Ecuația unei călătorii nepovestite

foto-3

 

Ecuația unei călătorii nepovestite

Autor: Alice Puiu 

Când sufletul-și caută hotarele, porțile umbrelor pălesc ca o risipire de neguri dincolo de linii abia ghicite și frenezia luminii devine o șoaptă de vară, odaia gândului se descompune în spații neregulate, e dimineață și tentația unei călătorii adie printre cărțile ce plutesc parcă pe-oceanul iluzoriu al rafturilor deznodând dintr-un ungher tainic vocea lui Pessoa „ceea ce în noi gândește nu face decât să simtă.” Pe noptieră dimineața-și scrie liniștea cu o rază rebelă alunecând verdele ceștii de ceai pe conturul rotunjit de așteptare al orei, înaltul încăperii se pierde-n cerul unei idei, o amintire m-aruncă-n limpezimea unui izvor de munte, aud tropotul sticlos al orașului ce-și dezmorțește oasele după fierbințeala ce-a curs haotic prin toate cotloanele nopții și degetele mele scriu prin aer cuvinte „meditația matinală este o lume care trebuie trezită”, cam așa se-aude murmurul lui Gaston Bachelard ca un gest de recunoaștere a evadării. Un calcul banal și înțeleg că acesta ar fi al treizecilea an când aș putea atinge cu sufletul acel loc întors în mine, o șerpuire de cărări, când litera „S” devine descânt, o eliberare din rutina ce-mi decojește pașii, bucuria e punctul de pornire al unui univers, astăzi voi atinge cu ochiul acel loc sacru al amintirilor mele….Sinaia….

Pășesc dincolo de tensiunea unui an dispus să scrijelească pe pielea tim­pului chipul morții, încerc să mă pierd într-un ecou al călătoriei, dincolo de tăvălugul acestui număr par pe care l-am visat rotund, plin de speranțe, acest an 2020, ascuns în spatele unei măști, strecurat din cutia Pandorei ca o furie a întunecimilor peste umerii pământului, se prelinge-ntr-o entropică descătușare de clepsidră atipică. Cum orice călătorie înseamnă o invitație la gândire (Mir­cea Eliade), respir vraja geamului din tren, acolo-n fibra imaginarului câmpiile fug prin galbenul cercurilor ascunse-n infinitul din floarea-soarelui, cerul arde-n zbor de berze rătăcite printre cuvinte și amintiri, devin copilul bucuros de marea aventură a plecării, rămășițe din Codri Vlăsiei se-agață de colțul ferestrei, câți­va stupi se pierd prin iarba luminii, mai departe, mai răsucite gândurile, atât de senină clipa rotită de pământ în jurul soarelui, mă-ncolăcesc de-un fir de colb din Caleea Lactee, undeva într-un trecut demult scris pe scoarța unui arbore cosmic, Andromeda deschide oglinzi astrale, totul se-nvârte-n jurul unei axe de lumină, imaginez alte echilibre în această desfătare de culori și promisiuni. Ploieștiul mă trezește din visare, de-acum Prahova se-nfășoară de drumul vacanței, această surpriză cusută cu răbdare la capătul unui lung șir de așteptări, pentru că, totuși e-o vacanță amestecată cu mirosul dezinfectantelor, cu un întreg glob rănit de întunecimea unui absurd fără hotare, dincolo de zumzetul monoton al orașului, dincolo mă așteaptă Sinaia. Și trenul curge printre șisturi cristaline, Comar­nicul e-o piesă dintr-un joc de șah, mai departe se-aude chemarea vacanței, crengi de soare rup tăcerea munților, în sfârșit…cuvântul magic, mai așteptat ca oricând, mai viu, mai proaspăt….Sinaia.

Acum câteva luni credeam că totul s-a năruit, că nu mai există nimic, că ruina acestei apăsătoare temeri a închis ochiul într-un coșmar fără întoarcere, dar încă există speranță…Sinaia-mi pare mai strălucitoare ca oricând, nu credeam că voi ajunge până aici, izolarea de aproape trei luni m-a rătăcit într-o însingurare de carte fără final, străbat liniștea castanilor de pe Bulevardul Carol, terasa Ramayana și-a ascuns zâmbetul tibetan cu o mască albă, ce-atârnă pe fața unui Buda, parcă întristat de această simultaneitate a doi timpi diferiți, pe de o parte tinerețea unei veri înflorite-n parcul Ghica, pe de alta lentoarea unei prelungite așteptări, ca o ecuație fără soluție împrăștiind puncte de suspensie într-un text neînțeles, fără o semnificație anume, totuși, această oarbă frică de necunoscut nu poate opri verdele frunzei s-aprindă viața în fiecare vers al țărânei, cerul crește pe culmile Bucegilor, florile-și strigă culoarea în zumzet de bondari și dans de izvoare. Poate abia acum prețuiesc cu adevărat locurile acestea atinse de vraja poveștilor ce roiesc într-un vis de prințesă, Carmen Sylva, cântec al pădurii, regină a Bucegilor, pare aievea, chipul eteric al reginei ce-a îndrăgit tărâmul românesc ca pe-o comoară a inimii se strecoară prin rămurișul parcului, hoinăresc pe aleile umbrite de liniștea teilor argintați în cupole de melancolie, iar Casinoul ninge albul de fluture la marginea visului. Mă așteaptă cărările de soare și flori…mă las cuprins în visul numit Sinaia.

