/ cu o rugăciune!”
E aproape omeneşte imposibil să nu te întrebi de unde chintesenţa dezmorţită din puritatea cunoaşterii care cutreieră dimensiunile; de ce nu se simte nicio încurcare în vorbe precum aduse-ar fi cu furca de prin largul absolut nepleonastic cel mai larg. E un mod de universalitate dintr-atâtea posibile, potrivit pentru orişice epocă atâta vreme cât îşi are obârşie, matcă de sine stătătoare şi fără ingrediente nepotrivite.
Împărţirea universalităţii se face prin prisma principiilor reflexiei şi refracţiei care stau la baza opticii aceleia fizice cât şi aceleia sufleteşti… „Fiecare unghie/ este un ciob de oglindă/ care reflectă/ diferite aspecte/ ale sănătăţii unei persoane./ Deşi îmi privesc/ fiecare unghie/ cu mare atenţie,/ nu sunt capabilă/ să diagnostichez/ nicio boală./ Pentru că,/ alţii s-ar putea/ să fie capabili, îmi ţin mereu mâinile/ ascunse la spate:/ pentru nimic în lume, nu vreau să mi se plângă/ de milă!/ Pentru nimic în lume!” (Strategie).
Cauzalitatea acestui tip de manifestare poetică este cred că de la sine înţeleasă ca o prelungire a unei idei de la sămânţă la panoramare în jurul existenţei de unde parcă au ieşit relele şi au rămas doar cele bune fiind lucruri oarecum de taină dar expozate aici.
Dacă există vreo „Nedumerire”, înseamnă că aceasta trebuia să se întâmple. Pentru că până la efect e nevoie de infinitatea filtrelor, altfel spus nu se poate obţine nimic statornic fără de tăgadă, altfel decât eliminând orişice urmă de îndoire… „Te mulţumeşti cu puţin/ dacă nu ştii că există mult./ Te mulţumeşti cu ceea ce ai/ dacă nu ştii că există şi altceva./ Nu-ţi poţi dori/ un ceas de mână/ dacă nu ştii că există./ Nu tânjeşti/ după bomboane pe băţ,/ dacă nu le-ai gustat niciodată./ …/ Deşi niciunul dintre noi/ n-a gustat măcar/ „un colţ de paradis”,/ credem cu tărie că acesta este dulce./ Atunci de ce ne îndreptăm spre infern?/ Dacă am fi fluturi aş înţelege,/ dacă am fi fluturi am înţelege!”
Ceea ce cred că o reprezintă pe Lăcrămioara Iva se află chiar aici, în „Pregătire”, deşi eu aş dubla în noţiunea de împlinire… „Stau pe o piatră/ din interiorul meu/ şi vreau cu tot dinadinsul/ să nu mă mir/ şi nici să-mi fie milă/ de ale mele cuvinte încărunţite. Sunt închise/ de-o bună bucată de vreme/ într-o colivie./ Doamne, ce hărmălaie mai fac!/ Hm, poate mă înşel/ şi nu-s cuvinte,/ poate sunt nişte biete vrăbii/ care-şi pregătesc evadarea!”
Aş spune astfel: Cuvintele sunt dintotdeauna, dar iată cum tocmai întineresc, hărmălaia e expresia simţului de libertate, de aceea şi pasărea şi zborul!

