Referinte critice : Simona Mihuțiu

Membru al Clubului Gold al colaboratorilor revistei ”Poezii pentru sufletul meu” din Canada

♥ Ariana Moscu, expert lingvist, critic literar, despre „Fereastră spre mâine”, 2019 (fragment)

Cartea de debut a Simonei Mihutiu deplaseaza in spatiu si in timp un ansamblu de asertiuni, evaluari si nelinisti libere de complexe si comoditati.Nu pot decat sa salut un astfel de mod de aplecare asupra hartiei, care repotenteaza si da consistenta sanatoasa raportului scriitor-cititor.

Cititorul este provocat sa isi testeze capacitatea imaginativa prin regresul in propriul trecut intr-un demers paralel. Acesta este si motivul pentru care lectura romanului este o experienta acaparatoare, ispititoare si provocatoare. Firul narativ devine un exponent a doua felii de viata dinstincte, la o considerabila distanta temporala intre modurile de a vedea lumea , ce aduce cu sine un ping-pong de idei, un dialog analitic necesar.Ambientul stilistic – regăsit prin prisma personajului central – deschide o perspectivă de raportare complexă. Scriitoarea, de altfel, ţese organic în personajele sale o vădită intenție recuperatoare a zbuciumului intens ce răzbate din trecut. Simetria trecut/prezent capătă astfel o dimensiune sculpturală, ca un diagnostic al rupturii și regăsirii, dublat de o radiografie subtilă a vremurilor de referinţă.Disfuncția marginalizării intelectuale sporeşte tensiunea intenției recuperatoare a personajului principal şi necesitatea cicatrizării frustrărilor, dând naştere unui amalgam colorat, sub umbrela căruia se regenerează starea interioară a seninătății, cu acceptarea atât a trecutului cât şi a prezentului. Desluşim cu încântare un portret fin al tinereții uşor nesăbuite a personajelor, dublat de o eleganță prudentă în raportarea la valori și şabloane. Frazarea directă trezeşte în cititor reflexul benefic al lecturii, integrează efervescenţa ideatică într-un sinopsis dinamic şi delectează cititorul- complice. Suspectez cartea de-un firesc involuntar necăutat ci hăruit, fără a uza de un excesiv spirit livresc sau aglomerări intertextuale sufocante, prezente deseori la scriitorul contemporan.

♥ NICOLAE BĂCIUȚ, scriitor despre „Dincolo de Like”, Editura Vatra veche, 2023

PUBLICISTICA, ÎNTRE MEDICINĂ ȘI LITERATURĂ

Simona Mihuțiu, „Dincolo de Like”, Editura Vatra veche

După ce și-a exersat disponibilitățile și și-a exploatat multiplele resurse de creație, Simona Mihuțiu nu putea rezista tentației de a face și publicistică, de a-și exprima judecăți de valoare pe marginea unor lecturi, mișcându-se cu aceeași dezinvoltură cum a făcut-o în poezie, proză (povestiri, nuvele, roman și teatru). Dar și legat de temele fierbinți care ne preocupă pe toți, de la libertatea cuvântului la manipulare, de la realitatea virtuală la corectitudinea politică, de la soarta fraților basarabeni la problemele Europei.

Toate la un loc fac parte din arsenalul nevoii de comunicare a autoarei, dincolo de granița unei profesiuni care impune tăcerea, liniștea, interiorizarea unor sentimente și a unor trăiri extreme. „Scrisul însuși devine o conversație cu lumea” (p. 42)

Medicul Simona Mihuțiu nu se poate mulțumi cu retragerea din tumultul existențial cotidian, copleșită profesional, câtă vreme nu poate rămâne indiferentă la ceea ce se întâmplă cu lumea pe care o însoțește în parcursul ei, în căutarea unor sensuri care nu o lasă să se complacă și să accepte mediocritatea în expansiune, la toate nivelele. De altfel, Simona Mihuțiu se declară adepta dictonului latin „aurea mediocritas”. (p.16)

Din start, își definește poziția ofensivă împotriva dezechilibrelor politice, sociale, educaționale, a radicalizărilor de orice fel, a absurdului existențial, optând pentru măsură, echilibru, cumpătare, calea de mijloc. „Remarc, spune autoarea în Cuvânt înainte, adesea lipsa de echilibru a opiniilor din jurul nostru, radicalizarea și absurditatea lor”. (Idem)

De aceea, judecățile ei au justețe, dar nu încrâncenare, asfel încât libertatea de exprimare să nu fie deturnată de la sensurile ei morale, rămânând într-o cordialitate a polemicii.