La 2000 de metri, undeva pe-un raft de cer începe prima zi de libertate printre coamele ademenind sufletul să zboare, să inspire acea verticală a vieții. Mă rostogolesc în praful luminii și simt un univers viu, o lume ce-și caută calea dincolo de suferință și durere, o lume în care frumusețea înseamnă existență, sensul acestui univers palpită-n taine pe care știința nu le poate destăinui, doar le contemplă. Mirosul verde al pășunilor tremură-n adierea cărărilor, vânt răscolind tăcerea stâncilor. De-o parte Caraimanul, Crucea, în vale Piatra Arsă, de cealaltă parte coborâșul spre cota 1400, ca o cădere-n melancolia cosașilor ce-mpletesc vise de-o zi printre clopoțeii de munte și galbenul mirat al Piciorului Cocoșului. Pe-un drum rănit de-un grohotiș mai aspru ca oricând se-aud stâncile într-o constelație arzând infinitul, pietrele, aceste forme neregulate ale devenirii poartă semnul poveștilor de la castel, pe care l-am lăsat în vale să-și strige murmurul alături de Peleșul vioi ce curge ca o chemare spre altarul legendelor din suflet de copil. Turme de oi desenează începutul lumii în dangătul tălăngilor, eternitatea șerpuiește nestingherită printre fluturii amețiți de arsura zilei și pașii devin fluide atingeri prin ierburile aromite pe altarul zărilor. Rătăcind într-un vis al sărbătorii, mă-ntorc cu fața spre locul uitat al modernității și imortalizez în spațiul digital al telefonului aceste versuri de iubire scrise cu durerea îndrăgostiului de viață, încerc să cuprind cu fiecare zvâcnet al sufletului clipa rămasă-n palma dumnezeirii și-n lacrima timpului mă necuprind de văiaogele scufundate-n vânturi ale înălțimii, geometria verticalei poartă-n ea crucea, piatra răstignirii sângerează, pășesc în mit, acolo la începutul începuturilor, când mirarea universului e-o concencentrică zbatere de pleoape, lumină și întunecime, ființă și neființă, binara traiectorie a nimicului și a întregului.

Poveștile Peleșului mă prind din urmă, blestemul împietririi dospește și huruie ca un nor rostogolit prin măruntaiele pământului….la Peștera Ialomiței se-aude glasul vrăjitorului Bucur, tristețea feciorelor- stane de piatră, doar învolburarea năvalnică a Ialomiței despică tăcerea schitului, în rest dimensiunile euclidiene închipuie ascunzișuri prin văile unui sentiment de eliberare din strâmtoarea unei lumi ce și-a pierdut busola.

Bucegii-și poartă chemarea în dangătul apelor din sâmburele crud al unui ombilic de stea, alunecând fantomatic pe-o coastă de curcubeu, ca un vâjâit de poruncă, când uriașii creșteau printre cununi de brazi, când omul arhaic respira ritmurile cosmice. M-am desprins din coaja omului modern și-am pornit-o cu ochiul însetat de-a se reinventa , de-a redeveni materie visătoare prin labirintul pădurii spre Cascada Urlătoarea. La mijlocul drumului uriașe rădăcini de copaci zvâcnesc ca niște candelabre smulse din inima Gheei, o întreagă pădure de fagi zace, smulsă parcă de uriașii negurilor încât nimeni nu mai recunoaște drumul umbros, doar schiloade tulpini uscate, se zăresc stâncile, soarele inundă pământul ce-a aruncat pădurea într-o absență nemiloasă, cumva răbufnirea acestui an haotic și-a lăsat amarul pe-aceste locuri condamnate la pieire, sufletul pădurii jelește însingurarea fagilor ce s-au stins într-o uriașă revărsare de ape, furia timpului sau doar nebunia lemnului învins de neant…treptat drumul se strecoară din nou prin pădure, izvoarele se ițesc prin grohotișul viu al verii și în sfârșit frumoasa fată din poveste, Rolanda, zvăpăiata poreclită Urlanda, se-ncumetă să apară în visul meu, în povestea Jepilor, Carmen Sylva nu a a uitat-o niciodată, nici sufletul meu. Gravitația devine o înspumată cădere de îngeri, la poalele unui freamăt alb de visare vuiește muntele, în fața Urlătoarei gândul îngenunchează și inima scrie litere dintr-un cer de ape, mă destăinui unui altar vuind din îndepărtarea clipei, intru în timpul începuturilor, la marginea culorii, prin transparența fumului viitorul Urlătoarei atinge un prezent în care îmi spăl rănile amintirii, unde s-a dus trecutul, poate e doar pulbere de fluture strălucind enigmatic pe obrazul meu….

