Lucia-Elena Locusteanu-„ZBURĂTORUL” de ION HELIADE RĂDULESCU

„ZBURĂTORUL” de ION HELIADE RĂDULESCU

ION HELIADE RĂDULESCU (1802– 1872), spirit enciclopedist, o mare personalitate a literaturii române, poet romantic, aparținând perioadei pașoptiste, redescoperă literatura populare, valorificând-o,

ca răspuns la cerințele ,,Introducției” – arti-
col de fond al primului număr al ,,Daciei

literare”, manifest al romantismului româ-
nesc, al epocii pașoptiste.

Mitul Zburătorului e prezent și în literatura universală la Victor
Hugo, la Goethe etc., dar și în literatura română la Dimitrie Cantemir în
,Descrierea Moldovei, la Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu
etc.
În concepția populară, Zburătorul – o apariție onirică, dar și malefică
– aduce primii fiori ai iubirii, provocând stări contradictorii, chiar suferință
în sufletele tinerelor fete.
După George Călinescu, Zburătorul ,,este un demon frumos, un Eros
adolescent, care dă fetelor pubere tulburările și tânjirile întâiei iubiri.”
Publicată în gazeta ,,Curierul românesc”, în 1844, gazetă condusă de
Ion Heliade Rădulescu, balada mitologică ,,Zburătorul” tratează mitul
popular al Zburătorului – mitul puberal, valorificând apariția onirică a

acestuia, dar ca făptură miraculoasă, pozitivă, venită din alt Univers, adu-
când primii fiori ai iubirii. Relația mit – baladă se realizează printru transfer

obiectiv al semnificațiilor mitului, grație măiestriei poetului.

Titlul baladei ne trimite direct la temă, exprimând artistic prima criză
erotică, trăită răvășitor de Florica (onomastică cu multiple semnificații),
tânără, aflată la vârsta pubertății.
Balada e structurată compozițional în trei secvențe poetice / planuri /
părți:
1. MONOLOGUL LIRIC AL FLORICĂI;
* Între prima și a doua parte, există un catren de comentare a faptelor,

în care vocea narativă își exprimă părerea despre trăirile fetei, catren de tre-
cere la următorul tablou;

2. PASTELUL NOPȚII – cadru descriptiv; romantic, predilect apariției
Zburătorului;
3. METAMORFOZELE / ÎNTRUPĂRILE ZBURĂTORULUI;
* Balada se încheie cu două catrene de comentariu – moralizator.

Structura compozițională a baladei ,,ZBURĂTORUL” poate fi repre-
zentată grafic ca în schema anexată.

1. Prima parte a baladei – MONOLOGUL LIRIC CONFESIV –
ADRESATIV e o tânguire erotică, o confesiune sinceră, emotivă, pătrunsă
de dorința de a-și convinge mama (cel mai bun și sincer prieten adevărat) de
trăirile contradictorii greu de definit, date de primii fiori ai iubirii.
MONOLOGUL se structurează și el pe trei secvențe poetice:

a. Neliniștea la apariția primilor fiori al iubirii (primele patru catre-
ne) zbucium ce sugerează puritatea sentimentului erotic, redat în plan poe-
tic printr-o multitudine de modalități estetice în scară ascendentă, ce con-
turează starea sufletească contradictorie, prin folosirea unor cuvinte anti-
tetice – antonime: ,,foc” – ,,răcori”; ,,arde” – ,,răcit”, așezate în enumerații;

prin interogații și exclamații retorice: ,,Oar* ce să fie asta?”; ,,Ah! Inima-mi
zvâcnește!”; prin vocativul: ,,mamă”, devenit laitmotiv, modalități ce au
forță de sugestie.