Adrian Melicovici

LĂCRIMIOARA IVA, ROMÂNCA „BADANTĂ” CARE CUCEREȘTE ITALIA PRIN POEZIILE EI

Locuiește în Samugheo, insula Sardinia (Sardigna în italiană – sursa wikipedia) alături de soțul său italian, Giuseppe Sarai. Mirabela Carmina Muj – fiică (Montreal, Canada) și Cosmin Darius Muj – fiu (Arad, România), au de ce să fie mândri de mama lor, o luptătoare permanentă cu viața și triumfătoare prin reușitele ei. Vorbim despre Lăcrimioara Iva, poeta care se înțelege tot mai bine pe ea însăși și aruncă pretutindeni din generozitatea gândurilor sale. Cum frumusețea sufletului omenesc poate fi poemul unei vieți de om, Lăcrimioara a început să scrie versuri și să publice cărți devenind în acest moment o autoare deosebită. Este arădeancă de la Gurahonț. Când am contactat-o telefonic, am simțit căldura unei ființe sensibile, simple aparent, dar complexe în spatele primei impresii. Este în Italia de șapte ani și trăiește fericită împlinirea unor visuri personale deloc pretențioase, dar aducătoare de mulțumire sufletească și iubire pentru oamenii din jurul său. Apoi am citit din versurile sale, unele traduse și în limba engleză de către Patricia Lidia. Zăbovind în stilul postmodernist cu influențe din clasicismul profunzimii de altă dată, poezia Lăcrimioarei se deschide pe ea tuturor, transmițând mesajul bucuriei depline că avem o viață, un vis fiecare dintre noi și măcar un ideal al existenței și împlinirii. Își regretă amintiri cu mulțumirea că le poartă cu ea oriunde s-ar afla și cititorul volumelor sale poate desprinde oglinda unei întoarceri nu numai în timp, dar și în viitor, prin puntea prezentului firav la prima trăire, dar solid după percepția celui ce înțelege: „Invidiez fetița aceea, / avea țarină, cal, bunic. / Eu nu am decât amintiri.”
Poeta se ceartă frumos cu timpul și mirările lui, am putea spune, iar ea triumfă prin aceste versuri în fața sa: „M-a alergat / lăsându-mă în avans / câteva anotimpuri / știind că / voi ajunge / în această fundătură. / Acum râde / cu secundele / până la urechi. / -Hei, timpule, / nu te supraestima! / Tu ți-ai făcut treaba, / doar treaba, / pe când eu / am alergat / din plăcere!” (Fundătura)
Apogeul unei alte revelații ni-l oferă prin poemul Inspirații, din nou vers simplu și totuși pilduitor, plecat din experiențe proprii și ajuns între filele cărților sale ca să inunde lumea asta mare, și, totuși, inclusiv prin ea frumoasă, lumea adică. Se trădează singură că iubește modestia, optimismul omului-luptător, ființelor curajoase care nu dezarmează în fața necunoscutului și, mai ales, transmite un mesaj-sugestie către noi toți: Nu căutați singurătatea!. Iată: „Inspirații / Îmi inspiră respect / acela care nu-l caută. / Îmi inspiră milă / acela care nu se regăsește. / Îmi inspiră teamă / acela care se teme de el însuși. / Îmi inspiră admirație / acela care își vede vârful nasului. / Îmi inspiră panică / acela care nu se miră de nimic. / Îmi inspiră curaj / acela care se ia la trântă / cu necunoscutul. / Îmi inspiră încredere / acela în ale cărui rugăciuni sunt. / Mi se inspiră / respect, milă, teamă, / admirație, / panică, încredere, curaj… / Duc mâna la ochi / și privesc lung / în depărtare… / Singurătatea îmi inspiră / neliniști!”
