Referinte critice : Violeta Bobocea
Referinte critice
Corina Junghiatu
Distinsa poetă Violeta Bobocea dezvăluie un talent liric prin excelență, este un spirit rafinat, de înaltă noblețe și intensă odihnă sufletească. Poeta dialoghează cu esențele într-un limbaj al poeziei de o inepuizabilă forță lirică ce transcende marginile lumii prin încărcătură adânc emoțională, prilej pentru trăire în adevăr, lumină, grație, armonie, eleganță, menit să contureze temelia literaturii cu un destin durabil și de prestanță.
Violeta Bobocea s-a născut pe 20 Septembrie 1967, la Buzău. Este profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din orașul său natal, începând cu anul 1991. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București și a debutat în anul 1996 în revista „Placebo”, atât cu versuri, cât și cu eseuri. A continuat să publice în revistele „Singular”, „Lyceum”, „Evrika” și „Năzuințe”.
În anul 2018, publică poezii în antologia „Iubirea ca o poezie”, în 2019 participă la antologia „Muzica sufletului meu”, antologia Campionatului European de Poezie (Editura Liric Graph), antologia internațională „Femeia divină” din Belgrad (martie 2019) și coordonează antologia de poezie internațională „Tabăra de vară Grai Românesc” împreună cu poeta Ionica Bandrabur. În același an 2019, publică cartea de critică literară „Seninătatea personajelor lui Marin Preda” la editura Liric Graph, dar și volumul de versuri „Simfonia dorului”. A primit premiul de excelență la Campionatul European de Poezie, este redactor-șef la ASCIOR și membru al Asociației Poeților Mondiali. Este, de asemenea, coautor al unei cărți despre frumusețile Buzăului, în colaborare cu elevii Colegiului Național „Mihai Eminescu” – „Buzăul între mit și realitate”.
La un an după debutul în volumul de versuri „Simfonia dorului”, poeta Violeta Bobocea ne surprinde și ne încântă cu un nou volum de poezii, adunate sub un titlu la fel de sugestiv: „Stele-n palmă”, volum aflat sub semnul iubirii sale nemărginite de oameni, de viață, de cuvânt, de părinți, de neam, de natură, exprimată prin trăiri intense în versuri grandioase.
Unitatea acestui volum este dată de spiritul calofil al scriiturii, de candoarea atitudinii lirice și prospețimea imagistică a versului. Poeta se slujește de o exprimare metaforică în armonie, obiectivitate, un excelent simț al particularului și al esențialului, iar actul liric este permanent filtrat de o sublimă delicatețe a cuvântului, de aici rezultă versuri cu fină muzicalitate interioară ce tind către perfecțiunea formei, îmbrăcate într-o structură lirică modernă.
După ce am citit manuscrisul ” Stele-n palmă”, am avut sentimentul de exuberanță generat de versurile genuine și pline de vitalitate compuse într-un stil șlefuit, având darul de a lumina și limpezi sufletul cititorului ce va întâmpina, ca de fiecare dată, cu rafale de elogii acest nou volum de poezie.
Volumul debutează cu poezia „Stele-n palmă”, dedicată fiicei sale, discursul liric este emoționant, o povață în care sufletul de mamă vibrează tandrețe, iubire și blândețe. „Dacă-n vâltoarea vieții te rătăcești ades,/Mireasma tinereții mereu să o păstrezi,/….Pe-a vieții scenă să ai statornic drum,/ Speranța…să n-o transformi în scrum”.
Destinul poetului și iubirea pentru cuvânt sunt evidențiate în poezia „Cu fruntea pe cuvinte”, o poezie magică ca o rugăciune închinată condeiului. „Numai poetul ascunde nemarginirea-n palmă,/….Iar sub privirea-i blândă trăiește-un Univers…”.
Când se afirmă pe sine, poeta se asemuieşte cu roua purificatoare, izvorul și ploaia dătătoare de viață. „Sunt ploaie/ ce curge/ prin fiecare fibră/ a sufletului,/ …Sunt ploaie/ ce alungă/ tristețea/ din palma ta…/ Sunt roua dimineții/ ce-ți șoptește/ zilnic/ la fereastră/ și în suflet/”; „Aș vrea să fiu/ izvorul lin/ ce se adapă/ la fereastra/ gândurilor tale/”.
