Alice Mihaela Puiu
Membru al Clubului Gold al colaboratorilor revistei ”Poezii pentru sufletul meu” din Canada
Creatii literare publicate in paginile revistei:
.
Pe brațul meu, lumina se-nfășoară…
Ecuația unei călătorii nepovestite
Alte poeme ale autoarei Alice Mihaela Puiu :
Zigzagul toamnei
prin cenușa din rombul ars
o singurătate-n ochi de frunză,
melancolia depărtării
arde-n triunghi de păsări
pupila orașului,
rotunjită-n gutuie o amintire
pe conturul emoției un zâmbet de copil,
trec prin liniștea geometrică
a unui anotimp paralel cu strigătul verdelui
mă respiră-n aur vegetal
tristețea nălucilor oarbe
un labirint fractalic în somnul copacilor
cheia Ariadnei în poarta visului
pe rafturile văzduhului oboseala verii
cădelnițele ploii dezgolesc cuvinte
din azima unui descânt
prin zigzagul numerelor
o toamnă-n linia frântă din palmă
în murmur galben de mesteacăn
amurgul mă silabisește
cu pașii unui înger desfrunzit
Hoțul de păpuși
graba serii deznoadă litere inverse
dintr-o tăcere oblică a cerului
descântul unei însingurări
arde-n spirala palmei
gândul tău respiră despletirea înaltului
într-o balansare de numere impare
destrămări locuiesc visul
sensuri secunde se-nfășoară
de glezna unei idei
un strigăt din anotimpul exilat
rătăcește eliptic prin ziduri de lumină
oglinzi fluide dintr-un somn de stea
te scriu hotar dezmărginit de noapte
spaima contururilor te-ndepărtează
într-o vălurită dispersie de sentimente
se prelungesc rămășițele sărutului
peste lacrimile unui amurg sincopat
într-un amestec de absențe și întoarceri
te risipești în mandala dualităților
înger rătăcit în vitrina cu păpuși oarbe
Dintr-un fișier rătăcit pe lună
O-ncrucișare-n zăpezile tastelor
așteptarea înnoadă-n cercul de cuvinte
infinitul dintr-un ecran,
pe sticla visului
o emoție-și prelinge taina
prin ierburile nopții dintr-un sărut,
printre pagini crepusculare
ultimul tramvai alunecă transparent
pe dealul unui gând,
între parantezele minutului
doar febra mărăcinilor din oglinzi,
chipul tău
scutură o tristețe prin ramuri de silabe
descânt pecetluit pe buza unui menestrel
între albastrul trecut prin fuioare de timp
și ruina clipei din cearcăne de unicorn,
o dezmărginire-n alba dimensiune a absenței
ca o-ntoarcere-n golul de dincolo de lună,
te scriu contur al amintirii
în neînțeleasa plecare dintre virgule
când arbori zboară-n surâs metaforic
pe diagonala deznodată de stele
frunză din iedera de litere
într-o continuă cădere
pe rana unui vers.