Lăcrimioara muncește și acum fiind alături de oameni care au nevoie de ea, indiferent că e zi sau e noapte. În ciuda ascensiunii sale în lumea poeziei, femeia-oglindă din Sardinia nu uită că totuși, cineva acolo Sus, o iubește și nu uită nici că suflete slăbite de ani sau de boli, au nevoie de o cană cu apă sau de o mângâiere prin vorbă bună și gesturi mereu necesare în firescul lumii de azi.
Despre Lăcrimioara vom mai vorbi, iar cărțile ei, i le puteți cere personal, e ușor de găsit pe Facebook, sunt numele de Lăcrimioara Iva așa cum și ei i-a fost ușor să fie bună cu toată lumea și neprețuită pentru cine a știut să o iubească și să o înțeleagă. Oricum, ea ne dezvăluie optimismul și continuarea luptei sale: Am multe vise care sper să devină realitate!
Încheiem cu redarea integrală a unei poezii semnate de ea pentru cei de pretutindeni și din țară:
„Nu este ușor să migrezi!
– pentru acele păsări nevoite să îngenuncheze –
Mi-a îngenuncheat trăirile.
Nu știu dacă începusem
s-o urăsc,
dar știu că-mi jurasem
mie însumi:
niciodată să nu îngenunchez
TRĂIRI!!!
Niciodată!
Datorită vârstei
pe care o avea,
simțeam
că știa dânsa ce știa:
probabil meritam
să fiu înlăcrimată.
Și totuși,
oferindu-mi un post de muncă,
avea dreptul
de-a mă umili?
Am ajuns să cred
că-mi merit soarta.
Mi s-a ivit șansa
să evadez
de câteva ori.
Am refuzat.
Din lașitate?
În cele din urmă
am lărgit zăbrelele
coliviei.
Cu ce preț?
Mi-am asumat riscul.
Am fost înjosită
de persoane,
persoane care până mai ieri
îmi zâmbiseră.
Am plecat ochii,
deși mi se ceruse
să le privesc în ochi.
Am fost îngenuncheată
nu numai în trăiri.
Înainte de-a părăsi colivia
i-am cerut acelei doamne
iertare.
Gest pornit din suflet.
M- a oprit c-un gest autoritar.
Am încremenit.
Mă așteptam
să mă îngenuncheze din nou,
dar nu,
a urmat o lecție de viață.
M-a întrerupt,
pentru a-mi cere dânsa iertare,
și nu numai,
mi-a urat și noroc.
De la dânsa mă așteptasem
la ce-i mai rău,
de la fiicele acesteia,
la un pic înțelegere.
M-am înșelat.
Am fost îngenuncheată de o doamnă,
dar tot dânsa m-a ridicat
și mi-a sărutat genunchii.
Îi simt și acum sărutul.
Am iertat-o din tot sufletul,
pentru că sunt sigură și eu
de iertarea acesteia.
N-am avut răbdarea necesară.
Sper bunul Dumnezeu
s-o aibe cu mine.
Cât despre fiicele doamnei,
sper că niciodată,
dar nici-o-da-tă
să nu le fie
îngenuncheate
TRĂIRILE!
Niciodată să nu li se ceară
să privească în ochii cuiva
doar pentru a fi umilit.
Signora* mi-a dat o lecție.
Fără lecția acesteia
nu știu daca aș fi avut puterea
sa-i iert fiicele.
……….
Deși nu sunt o pasăre migratoare,
sunt nevoită să migrez.
Nu întotdeauna contează colivia
unde mă adăpostesc.
Poate fi de aur,
dar să fiu tratată cu dispreț.
Poate fi din lemn,
dar să fiu tratată
tot cu dispreț.
Important este cine-mi apreciază
gestul.
Nu este ușor să migrezi
când inima te îndeamnă
să nu îți abandonezi trecutul.
Asemenea mie,
mii si mii de păsări
migrează,
asumându-și riscul
pierderii identității.
Merită?”
(signora* (lb.italiană) = doamna)

