Lucia-Elena Locusteanu-GEORGE BACOVIA

GEORGE BACOVIA
(17 septembrie 1881 – 22 mai 1957,

București)
„Din plumb, făcut-ai aur”
(Eugen Lovinescu)

,,Plutește-un lanț de lebede albe,
Iar visul din parc în lac se răsfrânge”

„Lebăda neagră” a simbolismu-
lui european, GEORGE BACOVIA

se încadrează în etapa de plenitudine

a simbolismului românesc, răspun-
zând cerințelor criticului Eugen

Lovinescu, de sincronizare a literaturii române la „spiritul veacului”, de
sincronizare cu modalitățile estetice ale literaturii europene.
Teoreticianul simbolismului românesc Alexandru Macedonski, în
studiul „Poezia viitorului” arăta că „poezia viitorului e muzică și imagine”,

iar Ovid Densușeanu consideră că și „orașul are poezia lui” și, deci, pro-
pune o nouă orientare tematică, fără a renunța la temele consacrate.

,,Simbolist prin formație, Bacovia își depășește epoca, aparținând
poeziei moderne ca unul dintre marii precursori” scrie Nicolae Manolescu.

Discipol al lui Alexandru Macedonski, în al cărui Cenaclu s-a for-
mat, Bacovia semnează volumele de poezie: „PLUMB” – 1916, „SCÂNTEI

GALBENE” – 1920, „BUCĂȚI DE NOAPTE” – 1926, „CU VOI” – 1930,
„COMEDII ÎN FOND” – 1936, „STANȚE BURGEZE” – 1946, „PLUMB –

VERSURI ȘI PROZĂ” – 1965, „STANȚE TÂRZII”, volume în care con-
turează o atmosferă de copleșitoare dezolare, de toamne reci cu ploi

putrede, o atmosferă de plumb, în care plutește obsesia morții și a nean-
tului, dar și o descompunere a ființei organice, după Eugen Lovinescu;

volume în care se creează o „atmosferă de copleșitoare dezolare, de toamnă
cu ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitată într-un peisaj de mahala, de
oraș provincial, între cimitir și abator, cu căsuțele scufundate în noroaie
eterne” – după remarca lui Nicolae Manolescu.
Universul liricii bacoviene e ancorat în celula și în infernul citadin, al
târgului provincial cu parcurile, boschetele, vitrinele, abatorul, cazarma sau

liceul, dar și în tratarea condiției tragice a ființei umane, a poetului, a
omului de geniu în Univers, societate, alături sau întărită de tema marii
plecări sau a naturii ca suport al stărilor sufletești, în timp ce iubirea e
înțeleasă ca o nevroză, acompaniată de motivul însingurării și nu numai.
Din punct de vedere compozițional, textul bacovian are o geometrie
inedită, aceea a cercului care se constituie ca un simbol și ca un blestem al
mișcării infinit repetate, un cerc desemnând elementul exterior și cel
existențial, imposibil de străpuns, un cerc, care micșorându-se, se reduce
total la un punct care poate fi: poetul, picătura de ploaie, frunza, lacrima sau
zăpada, mereu în căderea de plumb – neantul în opoziție parcă cu punctul
eminescian din ,,SCRISOAREA I” – „Dar deodat un punct se mișcă”.6
Motivul punctului și al cercului le vom regăsi, mai târziu, și în lirica lui
Nichita Stănescu.

Dacă în lirica eminesciană arhitectura peisajului se structurează pe
motivul mandalei, în fond, tot cerc, dar cercuri concentrice, având în centru,
ca un Axis-Mundi – cuplul, în erotica împlinită, dar și în partea a patra a
„LUCEAFĂRULUI”: „Sub șirul lung de mândri tei ședeau doi tineri singuri”,
excepție făcând nefericirea erotică, în special, în poezia „DE CÂTE ORI,

IUBITO…”, în care, în centrul mandalei, rămâne doar EL, ÎNDRĂGOSTI-
TUL – „pasărea cu aripi obosite”, la Bacovia, Axis-Mundi e doar POETUL /

