Referinte critice : Simona Mihuțiu

Membru al Clubului Gold al colaboratorilor revistei ”Poezii pentru sufletul meu” din Canada

♥ Ariana Moscu, expert lingvist, critic literar, despre „Fereastră spre mâine”, 2019 (fragment)

Cartea de debut a Simonei Mihutiu deplaseaza in spatiu si in timp un ansamblu de asertiuni, evaluari si nelinisti libere de complexe si comoditati.Nu pot decat sa salut un astfel de mod de aplecare asupra hartiei, care repotenteaza si da consistenta sanatoasa raportului scriitor-cititor.

Cititorul este provocat sa isi testeze capacitatea imaginativa prin regresul in propriul trecut intr-un demers paralel. Acesta este si motivul pentru care lectura romanului este o experienta acaparatoare, ispititoare si provocatoare. Firul narativ devine un exponent a doua felii de viata dinstincte, la o considerabila distanta temporala intre modurile de a vedea lumea , ce aduce cu sine un ping-pong de idei, un dialog analitic necesar.Ambientul stilistic – regăsit prin prisma personajului central – deschide o perspectivă de raportare complexă. Scriitoarea, de altfel, ţese organic în personajele sale o vădită intenție recuperatoare a zbuciumului intens ce răzbate din trecut. Simetria trecut/prezent capătă astfel o dimensiune sculpturală, ca un diagnostic al rupturii și regăsirii, dublat de o radiografie subtilă a vremurilor de referinţă.Disfuncția marginalizării intelectuale sporeşte tensiunea intenției recuperatoare a personajului principal şi necesitatea cicatrizării frustrărilor, dând naştere unui amalgam colorat, sub umbrela căruia se regenerează starea interioară a seninătății, cu acceptarea atât a trecutului cât şi a prezentului. Desluşim cu încântare un portret fin al tinereții uşor nesăbuite a personajelor, dublat de o eleganță prudentă în raportarea la valori și şabloane. Frazarea directă trezeşte în cititor reflexul benefic al lecturii, integrează efervescenţa ideatică într-un sinopsis dinamic şi delectează cititorul- complice. Suspectez cartea de-un firesc involuntar necăutat ci hăruit, fără a uza de un excesiv spirit livresc sau aglomerări intertextuale sufocante, prezente deseori la scriitorul contemporan.

♥ Ion Popescu Topolog, scriitor despre „Fereastră spre mâine”, 2019

(fragment)

Mai întâi simbolul: „Fereastră spre mâine” – titlul unei sculpturi. Pe acest

simbol este construită povestea. Experiența eroinei, de medic

stagiar,este un act de cunoaștere a unei comunități umane, cu bunele și

cu relele ei, chiar cu un anume primitivism, interesant și inedit. O întreagă

galerie de tipuri umane trece prin fața ochilor cititorului, invitându-l la

cunoaștere, empatie sau respingere. Antrenantă este și mișcarea

spațială. Suntem în anii de grație de după Revoluția din ’89, e altă

deschidere, cu tot politicianismul nenorocit, de tranziție. Și-apoi, culoarea

locală, ritmul cosmic, îngemănat cu cel uman, toate conduc spre un

tablou social, uman, dar și de natură, complet și inedit, fixat vizual și

auditiv în cel mai realist cadru. Și tipurile umane – cum ziceam mai sus –

chiar și numai din câteva linii, sunt de neuitat. Le vezi, le simți, umbli cu

ele, zâmbești în fața vicleniei sau naivității lor, le compătimești, le vezi

altfel. Ce te ia prin surprindere în această limpede poveste e tocmai

finalul. După acest final, Interesant final, cu semnificații de altă

deschidere, cu invitația la o meditație mult mai elaborată, din partea

cititorului. Este acesta o maturitate literară a autoarei? Fără îndoială. De

altfel, spre această constatare se duce și întreaga compoziție a

romanului, una modernă, circulară, pe mișcarea timpului. Și economia de

limbaj în povestire, dialogurile, succintele comentarii, mișcările retro,

succesiunea anotimpurilor, meditația asupra condiției umane, toate dau

unitate acestui tablou social-uman și cosmic, dintr-o zonă vestită a

spațiului românesc: Bucovina. „Fereastra spre mâine” este o carte care,

cu adevărat, pătrunde luminos în literatura română de azi”.

♥ Monica Iacob, profesor, revista „Familia”, 2019 (fragment)

Din punct de vedere al tehnicii compoziţionale, este o povestire în ramă.

Cadrul este, într-adevăr, o poveste de dragoste originală, încântătoare,

profundă şi cu o proiecţie spre infinit. În ramă se găseşte, însă, o

adevărată frescă socială: societatea românească actuală, lumea satului

românesc la sfârşitul secolului al 20-lea şi după revoluţie.