Preocuparea poetei pentru destinul omului este rostită prin accente tulburătoare în copleșitoarea poezie „S-au stins luminile”. „În lume s-au stins luminile vieții, /ale timpului…/tristețea umblă desculță,/ …nepăsarea face semne discret/….În lume s-au stins chiar și/ tăcerile interstelare…”
În numeroasele „autoportrete”, poeta îmbină vitalismul și candoarea destinului său cu neliniștile tulburi. „Sunt un trecător grăbit, / cu voi împart tăceri de nicăieri, / uneori surâd, / alteori mă-nvăluie tristețea;”.
O altă poezie cu o arhitectură poetică extraordinară este „Satul de altădată”. „Doarme profund satul,/ satul ancestral,/ cu ferestrele deschise,/ cu somnul lui copilăresc,/ cu pumnii strânși/ într-o continuă revoltă,/ „.
În concluzie, mă aflu în fața unui volum de poezie al superlativelor ce se desfășoară în bolți de metafore vibrante, cu sonorități multiple asemănătoare unei simfonii în versuri.
Violeta Bobocea este o poetă cu vocație excepțională, un talent remarcabil care și-a dizolvat tot sufletul între paginile acestui volum, transformând cuvântul în spirit și lumină pe verticala creației sale lirice.
Corina Junghiatu
Elena Căpățînă – Liga Scriitorilor
Când ,,apele adânci ale sufletului” îi sunt pline de frumusețe, Violeta Bobocea caută și în afara sa frumusețea, pretutindeni: fie într-un fir de iarbă, în adierea vântului, în ciripitul păsărilor, fie în nori, în stele, în iubire, în dragoste… Atunci când constată că frumusețea lipsește, ea revarsă din suflet atât de multă frumusețe până vede că a reușit să acopere și să transforme tot ce a atins în cale. Acolo unde a picurat din frumusețea sufletului, a reușit să reconstruiască, sau să repare o strună a unui instrument dezacordat care va reface o orchestra ce va interpreta, în armonie, simfonia Universului, ca o ,,mângâiere la porțile infinitului”.
Pentru a lăsa un semn peste timp, autoarea își ,,apleacă tâmpla pe cuvinte” și ,,împletește slovele” cu o ,,magie sublimă” pentru a atrage atenția cititorului asupra frumuseții anotimpurilor, asupra stropilor de ploaie, sau asupra unui simplu calcul prin care, atunci când fiecare încearcă să adune virtuțile, aspirațiile și poveștile de dor, poate deveni mai bogat, cu sufletul mai strălucitor și reușește să lumineze în afara sa. Strălucirea sufletului bucură pe toți cei care sunt pe aceeași frecvență, ascultând, de cele mai multe ori, aceeași muzică interpretată la cele mai frumoase iunstrumente: sufletele.
Cartea ,,Simfonia dorului” este ca o poveste, în versuri, în care autoarea trăiește dorul de ceea ce a dăruit și a trăit, dorul față de cei dragi, dorul de viață, dorul față de tot ce produce bucurie și luminează sufletul ,,dincolo de timp”. Din ,,adâncul cuvântului”, Violeta Bobocea scrie legende ca ,,o doină de dor” sperând ,,într-un nou început” care să-i dea posibilitatea să zboare ,,printre stropi și lumini” pentru a mai fi ,,un copil”.
Șoaptele de dor, tăcerile nerostite, gândurile răzlețe, vânările de vânt… îi trezesc, iar și iar, dorul ,,împletit cu ață albă” ce o poate conduce ,,până la colțul/ posibilei/ răfuieli cu…/sine…”, sau poate deveni ea însăși ,,…dor/ sau/ un adânc fior”.
Purtând în palme ,,singurătatea clipei”, Violeta Bobocea caută miracolul vieții privind nestingherită spre stele și ,,rostogolește magic slovele,/ le dă sensuri nebănuite,/transformă nemurirea clipei” în pași de dans, printre frunze sau printre ,,tăcerile dimineții”. Adunând dor cu dor, reușește să le strângă într-un mănunchi, așa cum strângi florile de câmp care s-au bucurat, o noapte întreagă, de liniștea dăruită de strălucirea stelelor, pentru ca roua dimineții să le trezească întru frumusețea unei noi zile marcate de căldura razelor răsăritului de soare.
Este o bucurie să ți se ofere ocazia de a citi și aprecia, în câteva cuvinte, scrierile pline de un parfum aparte, care crește în intensitate spre sfârșitul cărții, odată cu creșterea optimismului, a încrederii în frumusețe, în armonie, în dragostea pentru viață, pentru toate existențele, văzute sau doar percepute, din tot ceea ce ne înconjoară!