EUL LIRIC, care în poezia „PLUMB e „singur” și tot singur: „Sunt singur”,
într-o mișcare regresivă, o reîntoarcere la începuturi, în golul primordial,
în care omul se pierde fără putința de a se salva, ca și în „LACUSTRĂ”.
Cercul eminescian adună, dă un sentiment de plenitudine, împlinire,
cercul bacovian anulează, creează senzația prăbușirii, a neantului…
Tema însingurării, ca și condiția omului superior / omului de geniu /
poetului, alături de tema stărilor sufletești obsesive și contradictorii sunt

teme majore prezente începând cu poeziile – „flori de plumb”, apărute în pri-
mul volum, ,,PLUMB”.

Confesiune lirică, exprimată într-un monolog tragic – meditație filo-
sofică cu accente de elegie asupra condiției umane în Univers, societate,

dar și artă poetică, ,,PLUMB”, deschide volumul cu același nume, în-
cadrându-se în simbolism pentru faptul că folosește simbolul nedescifrat,

repetiția și laitmotivul, sinestezia, o muzicalitate excesivă, dar, mai ales,
prin multitudini de motive ce dau viață unei diversități tematice:

6 V. Fanache – ,,Motivul punctului, al cercului și în lirica lui N. Stănescu”.

▪ Starea obsesivă, dată de sentimentul morții;
▪ Condiția vitregă a ființei umane, supusă trecerii prin timp;

▪ Însingurarea eului liric, a poetului, omului de geniu, într-o socie-
tate rău întocmită, care nu prețuiește marile valori;

▪ Imposibilitatea realizării visului de creație, iubire, perfecțiune,
adevăr… – „amorul de plumb”.
Titlul, substantivul nearticulat „PLUMB”, și el o metaforă-simbol,
încărcată cu multiple semnificații, poate sugera prin:
o greutate: apăsarea sufletească și înșelătoare la care e supus eul liric
/ poetul, într-o societate care nu prețuiește adevăratele valori;
o culoare: monotonia, plictisul, mediul meschin cu false străluciri de
o clipă, care duc la uniformizare, banalizare – surse de inspirație pentru o
poezia a infernului citadin;
o sonoritate: o senzație de sufocare, de coborâre în neant, dat fiind
că sonoritatea cuvântului e înăbușită, datorită felului în care e format
cuvântul ,,plumb”, respectiv, din vocala închisă „u”, sprijinită de patru
consoane surde, labiale, sugerând atât claustrare, asemenea metaforei –
simbol „sicriu”, dar și prăbușire, cădere, asemeni condiției umane,
claustrată în sine, în societatea văzută ca un „sicriu”, „cavou”.
Poezia „PLUMB” e structurată în două catrene, pendulând între
datele realității exterioare și realitatea psihologică, într-o simetrie
perfectă, realizată de paralelismul sintactic asimetric, în special, de
primul vers al celor două catrene:

„Dormeau adânc sicriele de plumb
Și flori de plumb și funerar veșmânt –
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig –
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.”

Structura gramaticală perfectă demonstrează talentul, dar, mai ales,
perfecta stăpânire a posibilităților de expresie ale cuvântului prin care
creează, dă viață temei poetice, folosind paralelismul sintactic, sinestezia,
accentuând acea stare specifică simbolismului, de angoasă, nevroză…
Lumea liricii bacoviene e închisă – „sicriu”, „cavou”, fără ieșire, fără
iluzia unei transcendențe salvatoare, „vânt” „frig”, iar sensul existenței e
disperarea – „și-am început să-l strig…”, căreia i se asociază vidul, neantul,
moartea.
În mijlocul cercului închis, fără posibilitate de evadare, ieșire, se află
poetul / eul liric: ,,Stam singur în cavou…”, „Stam singur lângă mort…”.
Simboluri ale morții trăirilor interioare: „casa”, „cavoul”, „sicriul”, devin
metafore-simbol, ce ar putea semnifica și extrema reducție a idealurilor, a
creației, a vieții, chiar anularea lor.
Stratul lexical semantic e încărcat de metafore-simbol cu multiple
semnificații care susțin varietatea tematică, cum ar fi:
o „CAVOU”; „SICRIU” – care ar putea sugera sufletul Eului liric, casa,
orașul, societatea, mediul, claustrarea și imposibilitatea evadării dintr-o
lume care refuză realizarea unui vis, ca în „LUCEAFĂRUL” eminescian,
sau, poate, chiar imposibilitatea ființei umane de a-și depăși destinul de a fi
muritori, trecători prin timp; un simbol, care, mai târziu, la Marin Sorescu,
în „IONA” devine ,,burta / burțile”;