Octavian Mihalcea

UN FILON LIRIC INTIMIST

Discursul poetic al Lacrimioarei Iva se axează asupra unor zone situate în proximitatea existențială, de unde sunt extrase toate datele necesare pentru o ideatică sinceră, veritabilă profesiune de credință. Pare că toate experiențele sunt trecute prin filtrul accepțiunii lirice, pentru a fi reluate într-o formă substanțial îmbunătățită. Un ton hipersensibil acompaniază aceste versuri. Succesiunea anotimpurilor vieții este resimțită cu deosebită acuitate emotivă.
Trăirea existenței în clipă, iată dictonul adecvat multor texte ce privilegiază o formă aparte de autenticism. Inocența, atât de stenică, nu dispare nici atunci când sunt amintite efectele în general erodante ale timpului: „Nu-i adevărat,/ anii nu sunt o povară/ și, chiar dacă ar fi,/ se va găsi cineva/ să mă ajute să-i car./ Alerg împărțind zâmbete/ în stânga și în dreapta./ Nu am timp de odihnă/ încă mai am/ de împărțit câteva sfaturi,/ câteva încurajări,/ câteva vorbe bune. (…)” (Alerg împărțind zâmbete).
Interioritatea sufletească e caracterizată de o profundă atitudine pozitivă care nu poate decât să catalizeze elanurile creative. Astfel, ne întâmpină peste tot un impresionant altruism, nefiind departe semnele purității. Viața pare a fi o cursă în vederea atingerii mult invocatei fericiri. Câteodată, spectrul ultragiant al singurătății determină halouri neliniștitoare. Căutarea posedă nivel apodictic, existând intuitiva certitudine a reușitei. Primordialitatea sentimentului face parte integrantă din esența versurilor propuse de Lăcrimioara Iva.
Poeta își făurește un spațiu vital propriu, rodul neîntreruptelor sublimări estetice ce au în centru fioruri pasionale: „Viața m-a băgat în nori/ până la genunchi./ Am refuzat/ să accept realitatea. Apoi, m-a băgat în nori/ până la brâu./ Simțeam că plutesc…/ Am refuzat,/ cu o anumită/ doză de infantilism/ aceeași realitate./ Și atunci viața m-a băgat/ în nori/ până la gât,/ reușind în cele din urmă/ să mă determine/ să accept realitatea:/ iubirea face parte/ din familia efemeridelor!” (Acceptare)
Profund lăudabile aceste introspectări lirice realizate de Lăcrimioara Iva, care creează un interesant univers intimist dornic să exploreze cu generozitate multiplele fațete ale existenței.

Patricia Lidia

Poveștile pentru copii nu sunt simple înșiruiri de cuvinte și fapte pe o hârtie, este o lume în care intri și devii un locuitor al poveștii. Povestea are mereu încă un personaj care nu-i trecut pe hârtie: CITITORUL!
Lumea poveștii nu este una imaginară, este una adevărată, toate întâmplările s-au petrecut întocmai așa, nu se adaugă nimeni în plus ,nu se uită nimic. Magia lecturii este întotdeauna una întreagă. Intri în poveste, povestea îți deschide ușile și te lasă să intri în ea,își deschide în fața ta sufletul și faci deodată parte și tu din sufletul poveștii.
Nu deschizi o carte să citești o poveste, deschizi o carte ca să pășești într-o lume nouă, ești mereu locuitorul atâtor lumi câte povești citești. Cititorii sunt cei mai pasionali călători, lumile în care ajung sunt infinite: doar deschizi cartea și tu devii altcineva. Fiecare poveste are tâlcul ei, fiecare tâlc are înțelepciunea lui, fiecare strop de înțelepciune intră în tine și rămâne acolo. Citind, devii mereu mai înțelept, mai frumos, mai bogat. Cuvintele sunt cea mai frumoasă joacă. Se pot juca cu ele doar cei chemați. Autorul și cititorul fac întotdeauna o echipă. Unul dăruiește, celălalt dăruiește. Primește pentru a dărui, este înțelepciunea poveștii, deoarece tot frumosul poveștii va intra în tine și tu îl vei putea dărui mai departe. Din carte, povestea se mută în viață și, când dorește, viața intră în poveste. Cuvintele sunt prietene, și nu e orice fel de prietenie. Ele sunt prietene de la început până la sfârsit. Sunt cele mai durabile prietenii, deoarece țin atâta timp cât va exista povestea. Iar fiecare personaj al poveștii devine prieten pe viață al cititorului.