,,Vezi, mamă, ce mă doare! Și pieptul mi se bate.
Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc.
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi arde buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!
Ah! Inima-mi zvâcnește!… și zboară de la mine!
Îmi cere… nu-ș’ ce-mi cere! Și nu știu ce i-aș da;
Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine,
În brațe n-am nimic și parcă am ceva;
Că uite, mă vezi, mamă, așa se-ncrucișează,
Și nici nu prind de veste când singură mă strâng,
Și tremur de nesațiu, și ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înșii lacrămi, și plâng, măicuță, plâng.
Ia pune mâna, mamă – pe frunte, ce sudoare!
Obrajii… unul arde și altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.”

b. Căutarea unor soluții salvatoare împotriva invaziei sentimentului
erotic, privit ca ,,o boală, explicabilă mitologic și curabilă magic” – după G.
Călinescu, soluții exprimate printr-o rugăminte patetică adresată mamei
de a apela la somitățile satului:

,,Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
o ști vreun leac ea doară”

– ,,bunica” fiind simbolul generației înțelepte, păstrătoare de datini. Apoi,
apelează la celelalte trei instanțe ale satului: ,,popa” – instanța spirituală,
,,baba Comana, or Sorica” – ghicitoarele, și ,,vrăjitor” – forța malefică.
„Și unul să se roage, că poate mă dezleagă;
Mătușile cu bobii fac multe și desfac;
Și vrăjitorul acela și apele încheagă,
Aleargă la ei , mamă, că doar mi-or da pe leac.”

Interogațiile și exclamațiile retorice, dar și repetiția, sunt modalitățile
stilistice care redau zbuciumul sufletesc al fetei, iar folosirea expresiilor
populare conferă oralitate stilului.

Credința populară despre Zburător: ,,o fi vreun zburător!” – excla-
mația retorică capătă valoare de sentință și, potrivit credinței populare, nu

are leac.
Între prima parte – monologul confesiv – și partea a doua – pastelul
lăsării nopții – există UN CATREN DE COMENTARIU AL FAPTELOR, o
strofă narativă de legătură între planuri, un fel de concluzie, fără rezolvare,
asupra trăirilor celor două personaje:

,,Așa plângea Florica și, biet, își spunea dorul
Pe prispă lângă mă-sa, și-obida o-neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul
Și mă-sa sta pe gânduri și fata suspina.”

2. Partea a doua a baladei – PASTELUL NOPȚII – descriere – este
cadru predilect pentru interpretarea credinței populare despre apariția
Zburătorului.
Critica literară consideră că e primul pastel realizat în viziune cosmică cu
mutații în gama procedeelor artistice, impuse de cele trei momente /
tablouri înfățișate:
a. ÎNSERAREA – două catrene, e un tablou câmpenesc descriptiv, un
tablou uman terestru al satului cu forfota caracteristică la lăsarea serii,

conturat în imagini auditivo-motrico-vizuale, redate prin verbe onomato-
peice: ,,chema”, ,,striga”, unele folosite la gerunziu: ,,țipând”, ,,muginde”,

prin inversiuni, epitete și personificări, culminând cu versul-sinteză a
tabloului înserării: ,,Vibra al serei aer de tauri grea murmură”.
,,Era în murgul serei și soarele sfințise;
A puțurilor cumpeni țipând parcă chema /
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Și vitele muginde la jgheab întins pâșea.
Dar altele-adăpate trăgea în bătătură,
În gemete de mumă vițeii lor striga;
Vibra al serei aer de tauri grea murmură,
Zglobii sărind vițeii la uger alerga.”

Catrenul următor, o metaforă lărgită, urmată de comparații – în spe-
cial în primele două versuri, face trecerea la cel de al doilea tablou al

pastelului prin schimbarea paletei modalităților / procedeelor stilistice, pre-
dominat de imagini vizuale, dat fiind că senzațiile auditive se estompează,

se sting, făcând loc liniștii depline.

,,S-astâmpără ăst zgomot, ș-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca șoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Și prunca vițelușă tot tremură-mprejur.”

b. LĂSAREA NOPȚII – două catrene – conturează atmosfera specifică
unui cadru universal-cosmic, prin imagini vizualo-cromatice, utilizând

atât puterea de sugestie a cuvintelor, cât și metonimia, repetiția, enu-
merația:

,,Încep a luci stele rând una câte una
Și focuri în tot satul încep a se vedea,
Târzie astă-seară răsare-acum și luna,
Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

(…)

Tăcere pretutindeni acuma stăpânește” …

Versul ,,Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea” leagă planurile com-
poziționale ale baladei, iar căderea stelei anticipă metamorfozele / întru-
pările / ipostazele Zburătorului din partea a treia a baladei, dar face tri-
mitere și la prima parte, prin credința populară despre Zburător.

c. TABLOUL NOPȚII DEPLINE – două catrene – aduce o atmosferă

de mister, propice apariției Zburătorului și este realizat prin folosirea ima-
ginilor vizuale, redate metaforic.

