Creatii literare: Alice Puiu

foto-3

 

 Alice Mihaela Puiu

gold1Membru al Clubului Gold al colaboratorilor revistei ”Poezii pentru sufletul meu” din Canada

 

Creatii literare publicate in paginile revistei:

.

Celălalt

Același carusel de iluzii

Pe brațul meu, lumina se-nfășoară…

Bănuiam doar că voi fi…

Târziu impar

Ecuația unei călătorii nepovestite

Text de octombrie

 

Alte poeme ale autoarei Alice Mihaela Puiu :

Zigzagul toamnei

prin cenușa din rombul ars

o singurătate-n ochi de frunză,

melancolia depărtării

arde-n triunghi de păsări

pupila orașului,

rotunjită-n gutuie o amintire

pe conturul emoției un zâmbet de copil,

trec prin liniștea geometrică

a unui anotimp paralel cu strigătul verdelui

mă respiră-n aur vegetal

tristețea nălucilor oarbe

un labirint fractalic în somnul copacilor

cheia Ariadnei în poarta visului

pe rafturile văzduhului oboseala verii

cădelnițele ploii dezgolesc cuvinte

din azima unui descânt

prin zigzagul numerelor

o toamnă-n linia frântă din palmă

în murmur galben de mesteacăn

amurgul mă silabisește

cu pașii unui înger desfrunzit

 

Hoțul de păpuși

graba serii deznoadă litere inverse

dintr-o tăcere oblică a cerului

descântul unei însingurări

arde-n spirala palmei

gândul tău respiră despletirea înaltului

într-o balansare de numere impare

destrămări locuiesc visul

sensuri secunde se-nfășoară

de glezna unei idei

un strigăt din anotimpul exilat

rătăcește eliptic prin ziduri de lumină

oglinzi fluide dintr-un somn de stea

te scriu hotar dezmărginit de noapte

spaima contururilor te-ndepărtează

într-o vălurită dispersie de sentimente

se prelungesc rămășițele sărutului

peste lacrimile unui amurg sincopat

într-un amestec de absențe și întoarceri

te risipești în mandala dualităților

înger rătăcit în vitrina cu păpuși oarbe

Dintr-un fișier rătăcit pe lună

O-ncrucișare-n zăpezile tastelor

așteptarea înnoadă-n cercul de cuvinte

infinitul dintr-un ecran,

pe sticla visului

o emoție-și prelinge taina

prin ierburile nopții dintr-un sărut,

printre pagini crepusculare

ultimul tramvai alunecă transparent

pe dealul unui gând,

între parantezele minutului

doar febra mărăcinilor din oglinzi,

chipul tău

scutură o tristețe prin ramuri de silabe

descânt pecetluit pe buza unui menestrel

între albastrul trecut prin fuioare de timp

și ruina clipei din cearcăne de unicorn,

o dezmărginire-n alba dimensiune a absenței

ca o-ntoarcere-n golul de dincolo de lună,

te scriu contur al  amintirii

în neînțeleasa plecare dintre virgule

când arbori zboară-n surâs metaforic

pe diagonala deznodată de stele

frunză din iedera de litere

într-o continuă cădere

pe rana unui vers.

 

Ithaca

prin frunzișul de vise

pulsează o cărare

curbând somnul timpului din oglinzi

curge melancolia luminii

ca o șoaptă

peste dealurile sufletului

respirația tăcerii rostogolește orașul

printre ridurile unui gând

trotuare scăldate-n oboseala norilor

te scriu din cioburi de cer căzut

uși răstignite-ntr-o letargică așteptare

statui sfărâmate-n tăiș de texte oarbe

o cădere-n ninsoarea abisală

glasul tău pe meridianul iubirii

Ithaca

o corabie nerostită

în piatra descântului

congruente veacuri descompun

într-un haos imanent

zâmbetul lui Ulise

 

