DOR DE TATĂ,

DOR DE TATĂ,

 Autor, ELENA TUDOSĂ

Nu-mi este greu să – mi amintesc tăicuță,
De ziua când c-un geamantan în mână, ,
Lăsat-ai cu lacrimi în ochi scumpa măicuță,
Și ai plecat fără să te mai uiți în urmă.

Credeam că pleci să scapi de soarta asta grea,
În care obligați eram săraci ca să trăim,
Te-ai dus ca să muncești, să poți schimba ceva,
Să n-ai împovărat sufletul fiindcă suferim.

Te-ai dus lăsând în urmă mirosul de tutun,
Ce-atunci când îți lipsea, erai foarte nervos,
Noi am crezut că pleci, s-aduci un trai mai bun,
Dar ai ieșit pe ușă și dus de-atunci ai fost.

Cu fiecare zi ce se scurgea trecând,
Eram mai oropsiți, de soartă abătuți,
Doar lacrima din ochii mamei când o zăream curgând,
Mă făcea să întreb :cum ai putut tu să ne uiți?

Pe unde tot acest timp ai umblat, ce-ai făcut,
De ai uitat complet, că ne-ai adus pe lume,
Când te-așezai la masă nu aveai gândul abătut,
De am avut mâncare măcar vreun colț de pâine ?

Dar mama, scumpa mama în minte ți-a fost vreodat’,
La cât de oropsită și de neajutorată ,
De câte ori în noapte ea se urca în pat,
Flămândă, obosită cu fața -nlăcrimată.?

Te-ai dus unde te-ai dus, și n-ai vrut să mai vii,
Și n-ai dat nici un semn, de parcă ai fi murit,
Noi ne-amăgeam mereu c-o s-avem jucării,
Hăinuțe și mâncare și tot ce ne-am dorit.

Dar am sperat degeaba, plecat-ai să fii dus,
Noi lângă mama dragă te așteptam cuminți ,
Chinul și-a ei iubire ce ne-a-nsoțit nespus,
Ne-a fost mai mult decât puteau da doi părinți.

Și nu te-am condamnat, ne-a fost cu neputință,
Fără să știm nimic cum ți-a fost viața ta,
Dar te-ai gândit vreodată dacă vreo suferință,
Te-o pune la pământ , ce ajutor tu vei avea?

Cine ți-o fi alături atunci când la apus,
Vei fi neajutorat, cum am fost noi de micuți,
Când te-așteptam pe tine de-acolo de un’te-ai dus,
Și tot speram într-una că poate-ai să ne-ajuți.

Astăzi nu te urâm , suntem mari, și te-am iertat,
De greu și sărăcie nu ne mai este teamă ,
Și suntem fericiți cum nu am fost vreodat’,
Dar sufletul ne doare că avem numai mamă.

Și cât ne-am fi dorit împreună părinții,
Timpu-a trecut deja și nu se mai întoarnă ,
Pentru efortul ei, măicuța va avea loc între sfinții,
Ce ne ascultă ruga în genunchi sub icoană .

Trecutul este dus, nu se-ntoarce-napoi,
Suntem oameni maturi, deja copii avem,
Însă nu au bunic, și asta pentru noi,
E golul cel mai mare și cum să îl umplem?

De unde să-l aflăm? , de asta astăzi scriu,
Aceste rânduri triste poate le vei citi,
Și dacă-n lumea asta tu încă mai ești viu,
Nu este prea târziu să fii cu-ai tăi copii.

Doneaza

Sustine munca si seriozitatea de 2 ani a revistei noastre prin donatia ta de azi! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

C$1,00