Simona Mihuțiu nu monologhează, ea invită la dezbatere, la dialog, cu cititorii, dar și cu sine însăși, pentru a-și clarifica neînțelesuri, nedumeriri, îndoieli…

Ea e bine informată, se documentează cu scrupulozitate, înarmându-se cu argumente fără vulnerabilități, de bun simț, constatând că „Libertatea se transformă în libertinaj, uitând că «libertatea fiecăruia nu ar trebui să o încalce pe a celuilalt«” și mai crede că „autocenzura pe principii morale nu mai funcționează”. (p.25)

Crede în „libertatea cuvântului”, desfide cenzura sub orice pretext, trecând în revistă exemple de autori și opere care au căzut victime ale unor interese care au sfidat și libertatea și cuvântul, din Grecia antică și până în Lagărul socialist, cu ilustrarea cenzurii și în România comunistă, analizând cauzele și mijloacele prin care aceasta a fost impusă.

Nu trece cu vederea, în articolul care deschide cartea, „Libertatea cuvântului”, nici ipostazele în care azi, cenzura, în formule perfide și perverse, slujește interese care sfidează și adevărul și istoria.

Concluzia autoarei remarcă paradoxurile democrației în raport cu libertatea de exprimare: „Cenzura funcționează într-o manieră parșivă, întărindu-se”, „S-a ajuns la o sfidare a normalității până la fanatism”. (p.. 23, 24)

Totul pentru a pregăti un „om de tip nou”. „Noi, avertizează autoarea, cei care ne-am născut în comunism, recunoaștem simptomele și ne temem”. De aceea, consideră că „Întrebarea care se pune este: care vor fi limitele cenzurii?” și constată un adevăr trist: „Cenzura, ca orice cucoană mare, se lăfăiește cu plăcere în patul puterii”. (p. 26)

Din interiorul condiției profesionale, Simona Mihuțiu face și o evaluare a legăturii dintre două lumi, aparent paralele (Medicina și arta – simbioză și complementaritate), enunțând din start o teză pentru unii surprinzătoare: „Din punct de vedere medical, la nivel individual, omul are nevoie de frumos în viața lui, ca o necesitate intrinsecă de calibrare interioară în raport cu mediul său de viață” (p. 30), și, mai mult, „Între cele două domenii există o condiționare biunivocă” (Idem). Afirmațiile sale se sprijină și pe o realitate istorică, peste care s-a trecut cu ușurință: „Grecii antici recunoșteau importanța medicală a artei pentru că, deloc întâmplător, Esculap, zeul medicinei, era fiul lui Apollo, zeul artelor, protector al poeziei” (p. 31).

Articolul său, în fapt o veritabilă cercetare științifică, demonstrează că o sursă importantă pentru sănătate este echilibrul care se reglează între trup și psihic. Între medicină și artă găsește similitudini inclusiv sub raportul unora dintre obiectivelor vizate – suferința și boala. Iar instrumentele artei și științei nu sunt incompatibile.

„Avocații” tezei sale sunt celebri. Între aceștia, e citat Cehov, prozator, dramaturg, dar și medic, care recunoștea rolul medicinei în arta sa: „Medicina a avut o mare influență asupra activității mele literare. Aceasta a dezvoltat în mai mare măsură sfera observațiilor mele, i-a îmbogățit cunoștințele a căror valoare pentru scriitor o poate pricepe numai cel care este el însuși medic.” (p.32)

Terapie prin artă este cea care argumentează o dată în plus legăturile determinante între cele două domenii, iar cazuistica invocată este și din literatură și din arta plastică, muzică. În context, recurge la un adagiu latin, căruia îi este recunoscută valabilitatea: „acolo unde leacurile nu vindecă, o poate face cuvântul”. (p. 34)

Simona Mihuțiu își explică și resorturile care îl imping pe un medic să își regleze propriul echilibru prin artă, fie în calitate de consumator, fie ca și creator, un argument fiind și frecvența temelor medicale, în larga lor diversitate, în artă.

Și pentru domeniul oncologic aduce exemplele care au făcut suferinței radiografii prin artă.