Joc final

gesturi distilează seara

când prin cotloanele uitării

amurgul își zăvorăște privirea

strada scutură frunze

pe treptele unui verb

un orb citește păsări

în palma unui vis

aduni plecarea-n rana toamnei

cu umbre curgând albastru

pe piatra cerului dezgolit

ceasornicarul învârte iluzii

pe dealul spânzurat de timp

copacii deznoadă  orașul

de ultima poveste de vară

tu alergi în alt vers

copil de nea

scriind cărări prin lanul de stele

sărutul unui fluture arde-n oglinzi

și-n albe litere de lună

țese scrisoarea nopții

în care moartea

și-a furișat ecoul în ultimul punct

Orașul dintre suflete

în germinarea dăruită sinelui

pulsează-o neliniște

din fracția vidului nins,

printre gratiile visului

îți întinde o floare labirintul

din clipa de cenușă,

acoperișuri se-apleacă rotund

peste mirarea lunii

cearcăne-n unghiuri de umbre

ard spinii-n răscrucea odăii

te respiră alb neînțelesul pe fruntea unui înger

orașul s-a-ncolăcit entropic

de tăcerea adâncului din păsări

hohotul iluziei la dreapta golului desfrunzit

la stânga așteptării un peron uitat

pe câmpia tristeților din paranteze,

un minus schimbă ecoul clepsidrei

pătrate dezacordate-n oglinzi

agață moartea-n afișe

stele picură silabe

în eprubetele singurătății,

te scutură tastele fluture

pe chipul versului,

ceasornicarul saltă pe trepte cifrele cerului

când tu locuiești o pleoapă

din mandala cernută în somnul lui buddha

 

Spre ultimul paradis

între geam și lună cărări foșnesc

melancolia unor fuioare de cuvinte

și noaptea din frunze tace

îngenunchiată-n muțenia

văzduhurilor albe

între inimă și umbre cresc gânduri

ca o pânză peste trupul rătăcind

păsări și stele într-o tainică

îngemănare de forme difuze

între mine și o idee pulsează eliptic

în ceara unei câmpii însingurarea

dintr-un strigăt de zbor aspru

între puncte de suspensie

noi doi rostim infinitul efemer

ce-n viscolul ultimei ramuri

ne scrie alunecarea pe-o scoarță de ape

spre ultimul paradis

 

Litere de tăcere

În pielea unui timp închise-s cuvinte

și-un gând al tăcerii

mă absoarbe-n altă dimensiune

ca un zeu amuțit de-atâtea altare arse,

în mine mă întorc pe dosul pânzei de dureri

și-nvăț să vorbesc

alt cer de sunete zdrobite

să citesc nisipul unui anotimp eșuat

să număr colții nopții înfipți

în carnea unui infinit

abandonat în bătaia inimii.

În mine doar pașii unei rugăciuni

se-aud cum scrijelesc

litere de tăcere

pe pieptul celor ce m-au ascuns

în iubirea unei despărțiri.

Mărturisiri

caroiaje infinite dintr-un cer indecis

parabola zilei îndrăznește absurdul

umbre despovărate-n silabe

te risipesc

în unghiul mirat din piatra orei

evaziv echilibrul absenței cu tăcerea

te-aud

ochi îngenuncheat în cuarțul amurgului

ca o nemărginire destrămată-n cuvânt

în abisul oglinzilor înnoptate

luna tremură verde

sub pleoapa ta de frunză

de-o fluidă diagonală a unei idei

se-ncolăcesc  singurățile timpului

fluture atins de visul unui orb

stea cufundată-n palma unui ciung

descântec arzând pe buza unui mut

între tine și reverberațiile înaltului

nesupuse călătorii telurice

O contorsionată tăcere

Respirația unui gând amorțește-n

geamul risipit  prin icoane de frunze,

o despletire-n orga telurică vuiește

această nemișcare ce-adună

în amorfe găvane un hău înghețat

oarbe ziduri rostogolesc străzile

printre ochii unor statui de cenușă

polenul unui vis s-a înnodat

într-un zbor himeric de fluturi rătăciți

în orașul viscolit de plumbul

dintr-un trist calendar,

o hipnotică risipire-n copacii

ce-și caută cerul

căzut din cercul sfârtecat

ceasul tot mai strâmb, mai pătrat

într-un zigzag de clipe răstignite

de-o contorsionată tăcere

pulsând în bolta unui salt mortal,

azima din lutul zdrobit sângerează

pe pragul unui regret ce-n floare

atinge ruina din cuvintele arse

ce-și cer iertare iubirii din lacrimă

și sufletelor scrise-n zăpada unei plecări

și stelelor însingurate

în versul dintr-un rătăcit altar.