Catrenul:

,,E noapte naltă, naltă, din mijlocul tăriei
Veșmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins coprinde lumea, ce-n brațele somniei
Visează câte-aevea deșteaptă n-a visat.”

– conturează metaforic îmbrățișarea spațiului teluric de către haina nopții
cosmice, prin sintagme metaforice cu multiple semnificații, pe care le-am
putea numi revelatorii, ca: ,,mijlocul tăriei” – sintagmă metaforică a spațiului

cosmic; ,,Veșmântul său cel negru de stele semănat” – imagine vizuală, me-
taforă lărgită a cerului înstelat; ,,coprinde lumea” – metafora spațiului terestru

îmbrățișat / învăluit în haina nopții.

Ultimul catren al pastelului este desăvârșit din punct de vedere sti-
listic, conturând o atmosferă necesară apariției Zburătorului, printr-o muzi-
calitate deosebită, dată de folosirea rimei interioare, prin repetarea unor

cuvinte: ,,Încântec sau descântec”; ,,Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu
suspină”, a personificării – ,,suspină”, a enumerației – ,,frunza”, ,,vântul”, dar
și a cuvintelor onomatopeice folosite.
,,Tăcere este totul și nemișcare plină: – a
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat; – b
rimă
încrucișată
Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină, – a
Și apele dorm duse, și morele au stat.” – b
/ / / / / /
/ ,,Tă – ce / -re es / – te to / -tul // și ne / – miș – ca / – re pli / – nă”/ = ritm iambic
/ – – / – – / – – / // – – / – – / – – / – / = picior metric
/ 1 2 / 1 2 / 1 2 / 1 // 1 2 / 1 2 / 1 2 / 1 / = 14 silabe
emistih / cezură = pauză / emistih
Rima încrucișată, ca și ritmul iambic, sunt în acord cu ideile grave,
solemne ale tabloului nopții depline, în care parcă și timpul s-a oprit pentru
a crea atmosfera de mister necesară apariției Zburătorului.

Piciorul metric ascendent, suitor, dă gravitate, punctând ideea poetică
exprimată.
Faptul că emistihurile împart versul în două părți egale, formate din 7
silabe, cu ultimul picior metric lacunar, căruia îi lipsește silaba accentuată,
vorbește de măiestria cu care Ion Heliade Rădulescu redă imaginea nopții
depline.
*** Trecerea la partea a treia a baladei – metamorfozele Zburătorului –
se realizează doar prin punctele de suspensie pentru a mări atmosfera de
mister, dată de ultimul catren al pastelului, – miezul nopții – cadru predilect
misterioasei apariții.

3. Partea a treia – METAMORFOZELE / ÎNTRUPĂRILE ZBURĂTO-
RULUI, în număr de trei, reconstituite din dialogul ,,suratelor”, întrupări care

întrunesc atât atributele demonicului, cât și pe cele ale angelicului, cumulând sub

înfățișarea umană trăsături ale ființelor eterne, ipostaze, apărute în vis, sunt pre-
lucrări ale mitului folcloric, a unui eres – superstiție populară și anticipă

întrupările LUCEAFĂRULUI eminescian.
a. Prima ipostază e cea de ,,STEA” sau COMETĂ – simbol al luminii ce
reprezintă iubirea, dar poate fi și anticipare a morții în credința populară.
În baladă, ca, mai târziu, în poemul eminescian, cred că ar putea
semnifica coborârea / ,,căderea” lui din alt Univers, o nouă naștere, având în
vedere întrupările următoare.
Versul ,,Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare” conturează o imagine

vizualo-motrică, realizată printr-o comparație metaforică, ce sugerează vite-
za uluitoare cu care Zburătorul străbate spațiul cosmic, mișcare amplificată

de epitete metaforice care redau viteza luminii…
Imaginea motrico-vizuală din interogația retorică ,,Din miazănoapte

scapă cu urme de schintei?” sugerează o mișcare rapidă și bruscă, prin fo-
losirea valorilor expresive ale verbului ,,scapă”, asemenea unei lansări cu

viteza luminii, întărită / accentuată de sintagma ,,cu urme de schintei”,
sintagmă ce ar putea reda imaginea unei comete.