Ca să-și consolideze argumentația, Simona Mihuțiu oferă câteva exemple celebre de medici care au fost străluciți și în artă/literatură: Cehov, Wiliam Somerset Maugham, Connan Doyle, Archibald Joseph Cronin, John Keats, Henry Mondor etc., ori la noi Vasile Voiculescu, Aurel Baranga, Augustin Buzura…

Simona Mihuțiu, ea însăși angajată deopotrivă în medicină și în artă/literatură, încearcă și să-și definească propria condiție, integrată într-o misiune multiplă. Citându-l pe Vasile Tărâțeanu („nu poate trăi în afara cetății”), își însușește atribuțiile și rolul său, convinsă că cei care scriu „trebuie să fie conștienți că dețin o puternică armă, care nu lasă în urma sa sânge, ci tuș negru” (p. 44).

Simona Mihuțiu amendează critica literară care ignoră scara valorilor și se folosește de scări ideologice pentru a demola autori ori recurge la etichetări.

Fără a dori să intre în dispută cu cineva, preferă polemica de idei.

Aici, Simona Mihuțiu își demonstrează calitățile de luptătoare, verbul ei fiind, nu arareori, acid, iar adjectivele necruțătoare.

Nu este indiferentă la rateurile culturale și educaționale, nu se sfiește să-i acuze pe detractori și nici nu vrea să se alinieze modelor care demolează principii identitare, inclusiv considerând patriotismul anacronic. Nici nu acceptă ca nume grele din literatura română de ieri și de azi, de la Coșbuc la Eminescu, de la Marin Preda la D.R. Popescu, să fie puse la zid și executate fără scrupule. Vehemența Simonei Mihuțiu e reacția sa de bun simț la atacurile maidaneze la adresa lui D.R. Popescu, chiar la moartea sa.

Conduita Simonei Mihuțiu vine și din înțelepciunea populară, ale cărei principii sunt imperative: „În sfinți și în eroi să nu dai cu noroi”. (p. 52)

Într-un astfel de orizont de sfințenie și eroism îl plasează și pe Eminescu, în relație cu sentimentul românesc al ființei, cu istoria, cu limba, căruia îi dedică pagini patetice de admirație. Eroismul îl pune în legătură și cu controversele legate de cauza și împrejurările, încă nebuloase, ale morții lui Eminescu, considerându-l o victimă a propriei sale intransigențe.

În paradigmă eminesciană așează devenirea noastră întru spiritualitate, dăinuirea noastră: „românii și-au regăsit în versurile poetului național identitatea, idealul de unitate națională”. (p. 53). Pe cei care duc în derizoriu valorile naționale îi consideră nici mai mult, nici mai puțin decât trădători. (idem)

Trecând în revistă reperele definitorii ale operei eminesciene, autoarea mai constată un atribut ce ține de marea literatură: actualitatea!

Cât privește relația sa personală cu opera lui Eminescu, influența este totală: „Eu am crescut cu Eminescu și acesta nu este un eufemism”. (p.56)

Punctele de vedere formulate despre receptarea și promovarea operei eminesciene, despre cum e predată în școală, despre cum e percepută de generațiiile tinere, au fost răspunsuri la o anchetă jurnalistică despre Eminescu în contemporaneitate, oferindu-i Simonei Mihuțiu posibilitatea să se dezlănțuie, să formuleze opinii incomode, să stabilească urgențe în readucerea marilor valori culturale în orizontul de interes al celor mai tinere generații.

Pledoariile pentru readucerea literaturii în prim planul formării individuale, includ și exerciții eseistice, pe teme cu valoare axiomatică, nuanțele ieșind în evidență în formulări metaforice.

„Poezia, apreciază Simona Mihuțiu, este cea mai înaltă expresie a umanului din noi” (p. 60) De altfel, poeziei și poetului le sunt acordate cele mai înalte prerogative.

Între afinitățile elective ale Simonei Mihuțiu, Nichita Stănescu ocupă un loc aparte, poezia acestuia fiind calificată „drept miruire divină” (p. 65), discursul său purtând și amprenta metaforei stănesciene…

Lăsând în urmă problemele artelor, Simona Mihuția se avântă în realitatea imediată, cu problemele ei internaționale, naționale – politice și sociale… e preocupată de soarta Europei și de felul în care naționalul se poziționează, în analizele unor autorități în materie, între care și academicianul Ioan Aurel Pop, pentru conservarea și afirmarea identității.