o „AMORUL” – care ar putea semnifica monotonia vieții, iubire im-
posibil de realizat, ca și visul de perfecțiune, de creare a unei opere de va-
loare; ca și în lirica romantică, iubirea e iluzorie, o stare de amăgire, ca și

strălucirile de o clipă ale plumbului, dacă considerăm simbolismul un ro-
mantism al liricii secolului al XX-lea.

o „FLORI DE PLUMB”, la prima vedere ar fi o trimitere la artificiile
funerare, de duzină, tipice pentru societatea contemporană cu Bacovia; „flori
de plumb” ar sugera și banalitatea. Dar, dacă poezia e și artă poetică, sintagma

metaforică ar putea fi simbol al unei poezii ce creează o atmosferă apăsă-
toare, sufocantă, tulburătoare, al unei lumi meschine și monotone, al in-
fernului citadin, anunțând metaforic tematica și motivele poeziilor din

volumul „PLUMB” și nu numai… Motivul „florii” pentru poezie e prezent în:
lirica eminesciană în „CRITICILOR MEI”, în care strigătul poetului se ridică
împotriva falselor valori: „Multe flori sunt, dar puține / Rod în lume o să poarte,

/ Toate bat la poarta vieții, / Dar se scutur multe moarte”, în care sintagma meta-
forică „multe flori” face trimitere la multitudinea de poezii fără fior liric, fără

acoperire estetică, în timp ce, în lirica argheziană, „FLORI DE MUCEGAI” e
metafora poeziilor ce aparțin esteticii urâtului, poezii inspirate din lumea
declasaților de la periferia societății…
o „ARIPI” – e simbolul dorinței de înălțare, de perfecțiune, de zbor.
Sintagma metaforică „ARIPI DE PLUMB” devine simbolul imposibilității de

realizat a oricărui vis, zbor spre înalt, simbol prezent și în poezia emi-
nesciană „DE CÂTE ORI, IUBITO…” în care eul liric, poetul e „o pasăre cu

aripi obosite”;
o „VÂNT” ar putea sugera vitregiile vieții, stările sufletești apăsătoare,

contradictorii pe care poetul trebuie să le depășească, poate, având simi-
litudini cu versurile: „Prin râpi și gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci,”

din „TESTAMENT” de T. Arghezi.
În acord cu temele și motivele folosite e și tonalitatea gravă, elegiacă –
o melodie stranie, exprimând melancolia, tristețea poetului / eului liric, ce
amintește de bocetul popular, tonalitate, muzicalitate dată și de stratul
sonor, de magia verbelor onomatopeice – „scârțâiau”, ,,strig”, dar și de jocul
repetat al ritmurilor folosite în cele patru versuri:
Versul 1 = iamb, iamb, iamb, peon
Versul 2 = iamb, iamb, peon, iamb
Versul 3 = amfibrah, anapest, peon
Versul 4 = peon, peon, iamb