Mai târziu, în poemul eminescian, este folosit verbul ,,Porni” la per-
fectul simplu cu scopul de a marca aceeași idee poetică a mișcării fulge-
rătoare în imensitatea spațiului cosmic.

,,Vreo STEA mai cade iară? / Vreun împărat mai moare?” este o inte-
rogație retorică, încărcată de multiple semnificații ce aduce noi elemente din

credința populară.
Și în poemul eminescian LUCEAFĂRUL e STEA, care ,,așteaptă”;
,,Răsare și străluce”; ,,Și cât de viu s-aprinde el”.

În balada ,,ZBURĂTORUL”, imaginile poetice sunt conturate atât meto-
nimic, cât și prin interogațiile retorice, așezate într-o enumerație ascendentă ce

contribuie la formarea magistrală a atmosferei de suspans, neliniște, agitație, în
acord cu tema.
b. Cea de a doua ipostază este cea de ,,ZMEU” – ,,BALAUR DE
LUMINĂ” – e pregătită de o interogație retorică din strofa anterioară: ,,Or e
să nu mai fie? – vreo pacoste de ZMEU?”

,,BALAUR de LUMINĂ cu coada-nflăcărată” – vers încărcat cu sin-
tagme metaforice ce definesc iubirea cu intensitatea trăirilor contradictorii din

monologul fetei: ,,mă doare”; ,,îmi place”; ,,Un foc s-aprinde”.
,,BALAUR DE LUMINĂ”
forță a răului, malefică, + metaforă a iubirii, împlinirii,
aducătoare de durere sugerează plăcere, fericire
c. A treia ipostază a Zburătorului e de CHIP OMENESC, dar căruia,
ca și, mai târziu, Luceafărului, îi lipsesc atributele esențiale ale vieții:
,,Pândește, bată-l crucea!” – forță malefică – ,,și-n somn colea mi-ți vine”,
,,Ca brad un FLĂCĂIANDRU, și tras ca prin inel” = comparație metaforică,
sugerând ideea de demnitate, trăsătură morală ce are similitudini cu
Ciobanul mioritic, dar și ceva din înfățișarea unui Făt Frumos din basmele
populare: „Bălai, cu păr de aur!” = întrupare angelică, preluată în
,,Luceafărul”: „Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale” // ,,O, ești
frumos cum numai-n vis / Un înger se arată”, „dar slabele lui vine / N-au
nici un pic de sânge” = ZBURĂTORULUI îi lipsesc atributele vieții, aparține
altei lumi, ca și LUCEAFĂRUL: ,,tu ești mort”. Deși are chip omenesc,
aparține altui Univers, așa cum se desprinde din versurile metaforice mai
sus citate, anticipând metaforele revelatorii expresioniste din poezia lui
Lucian Blaga: ,,că stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge” –
,,GORUNUL”, iar detaliul din baladă: ,,ș-un nas – ca vai de el!” = e comic,
întregește portretul.
*** Balada se încheie cu cele două strofe de comentariu al suratelor, o
concluzie moralizatoare asupra imposibilității ființei umane de a se feri de
iubire, ideea sintetizată în sintagma metaforică: ,,focul de iubit”:
,,O! biata fetișoară! Mi-e milă de Florica
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Și a pălit copila! Ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!”

Versurile aduc credința populară, moștenită, că sufletul fetelor la
pubertate este inundat de lumina tulburătoare a iubirii, văzută ca o magie
de care nu ai scăpare:

,,Că-ncepe de visează, și visu-n lipitură
Începe-a se preface, și lipitura-n zmeu,
Și ce-i mai faci pe urmă? Că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu!”

