PE ARIPILE POEZIEI

recenzie la cartea DORUL DINTRE ARIPI

 

 

Azi vă prezint o carte, DORUL DINTRE ARIPI, poeme, legende, balade, scrisă de ALEXANDRINA IURCU BĂLAN, Ed. GLOBART UNIVERSUM, 2024, o poetă care m-a surprins în mod plăcut prin bogăția trăirilor sale, pe care acum ni le dăruiește prin scris.

Autoarea abordează o temă dragă mie, „Dorul”, de astă dată într-o carte de debut. Am constatat cu bucurie că mulți scriitori debutanți au fost dirijați de Creator către mine. Cu siguranță nu întâmplător! Poate și pentru că am convingerea că Lumea va fi mai bună prin poezie!Pășim pios, împreună prin sufletul ei, ca într-o Biserică, ascultându-i muzica sufletului, ca un susur de izvor ce și-a găsit calea!

Capitolul I, ARS POETICA, începe periplul spiritual cu gândurile poetei de regăsire, de acceptare și iubire, printre visuri, ea unde pășește „ceresc”.  Scrisul, ideile, îi vin dintre stele, tainic, pe care le primește precum niște daruri.

În DULCEA TĂCERE, în raiul din sufletului ei, gândurile îi sunt îngeri, care o poartă prin alte lumi, versurile ei fiind „cu dor învelite”.Se recunoaște a fi o FLOARE DE COLȚ, „de azi și ieri, / Sunt o cadență din al Doinei vers”, răsărită „din încercări” sau o stea care s-a regăsit în „amintiri”. Pașii ei prin viață au fost timizi și plini de modestie, chiar dacă dintotdeauna și-a dorit să scrie. În ruga ei, își dorește înțelepciune pentru ea și pentru semeni. Contemplă celest la Steaua ei divină și la Eul care-și găsește liniștea în versurile sale. EZITĂRI și căutări, cu OCHIUL DINTRE ARIPI, dorindu-și să zboare tot mai sus spre lumină.

Din preaplinul inimii se dăruiește pe sine „În scris sau în cânt de viori”. Viața îi este „un colind” … „cu gânduri albe”, care continuu așterne „Iubire-între azi și-între ieri!”(MI-E INIMA). O inimă care se dăruiește în bucăți, pentru tot ce este viață în jur, pentru tot ce e Creație. Un suflet curat, limpezit de trecerea sa prin viață.

Într-o meditație profundă se vrea a fi un nor, care să acopere cerul și pământul, să-și șlefuiască gândul, pentru ca apoi să creeze și să aștearnă în vers Cuvântul. Se vede „frunză”… „rapsodia clipei” și se preface „în Poezie” (SUNT).  Se vede FLUTURE ce-i poartă în poveste visele copilăriei, un fluture ce-i poartă pe aripi gândurile.

Se adresează, cu drag și înțelepciune, copiilor ei: „Voi să nu uitați nicicând: / Scumpă vă e inima!”, din care să dăruiască „iubire și cuvânt” (COPIILOR MEI). În ochii lor își revede copilăria, cu emoția și înțelepciunea de  părinte.

În Capitolul  II, BALADE LEGENDE, FABULE, cunoaștem bogăția spiritului românesc revărsat în sufletele românilor, de generații.

Astfel LEGENDA DORULUI:  „Cândva, umbla, hoinar prin lume, / Un tânăr mândru, călător, / Era frumos și al său nume / Era cuvântul dulce Dor. //Și el se îndrăgosti-ntr-o noapte / De cea mai mândră, scumpă stea, / Ce întrecea stelele toate, / Și o numise Dragostea”. O poveste în care cei doi se caută continuu, ca o sentință grea.Tot aici îl cunoaștem pe ISIDOR: „Isidor era un tânăr strălucit ca nimeni altul, / De-ți părea că e-un trimis de la însuși Preaînaltul! / Avea minte ascuțită, vorbă dulce, înțeleaptă, / Cântărea mult pân’ să facă orice faptă cugetată”. O frumoasă poveste care ne poartă în Egiptul antic, unde acesta, „copil al Terrei”, vrea să scape lumea de rele și care va cunoaște clemență de la Zeița Isis, cât și iubirea adevărată. Interesant mi s-a părut cântecul ploii, ca semn al eliberării, al purificării, al unei binecuvântări divine.

Superbă este și povestea celui care în urma unei iubiri unice și divine, devine PICTORUL CURCUBEULUI, dar și BALADA NUFERILOR, care te acaparează prin atmosfera creată: „Când vânturile toamnei și ploile târzii / Le scuturau frunzișul și îi lăsau pustii” și în care, iubirea dintre un copac și-o sălcioară va dăinui prin frumusețea nuferilor.

BALADA VIORISTULUI ne poartă românește „Într-un sătuc de pe coline”, aflându-i povestea și dorul. Întâlnim și iubiri neîmplinite precum între TRANDAFIR ȘI MĂRĂCINE  sau dragostea dintre Toamnă și Vânt. O împletire de vis, de poveste, care te acaparează și te cucerește.