Ioan Romeo Roșiianu
Lăcrimioara Iva sau provocarea metaforei în versul aforism

Un volum care musteşte de trăire ne propune poeta Lăcrimioara Iva, o carte puternic amprentată de propria viziune despre lume şi viaţă este aceasta, una cu iz existenţial, un filon filosofic străbătând paginile, de parcă poeta ar trăi starea iniţiatică din care vrea să împărtăşească lumină şi altora.
Un gest christic, o îngenunchere în faţa frumosului, în care poeta spală picioarele cuvântului cu fiece trăire şi gând, asta e starea ce te urmăreşte încă de la început în această carte, o subtilă împletire de poeme fulguraţii de gând, cu tentă de haiku şi aforisme desprinse dintr-o lume proprie, dintr-o dată dezvăluită cunoaşterii.
Cu haina experienţei personale pe umeri şi în suflet poeta ne provoacă încă de la început, ea acordând un spaţiu consistent stării euforice a iubirii, tema veşnicilor îndrăgostiţi umplând spaţii largi.
„Îndrăgostiţilor nu le pasă dacă timpul intră la apă, nici dacă timpul zboară. Aceştia trăiesc clipa, şi-atât!” spune ea, dând astfel semnalul unor versuri în care tocmai aparenta cădere în descriptivism dă forţă imaginii de ansamblu.
E ca o luminare pe dinăuntru a ideii pe care o vrea conturată, ca o poveste de viaţă în aceeaşi măsură voind-o repetată, deşi alte versuri exprimă regretul, durerea, golul: „A fi îndrăgostit până peste cap înseamnă ceva, dar nu înseamnă nimic dacă acel cap sună a gol!”, sau: „Între ceruri şi pământ, îndrăgostiţii plantează vise. Şerpii dau târcoale!”, sau: „Decât să fii acceptat pentru o viaţă în ochii celuilalt, iscând surâsuri ironice, grimase, regrete… mai bine să fii acceptat în ochii celuilalt pentru o zbatere de pleoape, dar să fii acceptat in adâncurile sale sufleteşti!”.
Există o anumită repetitivitate în tematica fulguraţiilor de gând şi simţire, dar una complementară, în care poeta arată pe de o parte că poate să abordeze aceeaşi temă din mai multe puncte de vedere, din mai multe direcţii, pe de alta că mânuieşte cu dexteritate de măiastru instrumentele cu care disecă ideea, imaginea.
„A fi îndrăgostit înseamnă să trăieşti clipa, lăsând-o să ia forma muntelui, a mării, a păsărilor, a viselor, şi apoi să o dăruieşri persoanei iubite” spune ea trăgând tuşe groase, de forţă imagistică.
Sacrificiul personal pentru binele persoanei iubite pare a fi actul ei de închinare, un mod de a fi marcat de trăiri religioase care înnobilează simţirea, gândul şi fapta.
„Luaţi cu treburile lumeşti, uităm să privim spre ceruri. Îngerii sunt luaţi cu treburile cereşti?”, sau: „A pretinde celui care se declară îndrăgostit de tine fie şi numai o singură dovadă de iubire este ca şi cum ai pretinde Celui de Sus să-şi dovedească existenţa!”, sau: „Duelul dintre viaţă şi moarte este inevitabil!”, spune poeta într-o încercare de împăcare a oamenilor şi stărilor existenţiale, un îndemn la trăire intensă, chiar sub obsesia inevitabilei morţi născându-se dorinţa de-a explora clipa şi de-a exploata momentul trăirii.
În acest spirit ea zice: „Drumul spre fericire este pavat cu înţelepciune!”, sau: „Inima este un fel de planetă pe a cărei orbită se învârtesc sentimentele!”.
Stările reflexiv meditative le găseşti la tot pasul în această carte, sfaturile poetei căpătând uneori valenţele unor strigăte de disperare, de parcă ea ar dori ca evenimentele negative din propria experienţă să nu mai fie trăite de nimeni din lume, prin acest sacrificiu spiritual voind să se asigure de armonie, pace şi tihnă.
Dincolo de această adevărată coloană vertebrală a cărţii, metafora gâtuie versurile aforism: „Mi-am legat visele de trena vântului şi am înţeles de ec zboară păsările!”, sau: „curcubeu la orizont – pârtie de culori pentru vultur!”, sau: „Mi-am învăţat degetele să mângâie, buzele să alinte, ochii să râdă.”, sau: „Cuvintele celor îndrăgostiţi sunt prelungiri ale degetelor”.
Este dovada clară că avem de-a face cu o poetă ce-a aprofundat deja exerciţiul liric, în viaţa ei flirtând mult şi cu poveştile şi cu poeziile pentru copii, fapt ce transpare şi din aceste versuri – gânduri, o anumită doză de didacticism străbătând multe din scrieri.
Şi prin această carte Lăcrimioara Iva face un pas mare spre maturitatea stilistică, faptul că scrie cu uşurinţă în mai multe partituri şi că le şi interpretează uşor denotând un indelung exerciţiu, fapt de altfel confirmat de un debut târziu, dar în fortă, abia în anul 2009, cu trei volume de poezie, în acelaşi timp.
O altă dovadă importantă e faptul că poeta noastră a şi obţinut Premiul filialei Arad a Uniunii Scriitorilor din România, în fapt o recunoaştere a valorii acestei poete insinuant provocatoare, dar şi o piatră de moară pe pana ei, o responsabilizare dacă vreţi, una căreia îi face pe deplin faţă.