Ithaca
prin frunzișul de vise
pulsează o cărare
curbând somnul timpului din oglinzi
curge melancolia luminii
ca o șoaptă
peste dealurile sufletului
respirația tăcerii rostogolește orașul
printre ridurile unui gând
trotuare scăldate-n oboseala norilor
te scriu din cioburi de cer căzut
uși răstignite-ntr-o letargică așteptare
statui sfărâmate-n tăiș de texte oarbe
o cădere-n ninsoarea abisală
glasul tău pe meridianul iubirii
Ithaca
o corabie nerostită
în piatra descântului
congruente veacuri descompun
într-un haos imanent
zâmbetul lui Ulise
Joc final
gesturi distilează seara
când prin cotloanele uitării
amurgul își zăvorăște privirea
strada scutură frunze
pe treptele unui verb
un orb citește păsări
în palma unui vis
aduni plecarea-n rana toamnei
cu umbre curgând albastru
pe piatra cerului dezgolit
ceasornicarul învârte iluzii
pe dealul spânzurat de timp
copacii deznoadă orașul
de ultima poveste de vară
tu alergi în alt vers
copil de nea
scriind cărări prin lanul de stele
sărutul unui fluture arde-n oglinzi
și-n albe litere de lună
țese scrisoarea nopții
în care moartea
și-a furișat ecoul în ultimul punct
Orașul dintre suflete
în germinarea dăruită sinelui
pulsează-o neliniște
din fracția vidului nins,
printre gratiile visului
îți întinde o floare labirintul
din clipa de cenușă,
acoperișuri se-apleacă rotund
peste mirarea lunii
cearcăne-n unghiuri de umbre
ard spinii-n răscrucea odăii
te respiră alb neînțelesul pe fruntea unui înger
orașul s-a-ncolăcit entropic
de tăcerea adâncului din păsări
hohotul iluziei la dreapta golului desfrunzit
la stânga așteptării un peron uitat
pe câmpia tristeților din paranteze,
un minus schimbă ecoul clepsidrei
pătrate dezacordate-n oglinzi
agață moartea-n afișe
stele picură silabe
în eprubetele singurătății,
te scutură tastele fluture
pe chipul versului,
ceasornicarul saltă pe trepte cifrele cerului
când tu locuiești o pleoapă
din mandala cernută în somnul lui buddha
Spre ultimul paradis
între geam și lună cărări foșnesc
melancolia unor fuioare de cuvinte
și noaptea din frunze tace
îngenunchiată-n muțenia
văzduhurilor albe
între inimă și umbre cresc gânduri
ca o pânză peste trupul rătăcind
păsări și stele într-o tainică
îngemănare de forme difuze
între mine și o idee pulsează eliptic
în ceara unei câmpii însingurarea
dintr-un strigăt de zbor aspru
între puncte de suspensie
noi doi rostim infinitul efemer
ce-n viscolul ultimei ramuri
ne scrie alunecarea pe-o scoarță de ape
spre ultimul paradis
Litere de tăcere
În pielea unui timp închise-s cuvinte
și-un gând al tăcerii
mă absoarbe-n altă dimensiune
ca un zeu amuțit de-atâtea altare arse,
în mine mă întorc pe dosul pânzei de dureri
și-nvăț să vorbesc
alt cer de sunete zdrobite
să citesc nisipul unui anotimp eșuat
să număr colții nopții înfipți
în carnea unui infinit
abandonat în bătaia inimii.
În mine doar pașii unei rugăciuni
se-aud cum scrijelesc
litere de tăcere
pe pieptul celor ce m-au ascuns
în iubirea unei despărțiri.
Mărturisiri
caroiaje infinite dintr-un cer indecis
parabola zilei îndrăznește absurdul
umbre despovărate-n silabe
te risipesc
în unghiul mirat din piatra orei
evaziv echilibrul absenței cu tăcerea
te-aud
ochi îngenuncheat în cuarțul amurgului
ca o nemărginire destrămată-n cuvânt
în abisul oglinzilor înnoptate
luna tremură verde
sub pleoapa ta de frunză
de-o fluidă diagonală a unei idei
se-ncolăcesc singurățile timpului
fluture atins de visul unui orb
stea cufundată-n palma unui ciung
descântec arzând pe buza unui mut
între tine și reverberațiile înaltului
nesupuse călătorii telurice
O contorsionată tăcere
Respirația unui gând amorțește-n
geamul risipit prin icoane de frunze,
o despletire-n orga telurică vuiește
această nemișcare ce-adună
în amorfe găvane un hău înghețat
oarbe ziduri rostogolesc străzile
printre ochii unor statui de cenușă
polenul unui vis s-a înnodat
într-un zbor himeric de fluturi rătăciți
în orașul viscolit de plumbul
dintr-un trist calendar,
o hipnotică risipire-n copacii
ce-și caută cerul
căzut din cercul sfârtecat
ceasul tot mai strâmb, mai pătrat
într-un zigzag de clipe răstignite
de-o contorsionată tăcere
pulsând în bolta unui salt mortal,
azima din lutul zdrobit sângerează
pe pragul unui regret ce-n floare
atinge ruina din cuvintele arse
ce-și cer iertare iubirii din lacrimă
și sufletelor scrise-n zăpada unei plecări
și stelelor însingurate
în versul dintr-un rătăcit altar.