Evaluează și reflexele conștiinței naționale pe ambele maluri ale Prutului. Abordează lucrurile ca un analist politic bine informat, interpretând în logică istorică evenimente și date. Pledoaria pentru unirea Basarabiei cu țara mamă pune în balanță argumente pro și contra, bazându-se pe mentalități locale, dar și pe politici europene.

Despre locul nostru în lume sunt și considerațiile despre deschiderea spre universalitate, care converg spre teza călinesciană, care condiționează universalul de național. Simona Mihuțiu vede o astfel de relație ca fiind mai degrabă de ordin temporal decât spațial: „Universalitatea este succesul unui scriitor în lupta cu timpul, cu atât mai probabil cu cât își extrage filonul din propria lume” (p. 89).

Despre Pericolul generalizării, despre etichetări, poziționarea Simonei Mihuțiu e fără echivoc: „Generalizarea absolută, pe lângă faptul că este iluzorie ca să fie reală, este și periculoasă”. (p. 92) În viziunea sa, „o generalizare, pentru a fi corectă, necesită o bună reprezentativitate, o eșalonare corectă, nepărtinitoare și trebuie să aibă la bază un studiu, o analiză riguroasă” (p.93), și chiar și atunci când sunt vizate „domeniile umaniste și artistice, tot analiza riguroasă, științifică ar trebui să fie soclul pe care se poate ridica o generalizare” (idem). Trecerea otova de la particular la general e un instrument fariseic de manipulare.

Păcatul generalizării în ce privește poporul român o pune în opoziție totală: „nu pot fi de acord cu infirmizarea lui, cu negarea valorilor pe care le are” (p. 96)

Când se „relaxează”, Simona Mihuțiu abordează subiecte în care-și exersează, cu inteligență și… seriozitate, simțul umorului: Sunt vinovați proștii (p. 98). Ea îi invocă pe Einstein: „Doar două lucruri sunt infinite, Universul și prostia umană, dar eu nu sunt sigur despre primul”, (p. 103) pe Matthijs van Boxsel, care are convingerea că „nimeni nu e atât de inteligent încât să-și dea seama cât de prost este!” (p.98), dar și pe Andrei Pleșu: „Toți suntem proști, dar mai proști decât oamenii inteligenți, mai rar”.(idem), ori pe Costel Zăgan, care are o teorie proprie, conform căreia „prostia nu înseamnă lipsa inteligenței, ci excesul răutății”(p.101).

Concluzia autoarei e de… bun simț: „cred că ar trebui să definim prostia prin lipsa de bun simț și să ne întoarcem la valorile umane fundamentale, dacă nu vrem să devenim orice altceva decât oameni” (p.103).

Manipularea, în concertul războiului informațional, e privită din toate unghiurile, cu detașarea celui care-i cunoșate mecanismele. Concluzia Simonei Mihuțiu e categorică și e și un semnal de alarmă: „Manipularea poate avea efecte pe termen lung asupra sănătății mintale și asupra sufletului tinerilor noștri, întocmai cum o bombă cu ceas ar avea-o asupra stării fizice”. (p. 110)

Nici față de Inteligența Artificială nu rămâne indiferentă, evaluând atât aspectele practice, cât și pe cele morale, dar sesizează și pericolele. „Această «joacă de-a Dumnezeu», fără cunoașterea în profunzime a legilor care guvernează Universul, ar putea să ne coste, să sape groapa speciei căreia îi aparținem” p. 117).

„Ideologia «politically correct» a plecat de la noțiuni, crede Simona Mihuțiu, de bun simț, morale, dar s-a dezaxat atât de mult față de ideile și principiile etice fundamentale, încât acestea devin de nerecunoscut în transformarea la care au fost supuse” (p. 122).

