’Napoi mă cheamă cuibul de născare de  MIRCEA DORIN ISTRATE

Recenzie de carte

Scriitorul, poetul și profesorul MIRCEA DORIN ISTRATE este o personalitate marcantă a literaturii românești contemporane, un adevărat pilon al culturii ardelene,  având o activitate bogată pe plan cultural și literar.

Domnia sa este membru în Consiliul Director al L.S.R. și Președinte de Onoare al filialei Mureș a Ligii Scriitorilor din România, filiala pe care a înființat-o în anul 2015 și a condus-o până în 2024.

Pentru  activitatea sa literară și culturală având peste 4000 de poezii și  peste 30 de volume publicate, a primit nenumărate premii, distincții și onoruri dintre care amintim aici câteva: Ordinul ,, DONUM SACRUM UNITATIS” cu CRUCE, din partea Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, Distincția,, PRO LIBRO SENATOR ,, de Tg. Mureș din partea Consiliului Județean Mureș, Diploma ,,OPERA  OMNIA ,,din partea Ligii Scriitorilor din Romania, titlul de ,,CETĂȚEAN de ONOARE  al Culturii,, din partea Trustului de Presă ,, AMBASADOR,, Titlul de ,,APOSTOL AL CULTURII,, din partea L.S.R, Diploma ,,STEJAUL de AUR obținută la ,,Gala Artelor-2025 din Montreal -Canada, Diploma și Trofeul Galei Naționale de Poezie ,,Mihai Eminescu,, -2026 din partea ,,Asociației Naționale a Cavalerilor de Clio

Volumul „’Napoi mă cheamă cuibul de născare” al poetului Mircea Dorin Istrate, apărut la Editura Tipomur din Târgu-Mureș, România,  în anul 2025, se înscrie în galeria acelor cărți rare, care nu se citesc doar cu ochii și mintea, ci mai ales cu fibra afectivă a sufletului românesc, pentru că  această carte deosebită este o întoarcere la izvoare,  o revenire la  matricea spirituală a satului ardelean, în acel loc de baștină în care ființa își caută rădăcinile, memoria și identitatea.

În această amplă și emoționantă confesiune lirică, poetul transformă nostalgia locurilor natale într-o formă sacră de rugăciune, iar dorul său nealterat și neîntinat de trecerea vremii într-un limbaj ontologic al întoarcerii către sine.

Titlul însuși are rezonanțe profund eminesciene și blagiene. „Cuibul de născare” nu este doar spațiul copilăriei, ci simbolul originar al apartenenței, al începutului sacru. În poezia lui Mircea Dorin Istrate, satul  transilvănean nu este un decor rustic, ci un  adevărat axis mundi, un centru spiritual al lumii lui interioare. Poetul se întoarce spre acest spațiu ’’În cuibarul cald din satul, ce făcutu-l-am vecie’’ asemenea fiului risipitor care, după experiențele existențiale ale timpului, descoperă că adevărata avere a omului rămâne lumina vetrei sale strămoșești.

Distinsul poet MIRCEA DORIN ISTRATE folosește construcții estetice, uimitoare, calde, profunde cu vibrații înalte numindu-și copilăria și locurile natale: ’’raiul de miere’’, ’’cuibarul cald’’ , visul nopții înstelate’’, ’’bob de smirnă parfumată în cădelnița uitării’’, ‚’’mugur sărutat de roua purității-nlăcrimate’’

Lirica volumului este străbătută de un profund sentiment al dorului, într-un spațiu fundamental al spiritualității românești pe care Lucian Blaga îl definea drept „spațiul mioritic” al sufletului nostru colectiv. Dorul lui MIRCEA DORIN ISTRATE nu este însă unul pasiv sau elegiac în sens clasic, ci o energie spirituală ce reactivează memoria afectivă a neamului. Poetul nu contemplă trecutul cu sterilă melancolie, ci îl retrăiește, îl reînvie și îl sacralizează prin cuvânt. ”Trece prin visu-mi un car/ Boii au ciucuri în coarne/Scârțâie drumul amar/Vrând înapoi să-l întoarne’’ ( Melancolie)