Melodia poeziei e stranie, ca rezultat al îmbinării ritmurilor, care
sporesc nota de monotonie a versurilor inegale de 10 – 11 silabe.
Rima masculină, e îmbrățișată, de tipul: a b b a, în acord cu tema
abordată, sugerând „claustrare”…
Prin punerea existenței umane sub semnul morții, George Bacovia
poate fi încadrat și în curentul filozofic existențialist, curent de gândire din
prima jumătate a secolului al XX-lea, ce afirmă că omul e singura ființă
conștientă că va muri…
George Bacovia, prin volumul „PLUMB”, dar și prin arta poetică cu

același titlu, poezie ce deschide volumul, prin comunicarea metaforică, pro-
duce imagini poetice care asociază domenii îndepărtate, așa cum în lirica

simbolistă universală au realizat poetul german REINER MARIA RILKE și
cel francez – PAUL VALERY.
Universul liricii bacoviene e ancorat în celula și în infernul citadin,
al târgului provincial cu parcurile, boschetele, vitrinele, abatorul, cazarma
sau liceul, dar și în tratarea condiției tragice a ființei umane, a poetului, a
omului de geniu în Univers, societate, alături sau întărită de tema marii
plecări sau a naturii ca suport al stărilor sufletești, în timp ce iubirea e
înțeleasă ca o nevroză, acompaniată de motivul însingurării și nu numai.
Geometria inedită a textului bacovian, aceea a cercului, redat simbolic
în metafora sicriului, cavoului, lacustrei etc., care se instituie ca un blestem
al mișcării infinit repetabile, un cerc, desemnând elementul exterior și pe cel
existențial, imposibil de străpuns, un cerc, care, micșorând-se, reduce totul
la un punct, care poate fi: poetul, creația, orașul, societatea, dar și picătura
de ploaie, frunza, zăpada Universul, mereu în cădere de plumb – neantul –
în opoziție parcă cu punctul eminescian de naștere a Universului din
„SCRISOAREA I”: „Dar deodat-un punct se mișcă… cel dintâi și singur iată-l /
Cum din chaos face mumă , iar el devine Tatăl!”
Motivul punctului și al cercului îl vom regăsi, mai târziu, în lirica lui
Nichita Stănescu și nu numai.
Dacă în lirica eminesciană, arhitectura peisajului se structurează pe
motivul mandalei – în fond, tot cercuri, dar concentrice, având în centru ca

Axis-Mundi – cuplul, în cadrul eroticii împlinite sau doar poetul / îndră-
gostitul – „pasărea cu aripi obosite” în lirica nefericirii erotice, în poezia lui

Bacovia, Axis-Mundi e doar Eul liric / poetul, care „singur” în mijlocul
cercului – sicriu, cavou, lacustră – este într-o mișcare regresivă, o întoarcere
la începuturi în golul primordial în care omul se pierde, fără putinţa de a se
salva, ca în ,,LACUSTRĂ”:

De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând…

De-atâtea nopţi aud plouând,
tot tresărind… tot aşteptând…

– metafore personificatoare, simboluri inedite, aşezate într-o perfectă simetrie.
În lirica bacoviană, fiecare pas al fiinţei e o situează într-un nou cerc
din ce în ce mai redus, ultimul dintre ele constituind punctul – neantul,
cercuri cu rotiri aruncate în golul singurătăţii eterne, ca şi la Edgard Poe –
poetul ,,CORBULUI”, la care spiritul se descoperă întotdeauna voit.
Totul e cădere. Materia cosmică, spectacolul uman sau poetul, totul
alunecă, dispare în neant. Materia cade sub formele simbolice, codificate
ale ploii, ale frunzelor, ale toamnei sau ale ninsorii, ale cercului opac de
plumb, ale întunericului – morţii…
Universul, în ansamblul său, e personificat, căpătând statut de fiinţă:
,,Aud materia plângând”.
Motivul tristeţii e amplificat în catrenul al patrulea, când intensitatea
spaimei creşte, materia fiind îngrozită: ,,Tot tresărind… tot aşteptând”,
vers ce amplifică starea obsesivă de care este cuprinsă și materia, stare
obsesivă dată de căderea necontenită a ploii, care, prin ruperea forţei de
atracţie dintre planete, imagine redată în versurile: ,,Şi simt cum de atâta
ploaie / Piloţii grei se prăbuşesc”, ar putea grăbi prăbuşirea Universului
cosmic în haosul primordial: ,,Un gol istoric se întinde,/ Pe-aceleași
vremuri mă găsesc”, sintagmă inedită, reluată sub o nouă formă, în 1952,
la EMIL CIORAN, când afirma că: ,,Veacul nostru mă întoarce la ultimele
zile ale haosului. Aud materia gemând, stările neînsuflețitului străbat
cuprinsul, orașele mi se afundă în preistorii (preistorie e și LACUSTRA –

locuință / așezare, clădită pe stâlpi, la suprafața apei, specifică epocii pre-
istorice; la Bacovia, devine simbol al întoarcerii în timp, dar și al Planetei