Sexualitatea e văzută și prin grila medicală, atât în normalitatea ei, cât și în aspirațiile unei minorități în opoziție cu majoritatea. Și în acest caz, Simona Mihuțiu observă fisurile unei astfel de politici: „promovarea sfidătoare a acestor prevederi privind diversitatea sexuală în sistemele educaționale naționale, în mod concertat pe mapamond, seamănă cu o formă perfidă de manipulare”.(p. 128)

Cu mijloacele sale, Simona Mihuțiu stă de veghe la hotarele cunoașterii umane, la rătăcirile ei într-un labirint politic, social, cultural, moral, într-o lume care alunecă în negativul unei fotografii contemporane” (p. 124), în timp ce „Omul contemporan își caută sinele, negăsindu-l”. (p. 125)

La toate acestea, Simona Mihuțiu invocă „prevenția și importanța dozei optimale”. (p. 128)

În context, și în opoziție cu globalismul, analiza patriotismului și naționalismului aduce în limpezimea sensurilor concepte confiscate, deturnate, compromise. Ignorarea lor e supusă unei judecăți precise, chirurgicală: „o parte din derapajele de la morală ale lumii occidentale contemporane, neprimindu-și antidotul la vreme, au fost fructificate, poate chiar însămânțate, de cei care vin astăzi să se erijeze ca vârfuri de lance ale opiniilor anti-globaliste, pretinșii, falșii «naționaliști». Este vorba de perfidie politică” (136).

Simona Mihuțiu a găsit și vinovați și tratamentul: Prevenția: „Lipsa de veghe asupra acestor derapaje, fie într-un sens, fie în altul, este imputabilă liderilor politici. Ca și în medicină, succesul maxim îl obții când previi boala, nu când o tratezi” (p.140).

În finalul cărții sale, Simona Mihuțiu conchide că „mirarea de a fi” are în libertate „unitatea de măsură a ființei umane”. (p. 144), iar „a fi liber înseamnă a fi responsabil”(p. 146). Autoarea vede salvarea libertății prin educație: „A distruge educația unui popor înseamnă a-i îngenunchea libertatea”.(p. 149)

Densitatea ideatică face greu de sintetizat punctele de vedere, în nuanțele lor în această carte. Autoarea pune multe întrebări și oferă, cel mai adesea, și răspunsuri. Simona Mihuțiu crede în speranța pe care credința a pus-o în bagajul românilor, să le fie hrană pe drumul istoriei. (p. 154).

Ca o notă distinctivă, fiecare articol e prefațat de o sinteză cu iz aforistic.

Publicistica Simonei Mihuțiu nu este pe teme facile, nu este călduță, ci mereu de atitudine, provocatoare prin felul în care sucește gâtul ideilor de actualitate.

Simona Mihuțiu dă proba erudiției sale, aducând practica sa medicală la rang de artă, și arta sa la virtuțile medicinei. „Dincolo de Like”, Simona Mihuțiu împacă cele două iubiri, rigoarea științifică, pe de o parte, și libertatea metaforică, pe de alta!

NICOLAE BĂCIUȚ

♥ Ion Popescu Topolog, scriitor despre „Fereastră spre mâine”, 2019

(fragment)

Mai întâi simbolul: „Fereastră spre mâine” – titlul unei sculpturi. Pe acest

simbol este construită povestea. Experiența eroinei, de medic

stagiar,este un act de cunoaștere a unei comunități umane, cu bunele și

cu relele ei, chiar cu un anume primitivism, interesant și inedit. O întreagă

galerie de tipuri umane trece prin fața ochilor cititorului, invitându-l la

cunoaștere, empatie sau respingere. Antrenantă este și mișcarea

spațială. Suntem în anii de grație de după Revoluția din ’89, e altă

deschidere, cu tot politicianismul nenorocit, de tranziție. Și-apoi, culoarea

locală, ritmul cosmic, îngemănat cu cel uman, toate conduc spre un

tablou social, uman, dar și de natură, complet și inedit, fixat vizual și

auditiv în cel mai realist cadru. Și tipurile umane – cum ziceam mai sus –

chiar și numai din câteva linii, sunt de neuitat. Le vezi, le simți, umbli cu

ele, zâmbești în fața vicleniei sau naivității lor, le compătimești, le vezi

altfel. Ce te ia prin surprindere în această limpede poveste e tocmai

finalul. După acest final, Interesant final, cu semnificații de altă

deschidere, cu invitația la o meditație mult mai elaborată, din partea

cititorului. Este acesta o maturitate literară a autoarei? Fără îndoială. De

altfel, spre această constatare se duce și întreaga compoziție a

romanului, una modernă, circulară, pe mișcarea timpului. Și economia de

limbaj în povestire, dialogurile, succintele comentarii, mișcările retro,

succesiunea anotimpurilor, meditația asupra condiției umane, toate dau

unitate acestui tablou social-uman și cosmic, dintr-o zonă vestită a

spațiului românesc: Bucovina. „Fereastra spre mâine” este o carte care,

cu adevărat, pătrunde luminos în literatura română de azi”.