Semne înnoptate
e-o frângere în vrejuri de lumină
când deschid ușa gândului
spre-un nimic conturat
de-nsingurarea pleoapei din perete,
moartea-n necuprins de unghiuri strâmbe
clatină-n geam golul himeric
prin aburul frunzei,
din tulpinile brumei doar seara
prin dunga câmpiei din candelă
cândva eu atunci tu mereu amândoi
pe-același acoperiș de vise
prin transparența rugăciunii din ape
doar mirări silabisind rotund
clipa hoinară din respirația lunii
e-o vecernie în oboseala dealului
când nu mai e nimeni
doar dumnezeu trece alb
prin algebra semnelor înnoptate
când verbul crește tristețe-n zăpezile
din rana unui înger
Aleph
singurătăți dospesc în eprubetele verii
trandafiri curg în romburi de melancolii
peste cicatricea vântului
contururi ambigue din cumpăna tainei
întârzie prin frunze de fum
aici umbre dezgolesc minusul văilor
pe o pleoapă de lună
acolo-n abisul cercului
neînfrânt de verdele câmpiei
plusul ecoului răstoarnă numere
pe-o axă reinventată
din emoții și curcubeie
te respir absență-n răscrucea sufletului
ca un semn înnodat de ochiul unui vers
pelicule translucide dintr-un gând
risipesc aurul pașilor
dintr-o tristețe hoinară
peste întinderea vie de țărmuri
atinse de oarba însingurare
când întrebarea e-o risipire
de păsări la poarta orei
când locuiesc într-un Aleph
despărțiri și întoarceri
când ți-aud îndepărtarea
ca un priveghi
la care moartea împarte
felii dintr-o duminică
îngerilor rostuiți de cerul tău
Contururi oarbe
depărtarea arde-n vitralii de frunze
bolta unui sentiment
ca o-ntregire de secunde
pe conturul visului chipul tău
ți-aud umbra destăinuită amintirii
rostogolind în argint zăpezi de cuvinte
albastrul mirării pe-o tipsie de îngeri
veghează surâsul din icoane
pe treptele plecării
copacii-și preling umbrele din gând
minutul scrie toamna pe buze
cu litere arse-n rugina nopții
fracțiile absenței repetă infinitul
în simetria nimicului colbuit din odaie
vocala amurgului încolăcește
melancolia impară din numere
de-o foaie de calendar
tu vii dintr-un sunet înnodat spiralei
ce-atinge golul de dincolo de gol
făgăduită înaltului rotund
te-adună-n iarba clopotelor
câmpia dintre două tăceri
te respiră galben un greiere
prin griul desfrunzit al străzii
un salt de verde alt salt de curcubeu
lună-n șotron de litere
pe partea dezmărginită a toamnei
Ecuații pribege
ceasuri zăvorâte între ghilimele desculțe
vitralii sonore deznoadă bolta visului
fluturii nostalgiei mâzgălesc oglinzi
într-un fluid joc de anotimpuri
geamuri arse de frunzele unei mirări
îți dezghioacă așteptarea
pe harta sufletului
se dezmărginesc neîmblânzite
vulpile tăcerii
respirația unei plecări
coagulează taina timpului
într-un înfometat balans
între un zero cu aripi de înger
și-un infinit locuit de umbre și sfincși
gândul evadează haotic
într-o lichidă depărtare
tristeți zdrențuite de-amurg
ard în candele orologiile orfane
litere de fum adună-n ecuații pribege
sărutul de nisip al visului tău
ce-a agățat clepsidra
de-o margine de vers
Doar noi
te-aud mirare a luminii
risipindu-mă-n floare în litere
și-n drumurile clipei
cum strigă zăpada unui gând
o uitare destăinuită lumii
câte întoarceri între marginea tăcerii
și căderea dintr-o pasăre de ape
împărțind pădurea-n suflete
pe-o hartă fără contur
degetele absurdului scriu constelații
prin iarba acestui sfârșit abia început
aș fi vrut să-mi auzi clipa
dar tu ești plecarea din cuvinte
aș fi vrut să-ți fiu visul pogorât
peste ochiul tău rotind însingurarea lunii
cineva bate la poarta unei lacrimi