Lumina acestei noi zile pare încrustată pe frunze de poveste, cărarea șerpuiește-n urcuș domol spre Poiana Regală și citesc cu o pasiune sălbatică fiecare act al frumosului, un bondar, o scorbură înnodată-n umbra răcoroasă a unui tufiș, tresărirea unei ciuperci lucind printre fuioare de gălbenele, recunosc, sunt un căutător de frumos, estetica naturii, o artă a reîntregirii paradisului pierdut. Dar urâtul ? Ce-aș putea spune ?! Cuvintele lui Mircea Eliade îmi luminează la tot pasul călătoria prin labirintul vieții: „opun rezistență acestui urât fiindcă îl vedem în jurul nostru, pretutindeni, acum mai mult decât oricând…De ce să adăugăm urâțenie în plus acestei urâțenii universale în care ne scufundăm din ce în ce mai mult?” (Mircea Eliade „ Încercarea labirintului” Editura Dacia 1990). Pădurea de foioase prinde glas printre cuvintele tăcerii, doar un pițigoi își rătăcește trilul pe treptele visului, mai sus, acolo-n spirale de frunze palpită albastrul verii, stânci se despletesc în vioriul clopoțeilor de munte, un stejar scârțâie singurătăți ce-și încrucișează somnul cu ierburile potecii, mai departe, mai aproape de dorul culmilor, se-aude izvorul cum bolborosește taina din măruntaiele bolții de piatră și în sfârșit….Poiana Regală. Cabana s-a pierdut sub un morman de scânduri putrezite, cândva aici încăperi răcoroase primeau călătorii, tablouri cu prinți și regi atârnau de grinzile solide, mâncarea rumenea papilele înfometate într-o beatitudine culinară de care-mi amintesc cu plăcere, dar povestea cabanei s-a încheiat….cine știe dacă se va mai încumeta o mână de gospodar să mai înalțe altă cabană, mai frumoasă, mai mândră pe-acest picior de rai. Poiana a rămas aceeași, un murmur de culori și ierburi, parfumul crud al locului împletește cosițele poienii cu-n tremur vioriu, când albastru, ba mai mult gălbui. E-o irizare vrăjită de șoapte printre izvoarele ascunse-n menta sălbatică ce-mprăștie dorul unor zâne pentru vreun flăcău croit din semeția nălucilor, Stânca lui Farsanufie mă zărește prin lăstărișul din marginea pădurii, i-aud chemarea, ar fi alt drum spre înaltul ce m-ar arunca în brâul de jnepeni, hăt departe, la Piatra Arsă, dar soarele nu cruță nici cosașii, nici viespile încâlcite-n flori de poveste. Îmbrățișez zumzetul feeric al acestei poieni venite din depărtarea copilăriei, mi-au crescut aripi de copil și pentru o clipă copilăresc prin freamătul viu, plin de sevă al pământului, deja devin minusculă, un fluture mă prinde de trupul lui argintiu și zbor printre păpădii, mă leagănă o broscuță pe-o frunză de pelin, Carmen Sylva în ce poveste m-ai aruncat?