Pământ, și nu numai, în spațiul infinit cosmic”).
Înainte de BACOVIA, imaginea metaforică a prăbușirii Universului
Cosmic în haosul primordial o găsim la MIHAI EMINESCU, în ,,Scrisoarea
I”, în tabloul al treilea, din partea a doua a poemului, meditaţie asupra
haosului, genezei şi apocatastazei Universului, unde ruperea forţei de
atracţie dintre planete, prăbuşirea, e redată tot metaforic: ,,Cum planeţii
toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ / Ei din frânele luminii şi ai
soarelui scăpaţi” iar prăbușirea în haosul primordial apare magistral
redată în versurile: ,,Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit. / Ca și
frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; / Timpul mort și-ntinde trupul
și devine vecinicie, / Căci nimic nu se întâmplă pe întinderea pustie”.
Lirica bacoviană creează, prin simbolurile folosite, o atmosferă de

copleșitoare dezolare în care obsesia morții, a neantului e o prezență per-
manentă, atmosferă ce amplifică stările de angoasă, stările obsesive ale

Eului liric, completate de spaima și neputința izolării de societatea care nu
acceptă, nici nu recunoaște marile valori sau, poate, și coșmarul regresiunii
și al disperării, într-un timp fără istorie, al unor stări existențiale, venite ca
niște „izbituri de val”: „Și parcă dorm pe scânduri ude, / În spate mă
izbește-un val – / Tresar prin somn, și mi se pare / Că n-am tras podul de
la mal”, vers în care ,,podul” devine simbolul legăturii cu societatea rău

întocmită, similar metaforei ,,laudele” din versul eminescian din „Scri-
soarea II”: „Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor

desigur m-ar mâhni peste măsură.”

Drama existențială a Eului bacovian e plânsul. În „DESTUL” își pro-
pune ca: „Plângând, mi-am spus să nu mai plâng”.

În tema anotimpurilor, plânsul și toamna întăresc starea depresivă:
„E toamnă, e foșnet, e somn… / Copacii pe stradă oftează; / E tuse, e
plânset, e gol… / Și-i frig, și burează…” – „NERVI DE TOAMNĂ”.
Toamna, ploaia sunt aspecte surori ale descompunerii, un fel de
constante ale determinismului cosmic, asociate morții orașului: „Tăcere…
e toamnă-n cetate… / Plouă și numai ploaia dă cuvânt – / E pace de
plumb, e vânt și pe vânt – / Grăbite trec frunze liberate…” – „NOTE DE
TOAMNĂ”.
În versurile citate, metaforele-simbol sunt încărcate cu multiple
semnificații. Sintagma ,,pace de plumb” ne duce cu gândul la moarte, în

timp ce repetiția simbolului „vânt”, care realizează și rimă interioară, con-
ferind versului o muzicalitate aparte, ar putea semnifica fie zbuciumul,

vitregiile vieții, fie loviturile destinului, în timp ce „frunze liberate”
devine fie simbolul scurgerii clipei, trecerii timpului, fie ideea eliberării
ființei umane prin moarte…, ca și în versurile din „PLUMB DE
TOAMNĂ”: „Iar frunzele cu droaia se desprind; / E vânt și-orice speranță
e pierdută” sau din „MONOSILAB DE TOAMNĂ”: „Lampa plânge…
anii tăi, anii mei”.
Plânsul, ca și căderea necontenită a ninsorii amplifică sentimentul

prăbușirii, al neantului, în celula închisă a orașului, târgului de pro-
vincie: „Plâng și eu și tremurând, / Pe umeri pletele-i resfir… / Afară