scriindu-te rană dintr-o piatră de aprilie
în care eternitatea-și caută chipul
dar în oglindă suntem doar noi…
Antinomii sepulcrale
zvâcnesc râuri selenare
în așteptarea neîmpăcată
din albul arzând în frunze
și-n frigul entropic
dintr-un culoar nedefinit
vise și veacuri rătăcesc
în netălmăcite hăuri
în care tu zăbovești
ca o chemare de dincolo
de sensul sinelui nerăscumpărat
ca o respirație-nfășurată de cuvinte
ce-mparte mirarea ochiului
în două antinomii sepulcrale
și-un labirint ce-și ramifică tăcerea
prin oasele acestei despărțiri
m-ascunde-ntr-o clipă
în care tu, vers agățat de sălciile din lună
îți destrami umbra
pe buzele acestui ianuarie
spulberat prin cotloanele unui orologiu
ce-nvârte pe-un cadran fără numere
rămășițe din glasul unui orb
cu ochii răsturnați
peste pânza unor formule alchimice
înnodând ramuri dintr-un timp închis
în iarna unei oglinzi
ce-a prins în ridurile nemuririi
aurul mut din pietrele
pe care moartea și-a înscris
amprenta abisală
Masca unei toamne
un gând declină anotimpuri
când vocativul galbenului
adună-n mirare orașul
verbul nopții curge pasăre
prin aurul obosit din geamuri
copacii scriu cerul pe ușa unui vis
străzi despletesc opacul măștilor
peste tăcerea rotunjind icoane
îngeri colindă pe dealurile toamnei
rostogolind uitarea prin iarba umbrelor
nefirescul se-ncrețește zimțat
urmând căderea-n monologul frunzei,
numere desperecheate-n orga zăpezii
te locuiesc cu tot golul
de dincolo de zarea unui minus
strecurat în ecuația ecranului,
tu respiri rătăcirea ceasornicarului
dintr-un fișier agățat de-o stea,
la marginea unei silabe
timpul o întrebare,
nespusul în oglinzile sărutului,
între cuvintele lunii
agonia unei metafore,
pe scara iluziilor întomnate
ceasornicarul ascunde-n buzunar
harta sufletului tău
și tu cauți litera îndurării
în liturghia unui vers
Mansarda unui poem
e-un aur desfrunzit prin coridoarele așteptării
te recompun vegetale umbre
iluzie trecută cu semnul minus
prin infinitul destrămat de uitare
impresii strecoară-n oglinzile orei
un galben arzând însingurarea
cuvintele se-mprăștie în iarba unei idei
ca niște prelungi chipuri dintr-un tablou
atârnat de tăcerea toamnei
ploaia croiește oblic
melancolia unei întâlniri cu cel n-ai fost
doar un tremur din clipa frântă-n palmă
e-o liniște-n orologiul descompus în cifre
concentric cerul devine doar timp albastru
când vocale-n nervurile frunzei
destăinuie-n pânza unui păiajen amurgul
din șoaptele străzilor cresc amintiri
cu gust de curcubeu pe marginea surâsului
cineva scrie noaptea pe geamul târziu
acoperișurile curg plante agățătoare
peste umerii lunii
dar tu încotro unde cum
doar mirarea dintre virgule
în mansarda unui poem
În cuib de iarbă ninsă
Mă desprind din cenușa lunii
și-mi revărs fluida mirare
prin frunze de cer,
acolo m-acopăr de-naltul păsărilor
izbucnite din taina unui ochi,
frânghia timpului se destramă-n
contururi desperecheate,
unele rănite, altele înflorite-n mister
câmpia-mi crește din talpă
ca o prelungire a cerului
spre sâmburii de ape,
sentimente ard venele pietrei
ce-adună-n statui ecuații și semne
și-n fumul oglinzii
ce-și scutură somnul
arhaica flacără din trup de măr
cuprinde neînțeleasa căutare din cuvinte
atomii-și curbează plânsul
în palma unei flori
și-n visul milenar din necuprinsa lumină
doar aripi de înger tălmăcesc
tăcerea unei rugăciuni
iar eu urc pe-un țipăt din mine
o respirație din lutul
unui Icar rătăcit
un salt în seva bobocilor
plesnind diagonala nopții
cu-n tremur suav de stea
în cuib de iarbă ninsă.