Cristian Gabriel Moraru
Aforisme pentru mai târziu

Prolifica poetă Lăcrămioara Iva, membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad, ne pune pe tapet cea de-a douăzecea carte a sa, și anume, Dincolo de inimă sunt eu/ I am beyond heart (Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2017). Prefațată de scriitorul, jurnalistul și criticul literar Ioan Romeo Roșiianu și tradusă în limba engleză de d-na Patricia Lidia, cartea cu nr. 2 din colecția literară „eCreator” poate fi considerată, without any doubt, un autentic tratat despre sentimente.

Cele 510 aforisme care o alcătuiesc trădează un îndelungat exercițiu liric al autoarei, care dovedește suplețe spirituală și stilistică: „Cel mai liber zbor este cel al imaginației!”; „Drumul spre fericire este pavat cu înțelepciune.” (p. 17). Aceasta, întrebându-se retoric dacă este „condamnată la romantism pe viață”, își înhamă sentimentele la trăsura sufletului, pornind cu încredere în aventura existențială: „Am înhămat câteva sentimente la trăsură. Deși sunt cam nărăvașe, le pot struni. Mergem la trap pe drumurile vieții, deși vremea ne îmbie la galop. Hăis, gelozie! Cea, tandrețe! Dii, încredere! Speranțe proaspăt cosite ne așteaptă la capătul fiecărui drum.” (p. 41).
Pentru Lăcrămioara Iva, „Inima este un fel de planetă pe a cărui orbită se învârtesc sentimentele.” (p. 18), iar arta are rolul de catharsis, de agent purificator al emoțiilor sau sentimentelor negative. Ipostaziată într-un soi de hornar al sufletului, poeta deplânge totodată faptul că tot mai puțini oameni aleg să-și purifice sufletul: „Am curățat burlanul sobei. Ar fi cazul să-l curăț și pe cel al sufletului. Pe el s-au depus regrete, minciuni, neîmpliniri, dureri, sudalme. Meseria de hornar nu este ușoară, dar nici nu mai are mare căutare, tot mai puțini voind să își curețe sufletul!” (p. 75).
În cartea sa, poeta Lăcrămioara Iva surprinde fragilitatea sufletului omenesc în această lume dezabuzată, improprie visului și poeziei, și ne imploră pe noi, cititorii, să participăm efectiv și afectiv la refacerea ontologică a demnității noastre de fii ai lui Dumnezeu: „Șontâc-șontâc, sentimentul acesta șchiop a ajuns până la tine, are nevoie de sprijin, nu-l alunga, te rog! Sprijină-l!” (p. 39).
Poeta, care toarce gânduri la războiul de țesut al vieții, face uneori asocieri insolite, scoțând cuvintele din obișnuitul lor confort semantic și conferindu-le acestora sensuri noi, pline de profunzime. Iată câteva exemple: „Regim vegetarian, regim lacto-vegetarian… Fie îndrăgostiții cât de îndrăgostiți, nu pot supraviețui doar din iubire. Cine a mai auzit de un regim iubirian?!” (p. 20); „Când am ridicat o privire, am făcut hernie de risc, riscul de-a mă îndrăgosti!” (p. 35); „Unele iubiri șchioapătă! Fie au călcat pe cuiul lui Pepelea, fie le strâng pantofii. Trebuie să fim prevăzători: înainte de-a ne îndrăgosti, să facem un vaccin antitetanos și să căutăm calapodul potrivit!” (p. 43).
Alteori, anumite cugetări se erijează în admirabile poeme într-un vers, fiind roade ale discursului esențializat până la jupuirea de sine: „Bat un cui în perete — spânzurătoare pentru amintiri!” (p. 61); „Filozofie — a te mira în tăcere. Un copil reușește!” (p. 66); „ Geometrie — pe muchia unui deal, cerc în flăcări, luna!” (p. 67) etc.
Puternic amprentată de o viziune originală asupra vieții și străbătută, în toate paginile sale, de un fir tainic de lumină sofianică, Dincolo de inimă sunt eu, cartea de aforisme semnată de Lăcrămioara Iva, este încă un argument irefutabil că „Poeții sunt inima umanității.”, așa cum foarte frumos afirma, la un moment dat, marele dramaturg Eugen Ionescu.