Versurile sale au sonoritatea unei doine ardelene ce-și reflectă ecoul din adâncul timpului. Ele păstrează parfum de fân cosit, de clopot de biserică, de uliță prăfuită și de rugă spusă în șoaptă de mama sau de bătrânii satului. În acest sens, poezia lui Mircea Dorin Istrate se apropie de dimensiunea spirituală cultivată de Lucian Blaga sau de vibrația sacră a versurilor lui Ioan Alexandru, păstrând totodată o autenticitate proprie, recognoscibilă prin tonalitatea sa caldă, confesivă și profund umană. ’Eu cred c-atunci trăit-am în Raiul cel lumesc/Ce seamăn n-are încă în viața-mi sândăcoasă /Nu știu cum e-n acela, de-acolo, din ceresc/Dar cel de-aici îmi fost-a trăire norocoasă» ( Raiul copilariei)

Ceea ce impresionează în mod deosebit în această carte este sinceritatea trăirii. Poetul nu construiește artificii estetizante gratuite, ci lasă emoția să curgă firesc, asemenea unui izvor de munte limpede. Poezia sa respiră adevăr existențial. De aici vine și forța ei de penetrare afectivă. Cititorul nu are senzația că parcurge simple texte poetice, ci că asistă la o liturghie a memoriei, la o recuperare a lumii pierdute într-o epocă dominată de alienare și dezrădăcinare. ’Bunicii nu mai spun povești/Cu fapte mari și voinicești/Nu li-i mai visu-naripat /Li-i gândul trist şi-npovărat’’ ( Uitate poveşti)

În plan stilistic, Mircea Dorin Istrate cultivă o poetică a clarității și muzicalității interioare. Lexicul său păstrează inflexiuni arhaice și regionale care conferă autenticitate discursului liric, însă fără a aluneca în folclorism facil. Metafora este limpede, solară, uneori de o tulburătoare simplitate, iar imaginile poetice au amplitudinea unui peisaj transilvănean scăldat în apusuri târzii.’’ Acum pe-aici e-o uliţă-nierbată/Cu case-gârbovite, țiglă spartă’’(Cel loc de-ntors acasă)

Dimensiunea filozofică a volumului este subtilă, dar profundă. În fond, întreaga carte este o meditație asupra timpului și asupra condiției omului modern rupt de origini. Poetul pare să sugereze că adevărata dramă contemporană nu este sărăcia materială, ci pierderea rădăcinilor spirituale. Iar „cuibul de născare” este metafora identității salvatoare.

Într-o lume prea grăbită să uite, MIRCEA DORIN ISTRATE reînvață omul să-și asculte memoria sufletului. ‘’’’Lăsați copii dară să cunoască/Ce ne lăsară bunii noștri buni/Să simtă, și cât fi-vor să cinstească/Averea moștenită din străbuni”” ( Îndemn)

Nu întâmplător poetul este numit „Voievodul poeziei ardelene”, titulatură sub care este frecvent evocat în exegezele dedicate operei sale. Criticii au remarcat în lirica sa o dimensiune spirituală și identitară aparte, specifică și originală,  precum și capacitatea extraordinară de a transforma poezia într-un act de comuniune cu neamul și cu divinitatea.

Volumul „’Napoi mă cheamă cuibul de născare” reprezintă, în esență, o carte a reîntoarcerii. Nu doar către sat, către copilărie sau către trecut, ci către acea stare de puritate interioară pe care omul modern o pierde adesea printre neliniștile lumii contemporane. Poezia lui MIRCEA DORIN ISTRATE are meritul rar de a reconcilia cititorul cu valorile fundamentale: credința, familia, rădăcina, limba și neamul.

Această carte nu este doar un volum de versuri, ci o bijuterie literară, un tezaur spiritual al românismului profund. Ea păstrează vie memoria unei lumi care încă respiră prin glasul poeților adevărați. Iar MIRCEA DORIN ISTRATE rămâne, fără îndoială, unul dintre acei poeți cu har de la Dumnezeu, pentru care, cuvântul este destin, mărturisire și rugăciune.

Mihaela CD

TWUC, LSR WPAC

Alte pagini:  

Mai citește: 

Cum pot să mă înscriu în clubul GOLD al revistei tipărite PPSM?

Mihaela CD-eseu-Întoarcerea la frumos și bun-simț