târgul e pustiu / Și ninge ca-ntr-un cimitir.”; „Afară e vreme de plumb”
(…) „Ea plânge… el palid se pierde / Prin târgul sălbatic, sever” –
„TOAMNĂ”.
Dacă pentru Bacovia, toamna echivalează cu o invazie a morții
asupra naturii, orașului, parcului, oamenilor, Eu-lui liric, toate fiind
victime ale destrămării, dezintegrării de proporții cosmice: „Răsună la
margini de târg, / Un bangăt puternic de armă; / E toamnă… metalic s-aud
– / Gorniștii, în fund, la cazarmă. // S-aude și-un clopot de școală, / E
vânt, și-i pustiu dimineața; // (…) // Grădina orașului plânge” –
„TOAMNA”, pentru Arghezi, toamna apare metaforic ca o voluptoasă și
senină contopire, topire în ciclul naturii: „Niciodată toamna nu fu mai
frumoasă / Sufletului nostru bucuros de moarte” – „NICIODATĂ
TOAMNA”, în timp ce la Blaga, sensul metafizic al toamnei exprimă
ultima trăire de văratică vitalitate înaintea morții – un joc: „Între frunza
ce cade / și ramura goală / moartea se circumscrie / c-un gest de extratică
boală. / Un joc îngânând cu lemnoasele membre / sună târziul, nebunul,
caldul septembrie” – „ZI DE SEPTEMBRIE”.
Cotidianul invadat de tragic aduce o multitudine de motive, alături

de cel al ploii și al plânsului și cel al ninsorii: „Plâns de cobe pe la gea-
muri se opri / Și pe lume plumb de iarnă s-a lăsat, / I-auzi corbii, mi-am

zis singur … și-am oftat.” – „GRI”.
Nota cromatică capătă valoare de conținut în lirica simbolistă, iar la
BACOVIA, negrul, plumburiul, griul monoton, galbenul, chiar și albul,
devin simboluri ce dau viață temei, fie a însingurării, splinului, stărilor
obsesive, fie temei orașului, a anotimpurilor etc.: „Și toamna, și iarna /
Coboară-amândouă / Și plouă, și ninge, / Și ninge și plouă” – „MOINĂ”;
„Amurgul galben m-a îngălbenit, și mă apasă / Cu geamuri galbene, cu
lacrimi ce nu mai curg.” – „SCÂNTEI GALBENE”.
Nu numai anotimpurile sau momentele zilei și ale nopții – scurgerea
timpului în lupta dintre întuneric și lumină, chiar și iubirea, toate sporesc

pornirea depresivă sau sugerează neantul prin notele de culoare: negrul –

limită cromatică, dar și roșul, violetul, chiar și albul: „Pansele negre, cati-
felat – Pe marmura albă s-au veștejit.” // „Cu lacrimi mari de sânge / (…)

//„Curg frunze de pe ramuri, – / Și-nsângerat, amurgul / Pătrunde-ncet prin
geamuri.” – „AMURG”; „Plâns de ape se repetă / Încă totu-i adormit – /
Ca în vise s-a pornit / Roata morii – violetă.” – „MATINALĂ”.
Într-o poezie simbolistă, rolul culorii, ca și al instrumentelor muzicale
sau al repetiției, este de a amplifica sugestiile obsesive, dar și de a conferi
muzicalitate versurilor.
Poetul se simte tot mai singur: „Singur, singur, singur” și „Plouă,
plouă, plouă”, „Veșnic, veșnic, veșnic” – „RAR”. Și „Azi, a murit chiar și
visul”, iar iubirea e și ea „Un cântec de mort” – „TRUDIT”.
În lirica bacoviană de plumb, sunt, totuși, și poezii, e drept, puține,
care aduc prin tonalitate, simboluri și culoare o notă de optimism, de
speranță, de vis și de lumină în noianul de negru: „Primăvară… / O
pictură parfumată cu vibrări de violet. / În vitrine, versuri de un nou poet,
/ (…) / O lungă deșteptare zvonește împrejur, / E clar și numai soare”, și
totuși, o umbră de tristețe, dar și de speranță, transpare din exclamația

retorică cu care se încheie poezia: „O, când va fi un cântec de alte primă-
veri!…” – „NERVI DE PRIMĂVARĂ”.