Gelu DRAGOŞ
Lăcrimioara Iva 
„Dincolo de inimă sunt eu”
Prefața lui Ioan R. Roșiianu – Lăcrimioara Iva sau provocarea metaforei în versul aforism – definește exact poezia autoarei care a publicat 19 volume, iar pentru volumul ”Răpirea din banal”, Editura Mirador, 2014, a primit premiul USR, filiala Arad.
Se poate vorbi despre o poetă consacrată, un comentator afirmând că poezia ei se apropie de Ungaretti: ”Placată cu amintiri inima mea încă mai bate/ hei, timpule, mai trebuie să insiști pentru a-i mînca sâmburele” sau”Trădarea stă la colț, pe coji de nucă”.
Versurile aforism, care sunt o ”specialitate” a autoarei prin renunțarea la expresiile decorative al căror singur rost pare a fi acela de a ocupa spațiul tipografic, conferă volumului o notă distinctă și revelații pentru cititor: ”Îndemânare – a lansa cu praștia un sentiment fragil” sau ”Caisele au prins forme – culegătorii vor veni să le pețească”.
În alt loc: ”Colac peste pupăză, a mai venit un rid să-l găzduiesc” sau ”Iartă-mă, Doamne, uneori sunt fericită fără să știu”.
Există o anumită repetitivitate în tematică, precum spune prefațatorul, dar este una complementară, în care poeta arată, pe de o parte, că poate să abordeze aceeași temă din mai multe unghiuri, iar pe de altă parte că mânuiește cu dexteritate instrumentele cu care disecă ideea, imaginea: ”Măr în cădere! Un sadomasochist firul de iarbă, mărul” ori ”Mă pândesc din spatele oglinzii. Ce fac când nu sunt de găsit?”
Aforismul sau poezia aforism în cazul de față este un gen literar ”riscant”.
Unele sintagme ”nu se aprind”, de exemplu: ”Inima este un fel de planetă pe a cărei orbită se învârtesc sentimentele”, dar marea majoritate a poemelor din volum sunt relevante.
Vasile Dan afirmă despre poetă că aceasta scrie o lirică sentimental-confesivă, fluent și limpede în expresie, că miezul liric este tocmai o stare perpetuă de vulnerabilitate interioară a autoarei, extrapolată apoi senzorial asupra întregii lumi exterioare.
Faptul că fiecare poem este însoțit de o traducere în limba engleză conferă volumului o arie de răspândire suplimentară, ceea ce nu poate fi decât benefic pentru autoare și editor.
Şi nu ştiu dacă aţi observat cei care vă aruncaţi privirea şi spre mine, am încercat de această dată să surprind esenţialul: Lăcrimioara Iva merită citită şi iubită în calitate de mare poetă contemporană!