 

Semne înnoptate

e-o frângere în vrejuri de lumină

când deschid ușa gândului

spre-un nimic conturat

de-nsingurarea pleoapei din perete,

moartea-n necuprins de unghiuri strâmbe

clatină-n geam golul himeric

prin aburul frunzei,

din tulpinile brumei doar seara

prin dunga câmpiei din candelă

cândva eu atunci  tu mereu amândoi

pe-același acoperiș de vise

prin transparența rugăciunii din ape

doar mirări silabisind rotund

clipa hoinară din respirația lunii

e-o vecernie în oboseala dealului

când nu mai e nimeni

doar dumnezeu trece alb

prin algebra semnelor înnoptate

când verbul crește tristețe-n zăpezile

din rana unui înger

Aleph

singurătăți dospesc în eprubetele verii

trandafiri curg în romburi de melancolii

peste cicatricea vântului

contururi ambigue din cumpăna tainei

întârzie prin frunze de fum

aici umbre dezgolesc minusul văilor

pe o pleoapă de lună

acolo-n abisul cercului

neînfrânt de verdele câmpiei

plusul ecoului răstoarnă numere

pe-o axă reinventată

din emoții și curcubeie

te respir absență-n răscrucea sufletului

ca un semn înnodat de ochiul unui vers

pelicule translucide dintr-un gând

risipesc aurul pașilor

dintr-o tristețe hoinară

peste întinderea vie de țărmuri

atinse de oarba însingurare

când întrebarea e-o risipire

de păsări la poarta orei

când locuiesc într-un Aleph

despărțiri și întoarceri

când ți-aud îndepărtarea

ca un priveghi

la care moartea împarte

felii dintr-o duminică

îngerilor rostuiți de cerul tău

 

Contururi oarbe

depărtarea arde-n vitralii de frunze

bolta unui sentiment

ca o-ntregire de secunde

pe conturul visului chipul tău

ți-aud umbra destăinuită amintirii

rostogolind în argint zăpezi de cuvinte

albastrul mirării pe-o tipsie de îngeri

veghează surâsul din icoane

pe treptele plecării

copacii-și preling umbrele din gând

minutul scrie toamna pe buze

cu litere arse-n rugina nopții

fracțiile absenței repetă infinitul

în simetria nimicului colbuit din odaie

vocala amurgului încolăcește

melancolia impară din numere

de-o foaie de calendar

tu vii dintr-un sunet înnodat spiralei

ce-atinge golul de dincolo de gol

făgăduită înaltului rotund

te-adună-n iarba clopotelor

câmpia dintre două tăceri

te respiră galben un greiere

prin griul desfrunzit al străzii

un salt de verde alt salt de curcubeu

lună-n șotron de litere

pe partea dezmărginită a toamnei

 

Ecuații pribege

ceasuri zăvorâte între ghilimele desculțe

vitralii sonore deznoadă bolta visului

fluturii nostalgiei mâzgălesc oglinzi

într-un fluid joc de anotimpuri

geamuri arse de frunzele unei mirări

îți dezghioacă așteptarea

pe harta sufletului

se dezmărginesc neîmblânzite

vulpile tăcerii

respirația unei plecări

coagulează taina timpului

într-un înfometat balans

între un zero cu aripi de înger

și-un infinit locuit de umbre și sfincși

gândul evadează haotic

într-o lichidă depărtare

tristeți zdrențuite de-amurg

ard în candele orologiile orfane

litere de fum adună-n ecuații pribege

sărutul de nisip al visului tău

ce-a agățat clepsidra

de-o margine de vers

 