Prin orașul timpului
ți-am citit ploaia pașilor
o sfărâmare de aurore-n cuiburi de umbre
destrămând cu o atingere himerică
incandescența unui număr enigmatic
prin orașul timpului
în care străzi locuiesc în ore suspendate
de-o depărtare încărcată cu iluzii
acolo oamenii-și țes inimile
cu fluturi desprinși
dintr-o scoarță de versuri ce-nvelește
un cer sortit unei împărțiri fără sfârșit
și-n oglinzi congruente cu norii
o volbură de nisip perindă chipuri
rătăcite cândva
în pădurea cu ramuri de îngeri
resturi de cuvinte se scutură
din turnul secundelor desperecheate
inundând cu scrisori nicicând scrise
cărarea unei așteptări
pe care ne-am pierdut dimensiunea entropică
dintr-o spirală de stea
când înălțam un zmeu croit
din speranțele noastre de copii
În odaia cuvintelor mele
în odaia cuvintelor mele
m-am risipit într-o depărtare înfiorată
de un regret înserat pe un peron
pe care doar așteptarea din umbre
arde-n ramuri fluide de noapte
această disipare spontană de litere
arzând pe-o margine de lună
rătăcirea dintr-un cuvânt pierdut
și-n latența unui cânt ancestral
câmpuri inundă gândul
îndrăgostit de-un vers
în care tu ți-ai ascuns absența,
statuie sortită altui deșert
ce-și revarsă arsura
în dureroasa sublimare
a unui verde stigmatizat
de litere-mbracate-n lumina din maci
veghezi la capătul unui tăceri
acea neputință a florii
de a stinge-n ploi de stele
atingerea de foc a unei însingurări
neînscrise-n reflexul anotimpului banal
și-n odaia cuvintelor mele
te respir, efemeră atingere
a unui irațional sortit
să-mpartă necalculatele hăuri ale lumii
în zodii neexplicate-n semne
ci doar în întâmplări
Metafore aritmetice
Pe-un geam destrămat
într-un vis de curcubeu
își risipește-un deal de emoții lumina,
orologiul unor semne himerice
scutură frunzele orei
ca o liniște atinsă de verdele
zdrențuit al unei plecări
și-n cioburi de umbre o-nserare
picură vecernia sufletului
câmpia unui sărut aprinde-n
apele văzduhului mirarea
de-o parte a gândului
oglinda anotimpurilor
ce-n rătăcirea din pasăre deznoadă sensuri
de cealaltă ramură
însingurat, un zbor se-agață-n golul
dintre o așteptare printre linii frânte
și curbe sonore
parabole desfac infinituri într-un interval
congruent cu visul
tu taci, lacrimă dintr-o dimensiune
hărăzită unor metafore aritmetice.
O lume c-o singură aripă
Curg deznodat de-un ombilic mitic
ca o respirație prin destrămarea atomică
ce-mparte chipul în timp și nemurire
ca o descumpănire aseptică a gravitației,
disperări amorfe trunchiază
curcubeul unei lumi risipite
pe-o lamă de microscop,
numere veghează îmbrățișarea morții
când un surâs de mască contaminează
această simfonie sferică a unui punct
ce-și caută creatorul
senzația unui contur viu
mă dezghioacă din agonia geometrică
a unui vis prăbușit
în negativul unei constelații,
la marginea luminii atârnă
o inocentă primăvară
ce-mi scrie trupul pe crucea unui cireș
rătăcindu-mă-n plânsul rotund din lună
și-aud însingurarea dintr-un înger
printre litere amorțite
rostogolind în veghea câmpului din floare
și-n vocalele arcuite-n fluturi
o lume c-o singură aripă.