În noapte, dinspre Valea Rea, plumbul văzduhului se rostogolește hur­ducăind balaurii fioroși din Munții Baiului și solzii ploii se-mprăștie în visul străzilor, miros reavăn de țărână, arșiță topită prelingând șoaptele întunecimi­lor printre mesele teraselor amorțite, o umbrelă se zbate ca o păpușă mecanică dezarticulată în lumina felinarelor, Sinaia respiră eliberată de zăpușeala zilei, fărâme de greieri se sting în cenușa stelelor, sacadat corul stropilor fu­rioși, dinspre munți vuiesc uriașii pădurii, acolo-n vălătucii somnoroși ai ploii hărmălaia stâncilor devine tropot pietros de cai, un răget neomenesc răstoarnă cobilițele cerului, bolțile cutremură vi­sul, uriașul lui Eliade pocnește din bice, nu-mi vine a crede e chiar Eugen Cu­coaneș, acel „om mare” despre care spuneau cândva localnicii că e „o stranie mirare, care te scotea din timp, proiectându-te într-o auroră mitologică”. Râ­sul gigantului se risipește-n ploaia verii, apoi doar picuri de tăcere răscolesc pustietatea străzilor. Șoaptele ielelor bântuie prin odaie, o șoaptă sinuoasă se încolăcește de geam, tremurul umbrelor răstoarnă un pumn de semne pe masă, sunt litere sau numere, ba nu, poate, doar semne absconse dintr-o filă scrisă demult de bătrânul Caraiman, vrăjitorul cu-n arbore pe cap, purtându-și semeț mantia din scoarță de copac și-n amorțeala perdelelor zăresc o stea. Îmi arunc o pelerină pe spate și ies grăbită, aud din străfundul unui tunel îndepărtat taina orașului. Mă-ndrept spre strada Aosta, urc agale alunecând prin lumina irizată a caselor ce-mpart licăriri de poveste printre crengile lucind fantomatic, ca un fum despletit dintr-un zbor sufletul orașului pulsează, ploaia a dezmorțit visul verii, de-acolo, din gândul munților se pierd coamele într-o pâclă alburie, curge o liniște astrală ce-mi amintește că tot universul s-a ghemuit în această clipă a nopții în visul meu, numit Sinaia. Dinspre Furnica se-abate un vânt suav, boare țesută din pleoape de trandafiri ce-au ostenit printre ulucile noduroase din fața hotelului Marami. Doi câini picotesc sub streașina unei clădiri părăsite, miros de mucegai, de vechi ajuns rugină și câlți înnodați de alte vremuri, când vila Căprița strălucea, boboc al primăverilor sinăiene. Respir libertatea nopții, ca un copil fugit în lume să-și caute îngerii, bucuriile pasului descântat de povești, privesc în sus, acolo Sartre nu a văzut decât un cer pustiu, eu ating o ramură de tei și realitatea devine o singurătate agățată de-un arbore cosmic. Legătura mistică între om și arbore, da, ieri mi-am cumpărat un tricou de la buticul Natașei cu un copac încărcat de fructe, biluțe metalice cu îndemânare prinse pe materialul lila, ieri am pășit în minusculul magazin al Natașei, am scotocit printre frumoasele ei bluze și cordoane, baticuri și rochii fistichii, și-am atins acel timid arbore. Noaptea-și dizolvă chipul, devine auroră, străzile sunt tot mai întortocheate, mai aproape de ochii cerului, arborele acela poate era un vis de-al Natașei, sau poate doar un semn lăsat de Peleșul sprințar ce-și despletește tainica iubire pe lângă castelul ce-i poartă numele. În­trevăd Cabana Schiorilor, când primii fiori ai răsăritului foșnesc auriu printre brazi. Arbori ai veșniciei, ai trecerii, ai luminii și-ai morții…omul… „aparența fulgurantă a unei noi modalități vegetale”, îmi șoptește Eliade, ca-ntr-un cântec uitat prin viscolul stâncilor. Mă-ntorc spre hotel, oboseala mă cuprinde ca un jar, în acestă noapte am citit un poem romantic scris cu lacrima dulce a nopții de această bătrînă Sinaie, care rămâme mereu frumoasă, un altar al cuvintelor nescrise în letopisețe, abia destăinuite eternului călător din ființa mea.

E ultima zi a acestei vacanțe strecurate printre linii și curbe ale unui timp circumscris polilor ce devin ghețare prăbușite-n sâmburi de îndoială, e ultimul vers dintr-un poem cosmic desenat de radiația fosilă a Universului, e lumina ui­tată pe-o frunză de arțar…și toaca din clopotnița mănăstirii Sinaia adună-n palme dumnezeiești liturghia timpului și rugăciunea munților Bucegi, și sufletul meu.

 

Mai citeste: 

Impresii, cronici si recenzii  literare*Uneori elefantii zboara

Vasile Bele *recenzie *antologia Universum-vol 2

Clubul GOLD al revistei tiparite

Inscrie-te la concurs*Eleganta iubirii

Colaborare-revista  on line  

 

Abonament revista TIPARITA 1 an

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala care cuprinde literatura, arta, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 35 dolari canadieni.

35,00 CAD

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.