♥ Monica Iacob, profesor, revista „Familia”, 2019 (fragment)

Din punct de vedere al tehnicii compoziţionale, este o povestire în ramă.

Cadrul este, într-adevăr, o poveste de dragoste originală, încântătoare,

profundă şi cu o proiecţie spre infinit. În ramă se găseşte, însă, o

adevărată frescă socială: societatea românească actuală, lumea satului

românesc la sfârşitul secolului al 20-lea şi după revoluţie.

Observaţia este profundă şi inteligentă. În prim plan este situaţia sanitară,

care-l face pe cititor, ca şi pe eroină de altfel, să rămână sideraţi. Nu

lipseşte nici poliţistul, atmosfera de dinainte de alegeri, cu promisiuni

mincinoase şi repede uitate, ia. personajele stratificate în notabilităţile

satului (primarul, poliţistul, medicul veterinar) lasă în plan secund preotul,

învăţătorii, medicii, o răsturnare a valorilor în comparație cu satul de

altădată. Nu sunt uitați nici orăşenii snobi. Nu sunt ocolite nici probleme

mai delicate: funcţiile înalte ale foştilor securişti, cu care este bine să te ai

în relaţii amiabile, micile afaceri ale salariaţilor care-şi rotunjesc veniturile

pe căi necinstite. Social-politicul nu este aprofundat, doar menţionat;

autoarea nu crede în posibilitatea rezolvării lor.

Mijloacele de expunere: descrierea naturii de la Bradu, o lume mirifică,

este plină de poezie delicată; naraţiunea, condusă cu abilitate, cu unele

mici surprize care creează suspans, este întreruptă de dialog, care o

înviorează. Acesta merge de la replica cu umor fin până la sarcasm. Sunt

multe scene care se încorporează în comedii spumoase, la care un cititor

dotat cu simțul umorului, poate râde cu lacrimi.

Tot de tehnica compoziției originale ține şi „creația rotundă”: acțiunea

începe şi sfârșește în același loc. Cuplul Elvira – Radu este, desigur,

deliciul cărții. Dincolo de povestea de iubire, este o poveste despre

prejudecăți, despre cunoașterea a ceea ce ești, a ceea ce dorești, a ceea

ce vrei sa devii, despre alegeri pe care le faci în viață, despre raportarea

sentimentelor la factorul timp, care „deschide fereastra spre mâine”.

♥ Recomandare de carte. Viața și iubirea redate pătrunzător de realist în

romanele Simonei Mihuțiu, „Gândul”, Cristina Apostol, despre „Destinul, o

jucărie stricată” (fragment)

Dacă ar fi să adun toate ideile într-o singură frază de final, aș spune că

autoarea ne-a oferit o bucată din viață fără retușuri, fără rețineri, care

lasă urme de neuitat în mintea cititorului.

223938481_817247485645069_7452706759648019873_n

♥ Diana Ionescu, recenzie, Secundele pierdute ale poeziei 2022 (fragment)

”Toamna este un anotimp al nostalgiilor, de împărtășire a unor clipe de frumos, de iubire, de regăsire în marea noastră trecere sau marea noastră devenire, dar este și un anotimp al roadelor. De astă dată literare, așa cum avem prilejul să constatăm. Simona Mihutiu, scriitoarea ce nu mai are nevoie de prezentări în acest moment, a ajuns, după trei volume de proză, la al doilea volum de poezii. Așadar aș folosi o expresie marinărească, tipic românească, dorindu-i « Vânt bun din pupa! » Și spun așa pentru că știu că autoarea iubește, între multe altele, marea și vapoarele.

Este un volum despre care cred cu tărie că va reuși să atingă sublimul din noi. Mai mult de atât, venind după « Geometrii de suflet », « Secundele pierdute ale poeziei », prin ceea ce ne oferă, poate fi deja o confirmare a faptului că Simona Mihutiu nu a fost înzestrată doar cu harul povestirii, ci și cu cel al poeziei, devenind într-un timp relativ scurt, o scriitoare complexă. Rândurile ei sunt cu siguranță rodul unei munci asidue, a unei « discipline » a creatorului care iși păstrează ștacheta la nivel înalt. Mă bucur din suflet că a găsit forța, prilejul, puterea de-a se dedica și acestei mari pasiuni, literatura, ridicând-o la nivel de artă, de măiestrie.