Felicitări pentru cuvintele rostogolite cu atâta măiestrie într-o simfonie a dorului!
Elena Căpățînă – Liga Scriitorilor
Elena Căpățînă – Liga Scriitorilor
Un exemplu de dăruire
Ce poate fi mai frumos decât ”lucrările de control” ale elevilor, scrise în ultimile zile de liceu, fără emoția că vor primi note ca urmare a corectării lor prin încadrarea într-un barem, în șabloane impuse prin care se face evaluarea. Descătușați de povara temelor și eliberați, măcar pentru câteva zile, de grija examenelor, absolvenții au folosit cuvintele „la liber”, fără a fi îngrădiți, fără a avea o temă impusă, ci scoțând din sufletele lor amintiri, trăiri, bucurii cu care vor să meargă mai departe.
Cu siguranță, peste ani, când își vor regăsi numele, își vor vedea fotografiile și vor citi ceea ce au reușit să transmită prin cele câteva fraze scrise cu recunoștință pentru școală, pentru cadrele didactice, dar mai ales pentru diriginta lor care le-a fost întotdeauna aproape, cartea Menire sacră, a cărei coordonator este dna. Violeta Bobocea, va fi considerată baza de plecare pe drumul cu amintiri a fiecăruia. Totodată va constitui și un reper pentru revenire la Colegiul Mihai Eminescu Buzău, peste ani, la întâlnirile de promoție, atunci când își vor aminti cu bucurie de clipele petrecute împreună cu colegi și profesori dragi și vor trăi clipe de profundă nostalgie. Atunci când va striga catalogul, în calitate de invitată la întâlnirile absolvenților din diferite promoții, dna dirigintă va avea bucuria ca în clasă să revadă cât mai mulți dintre cei care i-au fost elevi. Atunci va trăi, la intensitate maximă, bucuria că și-a făcut misiunea și simte o „tinerețe fără bătrânețe” alături de foști elevi, căci fără elevi profesorul este fără un rost anume.
Fie că au scris despre ora de română, fie despre diriginta lor, profesor de limba română, cu toții au reușit să surprindă fațete ale aceluiași diamant, ei înșiși reușind să se șlefuiască în perioada liceului.
Pentru fiecare, anii de liceu sunt unici în felul lor. Este important cum reușești să te acomodezi cu noul colectiv, dar cât de repede reușești acest lucru este și mai important. Rolul de dirigintă a fost îndeplinit cu succes, deși a fost uneori destul de dificil, pentru că poți să te apropii de copii doar atunci când reușești să-i faci să te perceapă ca pe o mamă, să ți se destăinuie, să primească sfatul, să-i susții chiar și când greșesc, să te simtă aproape de fiecare dată când le lipsește centura de siguranță. Relația solidă construită cu migală, cu acceptare și bunăvoință, atât din partea elevilor cât și din partea cadrelor didactice, mai ales a doamnei dirigintă, va rămâne în veșnicie. Fiecare absolvent a reușit să scoată în evidență o caracteristică unică, proprie lui, dar văzută în afara sa, la o persoană care a avut menirea de a se face plăcută și utilă fiecăruia. Copilul interior s-a manifestat înafară, s-a oglindit în ochii celorlalți, s-a prins cu sufletul într-o horă ce i-a purtat, timp de patru ani, prin frumusețea și bucuria a ceea ce au ales să fie și să facă. Cu siguranță unii au reușit, aceste texte fiind o dovadă în acest sens.
Maxima, citatul de la sfârșitul fiecărei „lucrări”, dă un plus acestei cărți, fiecare absolvent autoinvitându-se la meditație, la a reflecta asupra ceea ce au fost, ce au devenit, sau ocaziilor pe care le-au ratat, în timpul liceului, dar mai ales peste ani, multe fiind păstrate pentru atunci când se vor întâlni și vor depăna amintiri.
Elena Căpățînă – Liga Scriitorilor
Corina Junghiatu,
DIRECTOR WORLD POETS ASSOCIATION
Întâlnirea mea cu poeta Violeta Bobocea a fost providențială, realizându-se la o lansare de carte, unde mi s-a relevat ca un om fascinant ce deține o inepuizabilă lumină ce înnobilează ființa și o desăvârșește ca pe un templu al Luminii primordiale, divine și creatoare. Un spirit reflexiv ce emană o intensă odihnă sufletească și un artist virtuos ce dialoghează cu esențele, într-un limbaj al poeziei.