Alături de triumful luminii, nota cromatică – culoarea, devenită
metaforă – simbol, dar și laitmotiv, într-un amalgam de nuanțe – trăiri,
își spune cuvântul în transmiterea mesajului unei stări inedite pentru
versul bacovian, ca în „NOTE DE PRIMĂVARĂ”: „Verde crud, verde
crud…/ Mugur alb, și roz și pur, / Vis de-albastru și azur, // (…) // Oh!
punctează cu-al tău foc / Soare, soare…”.
Și versurile poeziei „MATINALĂ” aduc, odată cu triumful luminii,
o notă de exuberantă trăire erotică, redată prin notele cromatice, devenite
metafore – simbol: „Aurora violetă / Plouă rouă de culori – // (…) // Se
pătează de culori – / Venus, pală de fiori, / Pare-o stinsă violetă…”, dar și
prin folosirea directă a numelui zeiței iubirii…
„DECEMBRE” este o meditație erotică, în care iubirea e văzută ca
formă de cunoaștere, ca un sentiment sacru, iar nota cromatica – albul –
devine simbolul purității, al frumuseții iubirii, dar și al opririi clipei de
fericire în veșnicie, ca și în „SARA PE DEAL” a lui Mihai Eminescu sau

în „NOI ȘI PĂMÂNTUL” a lui Lucian Blaga: „Te uită cum ninge de-
cembre, / Spre geamuri, iubito, privește – / Mai spune s-aducă jăratec / Și

focul s-aud cum trosnește.”.

Dacă în „SARA PE DEAL”, Eminescu / Eul liric se întreabă: „Cine pe
astfel de noapte bogată / N-ar da viața lui toată?”, iar Blaga, în „NOI ȘI
PĂMÂNTUL”, dorește prelungirea clipei de iubire în veșnicia morții:
„În zori, aș vrea / să fim / și noi / cenușă, / noi și pământul!”, ca în
„FAUST” al lui Goethe, și la Bacovia, clipa de iubire trebuie oprită,
proiectată în eternitate: „Și ningă… zăpada ne-ngroape”, idee amplificată
metaforic de izolarea cuplului într-un spațiu sacru, imposibil de părăsit:
„Și-a prins promoroacă și clampa”, pentru că iubirea e un sentiment
sacru, așa cum metaforic desprindem din versurile: „Ce cald e aicea la
tine, / Și toate din casă mi-s sfinte”.
Ideea izolării îndrăgostiților, ca și în lirica eminesciană, într-un
spațiu sacru, protejați de restul lumii și fără posibilitatea evadării, din
poezia „DECEMBRE”, e în antiteză cu ultima strofă din „TABLOU DE
IARNĂ”, când poetului / Eului liric bacovian îi este refuzată intrarea în
universul cald și ocrotitor al iubirii: „Ninge mereu în zarea-nnoptată… /
Și-acum când geamuri triste se aprind, / Spre abator vin lupii licărind… /

Iubito, sunt eu la ușa înghețată.” Datorită imposibilității intrării în univer-
sul ocrotitor, plin de armonie al iubirii, căci ușa-i înghețată, Eului liric nu-i

rămâne decât moartea – „vin lupii”, nu-i rămân decât „Carbonizate flori,

noian de negru.. / Sicrie negre, arse de metal, / Veștminte funerare de man-
gal, / Negru profund, noian de negru…”.

În „AMURG”, Poetul damnat rămâne „Singur, singur, singur…”.
Volumele lui Bacovia aduc senzația de monotonie prin ,,artificiile de

duzină”, prin simetria tablourilor, construite rațional, prin păstrarea tema-
ticii și a motivelor din volumele anterioare, dovedind exigență și virtuo-
zitate.

În unele volume, ca „STANȚE BURGHEZE”, din 1946, în prim plan
rămân tot cotidianul, biograficul, stereotipia actelor umane, ironia
discretă, vocabularul prozaic.