Din punct de vedere stilistic, balada „ZBURĂTORUL” este realizată
într-o corespondență deplină între tema ce dezvoltă mitul puberal de inspirație
folclorică, inspirație cerută de Mihail Kogălniceanu în ,,Introducție” la
„Dacia literară”: „obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și de poetice,
pentru ca să putem găsi la noi sujeturi de scris”, și procedeele de limbă folosite,
cuvinte și expresii din limba populară: „babe”, „bobi”, „leac”, „bată-l vina” etc.,
interjecții care dau oralitate stilului.
Amestecul de stiluri, de specii literare: idilă, pastel; al modurilor de
expunere, bogăția categoriilor estetice: gingășia, ironia, fantasticul, cât și
procedeul antitezei, conferă baladei caracter romantic.
Impresionează, mai ales, armonia cu planul compozițional, în care, ca
și în operele folclorice, predomină cifra trei: balada are trei părți; fiecare
parte are trei structuri / tablouri / întrupări.
L-aș cita aici pe scriitorul VICTOR RAVINI, care, în ,,Matematica lui

Ion Creangă”, eseu publicat în revista de spiritualitate și cultură româ-
nească ,,LUMINA LINĂ”, New York, nr. 4, 2019, definește semnificațiile cifrei

trei în cultura universală, în cea populară română, cât și în basmul „Harap
Alb” al lui Ion Creangă.
Semnificațiile cifrei 3, relatate de Victor Ravini, se potrivesc și baladei
„ZBURĂTORUL” lui Ion Heliade Rădulescu: „care a moștenit cultul cifrei
3, ca simbol al perfecțiunii sau al echilibrului universal și a structurat
balada sa după criterii matematice.” (p. 31). „Cifra 3 structurează întreaga
construcție”, structură compozițională a baladei „și este încorporată, ca
grinzile de rezistență ale unui edificiu, sub zugrăveală.” (p. 31).
Ca și în cazul basmului lui Creangă, apărut mai târziu în epoca marilor
clasici, unele observații din eseul domnului Victor Ravini, parafrazându-le,
le putem cita, ca încheiere:,, nici un element din compoziție nu e de prisos”
(p.32), iar balada lui Ion Heliade Rădulescu ,,ZBURĂTORUL” rămâne, ca
și folclorul, ,,un vast tezaur de înțelepciune etern valabilă”.

***

• BALADA – (fr. ballade) – specie a genului epic, de obicei, în versuri,

poezie epică – populară sau cultă, care narează o întâmplare istorică, hai-
ducească, pastorală, eroică, legendară, fantastică, mitologică etc., cu per-
sonaje puține, prezentate în antiteză și care dau viață unei acțiuni de mică

întindere, în care realul se împletește cu fabulosul.
Balada cultă are trăsături specifice, deosebindu-se de cea populară,
mai ales, ca structură, prezentând conflicte mai puternice, o dinamică a

desfășurării acțiunii, o versificație mai îngrijită, remarcându-se prin com-
plexitatea procedeelor stilistice, având și autor cunoscut.

În literatura română amintim doar câțiva, mai cunoscuți, autori de
balade: Vasile Alecsandri cu ,,Groza”, ,,Baba Cloanța”, ,,Peneș Curcanul”
etc; George Coșbuc cu ,,Pașa Hassan”, ,,El – Zorab”, ,,Moartea lui Fulger”,
,,Nunta Zamfirei”; Ștefan Octavian Iosif cu ,,Pintea” etc…
• INCIPIT – s. n. – formulă introductivă dintr-o carte tipărită sau
dintr-un manuscris antic sau medieval, care cuprindea titlul lucrării și
numele autorului. Din lat. (hic) incipit ,,aici începe”.
(Din Academia Republicii Socialiste România, Institutul de lingvistică
din București, SUPLIMENT la Dicționarul explicativ al limbii române, DEX –
S, Editura Academiei R.S.R., București, 1988, p.83)
***Nu voi folosi niciodată acest termen în demersurile mele!
Sunt stupefiată de faptul că după 1989 s-a înțeles greșit modernizarea
învățământului românesc!
Nu folosirea improprie și cu emfază a unor termeni înseamnă modernizare.
Cum să folosești acest termen, ,,incipit”, în loc de ,,prolog” la operele literare ce
aparțin genului epic? Dar, mai ales, e improprie folosirea lui la operele aparținând
genului liric, care nu au subiect, nu se pot povesti, ci au doar secvențe poetice ce
transmit o anumită atmosferă, stare sufletească.
Mă opresc doar la acest ,,element de modernizare”, ca să nu fac trimitere la
dezastrul în care au masacrat GRAMATICA LIMBII ROMÂNE! DE CE,
FRAȚILOR?