În volumul de poezii „SIMFONIA DORULUI”, autoarea străbate deșertul dorului, dându-i semnificații multivalente și controversate, în scopul nobil și superlativ al creației poetice.
Dorul din poezia „Plânsul ciocârliei”:”țipătul ciocârliei/ spărgea tristețea/ frunzelor separate/ în toamna…”.
Prin marea intensitate a trăirilor, poeta denotă vitalitate autentică și candoare lirică de excepție.
Poezia „Suferința anotimpurilor” surprinde, din nou, chemarea amețitoare a dorului, oarbă, obsesivă și dureroasă: „Mă doare fiecare surâs, fiecare șoaptă de dor,/ fiecare mângâiere a astrelor./ Mă doare susurul apei,/plânsul copacilor,/ surâsul stelelor,/ zâmbetul norilor…”
Destinul poetei supuse vicisitudinilor luptei ireconciliabile cu dorul se relevă și în poezia „Dor nemărginit”: „Ploaia invada/ încet sufletele/ noastre/ de hoinari,/ sufletele noastre/ inocente./ Tremura /în suflet/ un dor/ nemărginit/ de speranță,/ de ideal,/ de căutări…”
Prospețimea imagistică, candoarea angelică a poetei și raza sa coagulantă între prezent și trecut, cu trimitere la legende, din poezia „Zbor spre infinit”, denotă remarcabila sensibilitate a Violetei Bobocea și talentul său proaspăt și suav:”Păsările duc în zborul lor/ spre înalt, spre ideal aspirațiile noastre,/șoaptele nevăzute, nerostite nicicând, legendele/ ancestrale ale străbunilor, totul învăluit/ ca într-o dulce, suavă romanță a tinereții, trecutul,/ dar și prezentul, speranțele ce nu mor nicio clipă,/ ca o legănare a frunzelor de tei, ca o șoaptă a vântului…”
În poezia „Legământ”, poeta reliefează mormântul tatălui și dorul de părintele plecat de acasă în zări senine de veșnicie:”Se scutură salcâmii, tată/ Și n-o să te mai văd vreodată/ Mă plec neputincioasă peste tristul mormânt,/ Când doar cu veșnicia făcut-ai legământ…”
În „Menire sacră”, poeta vorbește despre spendida bornă pe care profesia sa de dascăl o reprezintă, un destin înnobilat cu darul sacrificiului pentru educație:”Dascălul, așa cum știe,/Răspândește bucurie,/Sufletul duios îl lasă,/ Cu o-nvățătură-aleasă./ Chiar de-i vesel, chiar de-i trist,/ Este un subtil artist,/Când intră sfios în clasă,/ Chiar de dorul îl apasă…Cu iubire, stăruință/ Mult efort, dar și credință,/ Cu aleasă dăruire,/ Are o sacră menire!”
O altă temă și motiv literar este viața și trecerea, zugrăvită în poezia „Mersul timpului”: „Iarba respiră/ printre noi/ sufocată de neliniști,/ ca o aducere aminte,/ ca o răbufnire,/ înțelege/ mersul timpului,/ vraja nopții,/ răsuflarea copacilor pustii,/ inocența copilului,/ absolutul/ ce coboară/ pe cărările/ timpului…”
Versurile poetei transcend marginile lumii prin încărcătura adânc emoțională a cuvântului și frapează prin capacitatea recuzitei de metafore, care transmit sublimă emoție.
Poezia Violetei Bobocea nu se instalează într-un stil anume, ci se remarcă mai degrabă prin inteligența de a răspunde miracolelor, ceea ce numai poezia ei o poate face, la modul cel mai evident cu putință.
Poeta preferă sinceritatea rostirii, fără prea multe trucuri poetice, și reconstituie un univers afectiv, familiar cu cititorul, pe care eu îl consider privilegiat de șansa de a închega, cu nonșalanță, prin intermediul filelor de poveste din versurile volumului „SIMFONIA DORULUI”, o prietenie veritabilă cu sufletul poetului.
CORINA JUNGHIATU,
DIRECTOR WORLD POETS ASSOCIATION
Va invitam sa o descoperiti pe autoarea Violeta Bobocea in paginile urmatoare:
Date biografice: Violeta Bobocea
Creatii literare:Violeta Bobocea
Poezii pentru sufletul meu 