Simbolismul bacovian, prin retorica specifică, prin stilizarea ex-
presiei, prin lexicul restrâns în care cuvinte-„cheie” devin motive, ele-
mente definitorii ale lirismului, individualizând impresiile și notând

senzația dureroasă, alunecă spre expresionism.
Poate ca răspuns la versul eminescian din arta poetică „ICOANĂ ȘI
PRIVAZ”, în care înfierează și falsele valori, „Căci plumbu-n veci nu-i
aur… și-n noi se simte izul / Acelei meserie ce-o-nlocuim cu scrisul…/ În

loc să mânui plugul, sau teasla și ciocanul, / Cu aurul fals al vorbii spo-
iesc zadarnic banul”, criticul EUGEN LOVINESCU, la apariția volumului

„PLUMB”, afirmă: „Din plumb făcut-ai aur!”, subliniind, printr-o expresie
metaforică, valoarea de necontestat a liricii bacoviene.
Poetul rămâne…

,,Singur, singur, singur”,
„Pe când, de argint,
În amurg de argint, /
S-aprinde Crai Nou,
Pe zări argintii” –

în timp ce…

„statuile albe privesc, /
Albe visând…”

***

„AMURG DE TOAMNĂ”

de

GEOGE BACOVIA

„Amurg de toamnă pustiu, de humă,
Pe câmp sinistre șoapte trec pe vânt –
Departe plopii s-apleacă la pământ
În larg balans lenevos, de gumă.
Pustiu adânc… și-ncepe a-nnopta,
Și-aud gemând amorul meu defunct,
Ascult atent privind un singur punct
Și gem și plâng și râd în hâ, în ha…”

Lebăda neagră a simbolismului european, GEORGE BACOVIA,
aduce, prin lirica sa cu adânci deschideri filosofice, o inedită viziune
asupra condiției umane în Univers, închis și el și supus degradării și
morții…
Două catrene cu un titlu sintagmă metaforică adună două simboluri
care amplifică sentimentul sfârșitului implacabil, dat atât de sensul chiar

denotativ al celor două substantive „amurg” și „toamnă”, ambele sim-
boluri de trecere, primul, de la lumină la întuneric, iar cel de al doilea, de

la vară – anotimp al plenitudinii, al triumfului vieții, la iarnă – posibil
simbol al morții, hotar dintre viață și moarte.
Fiind o poezie simbolistă, metaforele – simbol sunt nedescifrate,
semnificațiile lăsându-le la latitudinea cititorului.
Titlul e reluat în primul vers al catrenului unu, amplificând ideea
poetică a neantului, morții, prin dublul epitet metaforic „pustiu, de
humă”.
În versul al doilea, spațiu se lărgește: „Pe câmp”, care, însoțit de un
șir de metafore personificatoare – simbol: „sinistre șoapte trec pe vânt”,
conturează, poate, pustiul vieții cu vitregiile ei, conferind și muzicalitate
prin folosirea unor cuvinte onomatopeice într-o enumerație, iar cratima
capătă valoare de conținut, invitându-ne la meditație…
Metafora – simbol „vânt” ar putea fi similară cu cea din „PLUMB”:
„Stam singur în cavou… și era vânt…”.
Al doilea catren se deschide cu o imagine vizualo-cromatică, „Pustiu

adânc… și-ncepe a–nnopta”, prin care se conturează ideea haosului pri-
mordial, atât prin epitetul „adânc” din sintagma metaforică ,,Pustiu

adânc”, idee întărită și de semnificațiile multiple, ce le capătă în context,
verbul „a-nnopta”.
Versul: „Și-aud gemând amorul meu defunct” – o imagine auditivă,
realizată prin folosirea verbului „aud” la prezentul etern, dar, mai ales,
prin semnificațiile profunde și multiple ale verbului la gerunziu
„gemând”, sugerează ideea de continuitate, de prelungire la nesfârșit a
atmosferei apăsătoare, dezolante, asemănătoare cu cea din „PLUMB”.
12 august 2023