Doar noi

te-aud mirare a luminii

risipindu-mă-n floare în litere

și-n drumurile clipei

cum strigă zăpada unui gând

o uitare destăinuită lumii

câte întoarceri între marginea tăcerii

și căderea dintr-o pasăre de ape

împărțind pădurea-n suflete

pe-o hartă fără contur

degetele absurdului scriu constelații

prin iarba acestui sfârșit abia început

aș fi vrut să-mi auzi clipa

dar tu ești plecarea din cuvinte

aș fi vrut să-ți fiu visul pogorât

peste ochiul tău rotind însingurarea lunii

cineva bate la poarta unei lacrimi

scriindu-te rană dintr-o piatră de aprilie

în care eternitatea-și caută chipul

dar în oglindă suntem doar noi…

 

Antinomii sepulcrale

zvâcnesc râuri selenare

în așteptarea neîmpăcată

din albul arzând în frunze

și-n frigul entropic

dintr-un culoar nedefinit

vise și veacuri rătăcesc

în netălmăcite hăuri

în care tu zăbovești

ca o chemare de dincolo

de sensul sinelui nerăscumpărat

ca o respirație-nfășurată de cuvinte

ce-mparte mirarea ochiului

în două antinomii sepulcrale

și-un labirint ce-și ramifică tăcerea

prin oasele acestei despărțiri

m-ascunde-ntr-o clipă

în care tu, vers agățat de sălciile din lună

îți destrami umbra

pe buzele acestui ianuarie

spulberat prin cotloanele unui orologiu

ce-nvârte pe-un cadran fără numere

rămășițe din glasul unui orb

cu ochii răsturnați

peste pânza unor formule alchimice

înnodând ramuri dintr-un timp închis

în iarna unei oglinzi

ce-a prins în ridurile nemuririi

aurul mut din pietrele

pe care moartea și-a înscris

amprenta abisală

 

Masca unei toamne

un gând declină anotimpuri

când  vocativul galbenului

adună-n mirare orașul

verbul nopții curge pasăre

prin aurul obosit din geamuri

copacii scriu cerul pe ușa unui vis

străzi despletesc opacul măștilor

peste tăcerea rotunjind icoane

îngeri colindă pe dealurile toamnei

rostogolind uitarea prin iarba umbrelor

nefirescul se-ncrețește zimțat

urmând căderea-n monologul frunzei,

numere desperecheate-n orga zăpezii

te locuiesc cu tot golul

de dincolo de zarea unui minus

strecurat în ecuația ecranului,

tu respiri rătăcirea ceasornicarului

dintr-un fișier agățat de-o stea,

la marginea unei silabe

timpul o întrebare,

nespusul în oglinzile sărutului,

între cuvintele lunii

agonia unei metafore,

pe scara iluziilor întomnate

ceasornicarul ascunde-n buzunar

harta sufletului tău

și tu cauți litera îndurării

în liturghia unui vers

 

Mansarda unui poem

e-un aur desfrunzit prin coridoarele așteptării

te recompun vegetale umbre

iluzie trecută cu semnul minus

prin infinitul destrămat de uitare

impresii strecoară-n oglinzile orei

un galben arzând însingurarea

cuvintele se-mprăștie în iarba unei idei

ca niște prelungi chipuri dintr-un tablou

atârnat de tăcerea toamnei

ploaia croiește oblic

melancolia unei întâlniri cu cel n-ai fost

doar un tremur din clipa frântă-n palmă

e-o liniște-n orologiul descompus în cifre

concentric cerul devine doar timp albastru

când vocale-n nervurile frunzei

destăinuie-n pânza unui păiajen amurgul

din șoaptele străzilor cresc amintiri

cu gust de curcubeu pe marginea surâsului

cineva scrie noaptea pe geamul târziu

acoperișurile curg plante agățătoare

peste umerii lunii

dar tu încotro unde cum

doar mirarea dintre virgule

în mansarda unui poem

 