Umbre desculțe
Crești ca o tăcere din abisurile nopții
curgând fantomatic printre ziduri
ce-n arborescente glasuri ale plecării
despletesc coridoare dintr-un labirint
în care timpul rămâne doar un minotaur
sfârtecând povara dintr-un mit,
printre ruguri arzând neuitarea din pleoape,
printre câmpuri ce-și împrăștie singurătatea
în ciulinii înghețați dintr-un psalm
când înserarea din noi e-un țărm respirând
ultimul zvâcnet din corăbii abandonate
ne întâlnim umbrele umblând desculțe
într-o duminică ciobită de-o ninsoare
ce-n lutul aspru al zeului din noi
scrie uimirea unui înger în hăul din Cuvânt.
Prin fracția nopții
prin iedera unor scări imaginare
țipă un verde-nsingurat în lacrima țărânei
chiar e târziu acest aprilie
rostogolind pleoapele străzilor
într-o tristețe metaforică
înconjurată de vocale
măști crescute peste cuvinte
chipuri împărțite-n vise și rugăciuni de ceară
mănușile serii peste ramuri de lumină
în eprubetele umbrei picuri din pasărea
unei morți nescrise-n calendare
cineva a uitat o duminică pe-o bancă
dintr-un veac îngândurat
și nimeni nu scrie îndepărtarea
din curcubeie într-un articol de ziar
la ghișeul cu obiecte pierdute
zac orașe prăfuite-n desfrunzirea
unor meridiane înscrise-n spasmul
unui amurg impar
câte numere trec prin fracția nopții
să-i simplifice nesupunerea
de zeu sângeros
un înger desenează infinitul
pe rana sufletelor ninse…
Cerșetor de vise
Din rugăciunea unui amurg
încremenit în frunza oarbă
a unui cerșetor de vise
cresc primăveri descolăcite
de fumul îngânând pe deal
tăcerea umbrei dintr-o pasăre de nea
și-n curgerea letargică din miezul verde
ce dezvelește-n ramuri
durerea unui cer în căutarea formei
din pâinea de lut atinsă de cuvinte
se-aud pașii tăi rătăcind
printre atomii viscoliți
de oboseala materiei arse,
în urma ta întrebări aprind bolta
prin iarba apelor siderale
iar mugurii clipei adâncesc
într-un vis de fluture abisuri
în care tu îți tălmăcești cărarea
croită din cioburi de stea.
Amintirile unei oglinzi orfice
Recele trece nescris peste suferința albului
când șoapta-și caută luna
prin necuprinsul de dincolo de cerc,
în colțul somnului neumblat cresc ovale
amintind de pașii lui Orfeu
ca o prelungire a visului
dintr-o umbră ce-a strâns pe dealul emoției
răcoarea rubinului din ferestre întomnate,
oboseala liniilor curge pe trotuare
răsturnând conturul iluziei pe fruntea ta,
o liniște de frunze colorează golul
din odaia ultimei plecări,
în buzunarele uitării miroase stacojiu
depărtarea dintre cuvinte,
tristețea-n joc impar
așează-n vasul gândului
lumina din floarea unui înger,
arde în ametist de poeme
melopeea din venele tăcerii,
în oglinzi de cenușă noaptea scrie
amintirea fluturilor
printre copacii scuturând litere,
rotundul clipei pulseză
în fumul pleoapelor din ramuri
dezgolind pe câmpia pârjolită
de rana infinitului
numele tău
Euridice.
Afla mai mult despre autoarea Alice Mihaela Puiu in paginile urmatoare:
Cv literar: Alice Mihaela Puiu
Poezii pentru sufletul meu 