Geo Vasile

LĂCRIMIOARA IVA, O ÎNVINGĂTOARE A TUNELULUI EXISTENȚIAL

Nu știm dacă poezia e în măsură să salveze viața. Cu siguranță însă, marele poet Iannis Ritsos, nu greșește atunci când spune :”Cum de pot oamenii trăi fără poezie”. Cu siguranță oamenii trăiesc fără poezie, chiar dacă simt că ceva le lipsește, și acest lucru se întâmplă mai ales când ambianța socială în care trăiesc ne este cea natală, nu doar în sensul geo-topografic, ci și în cel al limbii întru care s-au născut, în cazul poetei Lăcrimioara Iva, limba română, una dintre cele mai frumoase limbi între cele romanice.
Plecată din România, presupunem, nu din plăcere ci de nevoie, spre a munci, asemenea milioanelor de români, poeta se transferă în frumoasa Sardegna, dar își simte intimitatea amenințată de dezrădăcinare și pierderea identității. Poeta româncă născută „pe-o gură de rai” a Țării Zarandului, mai precis în localitatea Gura Honț, nu departe de municipiul Arad din nord-vestul Transilvaniei,își va regăsi reazemul spiritual în sacralitatea universului satului românesc ce-l va purta simbiotic cu sine, acel sat metafizic, unde conform poetului filosof Lucian Blaga, s-ar fi născut veșnicia etnosului nostru. Ăți găsește mângăierea și în limbajul poetic românesc, consfințit de Eminescu, Lucian Blaga, Marin Sorescu sau Ana Blandiana.
Lăcrimioara Iva, membră a Uniunii Scriitorilor din România, este o structură substanțial lirică, o neoromantică târzie, „ființă tristă rău, plânge!” (“sulla mia porta sta scritto:/essere molto triste, piange”) care prin poezie își alină dorurile ascultându-și versurile puse pe muzică de un talentat compozitor din patrie. Astfel reușește să se vindece de indiferența afectivă a celuilat! (celorlalalți!) într-o ambianță cordială, și totuși străină de milenarele cutume ale strămoșilor, de imponderabilele sufletului și cugetului românesc.
Senzor al ethosului românesc, poeta este conștientă că “Într-adevăr, fericirea vine din interior. S-o lăsăm să irumpă! Bogați, săraci, frumoși, mai puțin frumoși, bătrâni, tineri, înțelepți, mai puțin înțelepți, toți am primit viața în dar. S-o trăim cu intensitate triplă, fericindu-ne! – *La felicità, infatti, viene dal di dentro. Lasciamola irrompere! Ricchi, poveri, belli, meno belli, vecchi, giovani, savi, meno savi, a tutti ci è stata regalata la vita. Viviamola con triplice intensità,rendendoci felici! Expertă în a oferi cititorului scenarii poetice tip Marin Sorescu, nu lipsite de o anume amară ironie, când plină de energie, nădejde sau reculgere, când depresivă, dar totdeaună plină de acea pietas creștină pentru celălalt, Lăcrimioara Iva, cunoscătoare a lecției magistrale de poezie românească interbellica, dar și a celei contemporane, scrie în numele propriei conștiințe estetice, a originalității sale scripturale și psihice ce îngemănează fragilitatea feminină cu o tărie ancestrală, străbătând un labirint de stări sufletești ce o zugrăvesc totuși ca pe o învingătoate a unui tunel existențial ce ne este dat tuturor să-l străbatem. Dar vai, câți dintre noi reușesc această performanță: “Unele porțiuni ale tunelului le-am străbătut pe coate și genunchi,târându- mă prin mocirlă. Pereții tunelului sunt trainici, doar eu sunt fragilă. Mă și mir cum de n-am abandonat încă. Deasupra fiecărui tunel e un altul. Al cui o fideasupra mea? Prin fisurile tunelului se preling lacrimile celui de deasupra. O fi mai necăjit decât mine. Îmi continui drumul încercând să nu inund cu lacrimi tunelul /celui de dedesubt. – Alcune porzioni del tunnel le ho percorsesu gomiti e ginocchia, strisciando per fanghiglia. Le pareti del tunnel sono salde, ma io sono fragile. Pure io mi meraviglio di non aver ancora abbandonato. Sopra ogni tunnel c’è un altro. Di chi fosse quello sopra il mio? Per le fessure del tunnel sgocciolano le lacrime di colui che sta sopra. Sarebbe più afflitto di me. Io continuo a camminare tentando di non allagare di lacrime il tunnel di colui che sta sotto”

 

Afla mai multe despre Lăcrimioara Iva AICI:

Profil GOLD: Lăcrimioara Iva

Creatii literare: Lacrimioara Iva

Date biografice: Lăcrimioara Iva

Desene realizate de Lacrimioara Iva