În cuib de iarbă ninsă

Mă desprind din cenușa lunii

și-mi revărs fluida mirare

prin frunze de cer,

acolo m-acopăr de-naltul păsărilor

izbucnite din taina unui ochi,

frânghia timpului se destramă-n

contururi desperecheate,

unele rănite, altele înflorite-n mister

câmpia-mi crește din talpă

ca o prelungire a cerului

spre sâmburii de ape,

sentimente ard venele pietrei

ce-adună-n statui ecuații și semne

și-n fumul oglinzii

ce-și scutură somnul

arhaica flacără din trup de măr

cuprinde neînțeleasa căutare din cuvinte

atomii-și curbează plânsul

în palma unei flori

și-n visul milenar din necuprinsa lumină

doar aripi de înger tălmăcesc

tăcerea unei rugăciuni

iar eu urc pe-un țipăt din mine

o respirație din lutul

unui Icar rătăcit

un salt în seva bobocilor

plesnind diagonala nopții

cu-n tremur suav de stea

în cuib de iarbă ninsă.

 

Prin orașul timpului

ți-am citit ploaia pașilor

o sfărâmare de aurore-n cuiburi de umbre

destrămând cu o atingere himerică

incandescența unui număr enigmatic

prin orașul timpului

în care străzi locuiesc în ore suspendate

de-o depărtare încărcată cu iluzii

acolo oamenii-și țes inimile

cu fluturi desprinși

dintr-o scoarță de versuri ce-nvelește

un cer sortit unei împărțiri fără sfârșit

și-n oglinzi congruente cu norii

o volbură de nisip perindă chipuri

rătăcite cândva

în pădurea cu ramuri de îngeri

resturi de cuvinte se scutură

din turnul secundelor desperecheate

inundând cu scrisori nicicând scrise

cărarea unei așteptări

pe care ne-am pierdut dimensiunea entropică

dintr-o spirală de stea

când înălțam un zmeu croit

din speranțele noastre de copii

 

În odaia cuvintelor mele

în odaia cuvintelor mele

m-am risipit într-o depărtare înfiorată

de un regret înserat pe un peron

pe care doar așteptarea din umbre

arde-n ramuri fluide de noapte

această disipare spontană de litere

arzând pe-o margine de lună

rătăcirea dintr-un cuvânt pierdut

și-n latența unui cânt ancestral

câmpuri inundă gândul

îndrăgostit de-un vers

în care tu ți-ai ascuns absența,

statuie sortită altui deșert

ce-și revarsă arsura

în dureroasa sublimare

a unui verde stigmatizat

de litere-mbracate-n lumina din maci

veghezi la capătul unui tăceri

acea neputință a florii

de a stinge-n ploi de stele

atingerea de foc a unei însingurări

neînscrise-n reflexul anotimpului banal

și-n odaia cuvintelor mele

te respir, efemeră atingere

a unui irațional sortit

să-mpartă necalculatele hăuri ale lumii

în zodii neexplicate-n semne

ci doar în întâmplări

 

Metafore aritmetice

Pe-un geam destrămat

într-un vis de curcubeu

își risipește-un deal de emoții lumina,

orologiul unor semne himerice

scutură frunzele orei

ca o liniște atinsă de verdele

zdrențuit al unei plecări

și-n cioburi de umbre o-nserare

picură vecernia sufletului

câmpia unui sărut aprinde-n

apele văzduhului mirarea

de-o parte a gândului

oglinda anotimpurilor

ce-n rătăcirea din pasăre deznoadă sensuri

de cealaltă ramură

însingurat, un zbor se-agață-n golul

dintre o așteptare printre linii frânte

și curbe sonore

parabole desfac infinituri într-un interval

congruent cu visul

tu taci, lacrimă dintr-o dimensiune

hărăzită unor metafore aritmetice.

 

O lume c-o singură aripă

Curg deznodat de-un  ombilic mitic

ca o respirație prin destrămarea atomică

ce-mparte chipul în timp și nemurire

ca o descumpănire aseptică a gravitației,

disperări amorfe trunchiază

curcubeul unei lumi risipite

pe-o lamă de microscop,

numere veghează îmbrățișarea morții

când un surâs de mască contaminează

această simfonie sferică a unui punct

ce-și caută creatorul

senzația unui  contur viu

mă dezghioacă din agonia geometrică

a unui vis prăbușit

în negativul unei constelații,

la marginea luminii atârnă

o inocentă primăvară

ce-mi scrie trupul pe crucea unui cireș

rătăcindu-mă-n  plânsul rotund  din lună

și-aud însingurarea dintr-un înger

printre litere amorțite

rostogolind în veghea câmpului din floare

și-n vocalele arcuite-n fluturi

o lume c-o singură aripă.