Totul sună foarte firesc și pătrunzător după părerea mea și are ca liant emoția în transmiterea gândurilor profunde, un element ce te surprinde, te face să tresari, să iți umpli sufletul de bucuria pe care ți-o aduce. Alteori ea subliniază mai bine crudul adevăr.

« Secundele pierdute ale poeziei » este un volum în care Simona Mihuțiu reușește o multiplă, dar nicidecum obositoare, pendulare între teme, dar și în interiorul acestora, între vârstele noastre, de la inocența copilăriei până la valențele multiple ale maturității, o pendulare în timp și între timpuri, tratate întotdeauna cu mare eleganță, conștientizând și fațetele realității zilelor noastre, o eleganță ce nu exclude o nuanță de ironie în dialogul ei cu secunda călătoare.

« În a vieților risipă / nu stă Timpul pentr-o Clipă », pentru ca apoi să îi ofere imediat sălaş în sufletul ei infinit și s-o transforme în propria eternitate.” (…)

fragment -recenzie de Diana Ionescu

♥ Recomandare de carte.Sub semnul prieteniei – Andrada Fătu-TutoveanuUn om cald, generos prin prisma profesiei sale medicale dar şi ca vocaţie, Simona Mihuţiu şi-a urmat glasul interior şi chemarea spre literatură, mai întâi către proză şi acum prin acest debut în poezie. Scrisul, de cele mai multe ori iniţiat în adolescenţă, într-un tumult emoţional şi apoi abandonat la maturitate, este în cazul ei, dimpotrivă, un gest ivit din experienţă şi trăiri decantate. Poezia apare, organic, dintr-o nevoie autentică de dialog cu sinele şi de căutare a sensurilor profunde într-o activitate dominată de suferinţă şi sacrificiu de sine (ilustrate edificator în textul „Apostoli albi“).Exersând o confruntare cotidiană cu moartea (una dintrecărţile sale de proză vorbeşte de acest sfârşit care variază înformele sale dar care vine, totuşi, cu precizia unui metronom, ca şi cum viaţa ar fi numai „cronica unei morţi anunţate”), autoarea abordează lucid suferinţa şi inevitabilul condiţiei umane, cu dimensiunea sa tragică. Totuşi, ochiul rămâne întors cu generozitate şi uneori cu nostalgie către inocenţă, candoare, copilărie şi mai ales prietenie. De fapt aceasta din urmă e, probabil, firul dominant al volumului, anunţat încă din „Cuvântul-înainte“, căci volumul însuşi a apărut, se pare, impulsionat de un gest de prietenie. Poezia Simonei Mihuţiu e una pentru toate anotimpurile, vorbind astfel de experienţe care s-au decantat de-a lungul anilor şi al unui spectru întreg de trăiri. Această varietate e bine evidenţiată de aplecarea spre culoare, una dintre caracteristicile poeziei sale fiind cea a diversităţii cromatice. Cu talent sinestezic, autoarea îşi plasează „geometriile de suflet” într-o viziune profund cromatică căreia îi adaugă şi trimiterile muzicale explicite. Iată câteva „mostre de culoare” din poezia sa: „Te-mbrățișez cu verdele din frunze /Albastrul tău să-l simt ușor pe tâmple…/ Și curgi spre mine, apa să mă umple”, „Îmi zboară-n vânt un vis de verde”, „În roșu să murim/ Ca să renaștem după”, „Ți-e verdele-ntomnat în renunțare” şi evantaiul cromatic nu se încheie aici.

Rotund, volumul îndeplineşte astfel promisiunea geometrică. Iar poeziile care deschid şi închid volumul ilustrează programul său literar. Astfel, lirica Simonei Mihuţiu este una a vieţii, cu toate anotimpurile şi nuanţele sale, o poezie căreia „nimic omenesc nu îi este străin”, scrisul identificându-se astfel cu existenţa însăşi: „Ești poezia vieții tale, cu bune și cu rele!”.

Cu prietenie,

Lector, Andrada Fătu-Tutoveanu.

Cartea poate fi comandată prin Libris:

https://bit.ly/libris-geometrii-de-suflet