Observaţia este profundă şi inteligentă. În prim plan este situaţia sanitară,

care-l face pe cititor, ca şi pe eroină de altfel, să rămână sideraţi. Nu

lipseşte nici poliţistul, atmosfera de dinainte de alegeri, cu promisiuni

mincinoase şi repede uitate, ia. personajele stratificate în notabilităţile

satului (primarul, poliţistul, medicul veterinar) lasă în plan secund preotul,

învăţătorii, medicii, o răsturnare a valorilor în comparație cu satul de

altădată. Nu sunt uitați nici orăşenii snobi. Nu sunt ocolite nici probleme

mai delicate: funcţiile înalte ale foştilor securişti, cu care este bine să te ai

în relaţii amiabile, micile afaceri ale salariaţilor care-şi rotunjesc veniturile

pe căi necinstite. Social-politicul nu este aprofundat, doar menţionat;

autoarea nu crede în posibilitatea rezolvării lor.

Mijloacele de expunere: descrierea naturii de la Bradu, o lume mirifică,

este plină de poezie delicată; naraţiunea, condusă cu abilitate, cu unele

mici surprize care creează suspans, este întreruptă de dialog, care o

înviorează. Acesta merge de la replica cu umor fin până la sarcasm. Sunt

multe scene care se încorporează în comedii spumoase, la care un cititor

dotat cu simțul umorului, poate râde cu lacrimi.

Tot de tehnica compoziției originale ține şi „creația rotundă”: acțiunea

începe şi sfârșește în același loc. Cuplul Elvira – Radu este, desigur,

deliciul cărții. Dincolo de povestea de iubire, este o poveste despre

prejudecăți, despre cunoașterea a ceea ce ești, a ceea ce dorești, a ceea

ce vrei sa devii, despre alegeri pe care le faci în viață, despre raportarea

sentimentelor la factorul timp, care „deschide fereastra spre mâine”.

♥ Recomandare de carte. Viața și iubirea redate pătrunzător de realist în

romanele Simonei Mihuțiu, „Gândul”, Cristina Apostol, despre „Destinul, o

jucărie stricată” (fragment)

Dacă ar fi să adun toate ideile într-o singură frază de final, aș spune că

autoarea ne-a oferit o bucată din viață fără retușuri, fără rețineri, care

lasă urme de neuitat în mintea cititorului.

223938481_817247485645069_7452706759648019873_n

♥ Recomandare de carte.Sub semnul prieteniei – Andrada Fătu-TutoveanuUn om cald, generos prin prisma profesiei sale medicale dar şi ca vocaţie, Simona Mihuţiu şi-a urmat glasul interior şi chemarea spre literatură, mai întâi către proză şi acum prin acest debut în poezie. Scrisul, de cele mai multe ori iniţiat în adolescenţă, într-un tumult emoţional şi apoi abandonat la maturitate, este în cazul ei, dimpotrivă, un gest ivit din experienţă şi trăiri decantate. Poezia apare, organic, dintr-o nevoie autentică de dialog cu sinele şi de căutare a sensurilor profunde într-o activitate dominată de suferinţă şi sacrificiu de sine (ilustrate edificator în textul „Apostoli albi“).

Exersând o confruntare cotidiană cu moartea (una dintre

cărţile sale de proză vorbeşte de acest sfârşit care variază în

formele sale dar care vine, totuşi, cu precizia unui metronom, ca şi cum viaţa ar fi numai „cronica unei morţi anunţate”), autoarea abordează lucid suferinţa şi inevitabilul condiţiei umane, cu dimensiunea sa tragică. Totuşi, ochiul rămâne întors cu generozitate şi uneori cu nostalgie către inocenţă, candoare, copilărie şi mai ales prietenie. De fapt aceasta din urmă e, probabil, firul dominant al volumului, anunţat încă din „Cuvântul-înainte“, căci volumul însuşi a apărut, se pare, impulsionat de un gest de prietenie. Poezia Simonei Mihuţiu e una pentru toate anotimpurile, vorbind astfel de experienţe care s-au decantat de-a lungul anilor şi al unui spectru întreg de trăiri. Această varietate e bine evidenţiată de aplecarea spre culoare, una dintre caracteristicile poeziei sale fiind cea a diversităţii cromatice. Cu talent sinestezic, autoarea îşi plasează „geometriile de suflet” într-o viziune profund cromatică căreia îi adaugă şi trimiterile muzicale explicite. Iată câteva „mostre de culoare” din poezia sa: „Te-mbrățișez cu verdele din frunze /Albastrul tău să-l simt ușor pe tâmple…/ Și curgi spre mine, apa să mă umple”, „Îmi zboară-n vânt un vis de verde”, „În roșu să murim/ Ca să renaștem după”, „Ți-e verdele-ntomnat în renunțare” şi evantaiul cromatic nu se încheie aici.

Rotund, volumul îndeplineşte astfel promisiunea geometrică. Iar poeziile care deschid şi închid volumul ilustrează programul său literar. Astfel, lirica Simonei Mihuţiu este una a vieţii, cu toate anotimpurile şi nuanţele sale, o poezie căreia „nimic omenesc nu îi este străin”, scrisul identificându-se astfel cu existenţa însăşi: „Ești poezia vieții tale, cu bune și cu rele!”.

Cu prietenie,

Lector, Andrada Fătu-Tutoveanu.

Cartea poate fi comandată prin Libris:

https://bit.ly/libris-geometrii-de-suflet