Umbre desculțe

Crești ca o tăcere din abisurile nopții

curgând fantomatic printre ziduri

ce-n arborescente glasuri ale plecării

despletesc coridoare dintr-un labirint

în care timpul rămâne doar un minotaur

sfârtecând povara dintr-un mit,

printre ruguri arzând neuitarea din pleoape,

printre câmpuri ce-și împrăștie singurătatea

în ciulinii înghețați dintr-un psalm

când înserarea din noi e-un țărm respirând

ultimul zvâcnet din corăbii abandonate

ne întâlnim umbrele umblând desculțe

într-o duminică ciobită de-o ninsoare

ce-n lutul aspru al zeului din noi

scrie uimirea unui înger în hăul din Cuvânt.

 

Prin fracția nopții

prin iedera unor scări imaginare

țipă un verde-nsingurat în lacrima țărânei

chiar e târziu acest aprilie

rostogolind pleoapele străzilor

într-o tristețe metaforică

înconjurată de vocale

măști crescute peste cuvinte

chipuri împărțite-n vise și rugăciuni de ceară

mănușile serii peste ramuri de lumină

în eprubetele umbrei picuri din pasărea

unei morți nescrise-n calendare

cineva a uitat o duminică pe-o bancă

dintr-un veac îngândurat

și nimeni nu scrie îndepărtarea

din curcubeie într-un articol de ziar

la ghișeul cu obiecte pierdute

zac orașe prăfuite-n desfrunzirea

unor meridiane înscrise-n spasmul

unui amurg impar

câte numere trec prin fracția nopții

să-i simplifice nesupunerea

de zeu sângeros

un înger desenează infinitul

pe rana sufletelor ninse…

 

Cerșetor de vise

Din rugăciunea unui amurg

încremenit în frunza oarbă

a unui cerșetor de vise

cresc primăveri descolăcite

de fumul îngânând pe deal

tăcerea umbrei dintr-o pasăre de nea

și-n curgerea letargică din miezul verde

ce dezvelește-n ramuri

durerea unui cer în căutarea formei

din pâinea de lut atinsă de cuvinte

se-aud pașii tăi rătăcind

printre atomii viscoliți

de oboseala materiei arse,

în urma ta întrebări aprind bolta

prin iarba apelor siderale

iar mugurii clipei adâncesc

într-un vis de fluture abisuri

în care tu îți tălmăcești cărarea

croită din cioburi de stea.

Amintirile unei oglinzi orfice

Recele trece nescris peste suferința albului

când șoapta-și caută luna

prin necuprinsul de dincolo de cerc,

în colțul somnului neumblat cresc ovale

amintind de pașii lui Orfeu

ca o prelungire a visului

dintr-o umbră ce-a strâns pe dealul emoției

răcoarea rubinului din ferestre întomnate,

oboseala liniilor curge pe trotuare

răsturnând conturul iluziei pe fruntea ta,

o liniște de frunze colorează golul

din odaia ultimei plecări,

în buzunarele uitării miroase stacojiu

depărtarea dintre cuvinte,

tristețea-n joc impar

așează-n vasul gândului

lumina din floarea unui înger,

arde în ametist de poeme

melopeea din venele tăcerii,

în oglinzi de cenușă noaptea scrie

amintirea fluturilor

printre copacii scuturând litere,

rotundul clipei pulseză

în fumul pleoapelor din ramuri

dezgolind pe câmpia pârjolită

de rana infinitului

numele tău

Euridice.

Afla mai mult despre autoarea  Alice Mihaela Puiu in paginile urmatoare: 

Profil GOLD: Alice Puiu

Referinte critice: Alice Puiu

Cv literar: Alice Mihaela Puiu

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.