Impresionantă este și LEGENDA SATULUI COZEȘTI, a satului natal, a fetelor care și-au tăiat cozile devenind haiduci în timpul ocupației otomane, dar și duelul dintre adevăr și minciună (VERITAS).

În POVESTE DE CRĂCIUN, întâlnim și colind și narațiune și realitate și învățătură: „Și-atunci când bună inima ne este, / Ne e-n putere să facem minuni!”

Un personaj idilic și pastoral pentru români, CIOBĂNAȘUL: „Sunt un orfan, venit din cer pe lume, / N-am mamă, tată, am pe Dumnezeu! / Sunt mielul oii, unul fără nume!  / “Ciobanul” este-acum numele meu!”… „- Al meu e doar toiagul și imașul, / În rest, eu sunt numai un mesager! / Ce mi-a venit în inimă și-n minte / E de acolo, de la Dumnezeu! / Divină melodie și cuvinte / Sunt ale Lui, nimic nu e al meu! / Iar eu le dau la oameni cu tot dragul/ Fără să-mi pese dacă le-au furat… / Și-mi văd de drum, alene, ca pribeagul, / Visând la alt mesaj înaripat!”

VASILICĂ și Bobocelul, este o poveste plină de emoție și de învățătură:  „Să nu uiți nici pe o clipă: / Te iubește Dumnezeu! / Iar pământul ne mai ține / Pe noi, făcători de rău, / Că mai sunt îngeri ca tine, / Prea iubiți de Dumnezeu!”

     Fabule precum UN MĂGAR ȘI-UN CAL, cu morala: „Ați ghicit-o? Este să nu ne trufim / Să nu înjosim pe alții, totdeauna să muncim! / Dacă calul cela mândru nu era doar călărit, / N-ar fi fost trimis în lupte, ci păstrat pentru muncit!”                                                                                                                       

UN COPAC ȘI-UN POM, UN PUI ȘI O MAMĂ, ne invită în lumea plină de candoare, în care sentimente au și pomii și puiul de gâscă, cu mama lui grijulie.

Și din BALADA PUIULUI DE GER învățăm: „Și totuși, doar să vrem, noi putem face / Așa încât să nu ne mai rănim! / S-avem în gând cu toții sfânta Pace! / Să ne iubim și-n veci să dăinuim!” sau din  BRĂDUȚUL încurajat de a sa Mamă: „Fii curajos pân-ai să crești, / Să lupți mereu, ca să trăiești, / Cu toate vânturile vieții / Și cu desișurile ceții”… „Eu tot alături îți voi fi, / Pân-vei cădea și tu-ntr-o zi…”

Frumos și inedit e prezentat DORUL DIN CER: „E un mister! / El se desface / Mici părticele / Ce zbor spre stele / Și-ajung în cer! // Dorul si jalea, / Ce umple valea, / Cu plânsul nopții / Cel neștiut, / Nu se destramă, / Ci în năframă / Se-adună mult! // Când nu mai poate, / Plânsul din noapte  / Iese afară / Trist și stingher. / Află-n tăcere / O mângâiere / De dor din cer!”

FÂNTÂNA IUBIRII, de la Dumnezeu lăsată, e locul de unde oamenii luau apă, iar cu sufletele pline de iubire, o umpleau. Dar de la o vreme însă… e secată: „Seacă apa nemuririi și fântâna Domnului, / Cumpăna nelegiuirii paște viața omului…”

      Și O FRUNZĂ (Din caietul adolescenței – 1995),  deja vestește că poezia va rodi în viața autoarei!

Capitolul III, CONTEMPLAȚII DIN AMINTIRI ne aduce în prim plan obiceiuri românești: „Bunica pe bunicu-l petrecea / Făcând o cruce mare-n urma lui, / Încredințându-l, tristă, Domnului…” sau COVORUL DIN RĂZBOI  țesut „Cu frunze verzi, cu maci și cu bujori, / Trecut prin lacrimi, jale și orori”.

Este POVESTEA BUNICII DIN VREMEA FOAMETEI – a generațiilor marcate de vremurile grele. O lacrimă mi s-a prelins pe obraz, retrăind aceleași sentimente pentru bunicii și părinții mei, precum și pentru covorul cu trandafiri țesut de mama, ce îl păstrez ca pe o bijuterie.

Copilăria, pentru poetă, e personificată. I se adresează direct: „Scoate-mă la joacă în zăvoi, / Împletește-mi cozi de păpușoi, / Suflă-mă în puf de păpădie, / Fă-mi colibe în tufe de vie!” (MESAJUL COPILĂRIEI).

SĂNIUȚA, VIN COLINDĂTORII, AMINTIRILE, toate aprind Dorul: „Fuge dorul cu gândul, la pas și la braț / Și te duc într-o clipă la „ieri-ul” de azi! / Parcă fost-a “mai ieri”, nu-i așa? Așa simți! / Și te-ntrebi unde-s anii cei mulți și grăbiți!”… „Însă tălpile se vor / Duse colo-n satul meu, / Pe pământul florilor, / Aproape de Dumnezeu!” (ÎMPĂMÂNTARE).

Capitolul IV, TATEI, ne aduce în prim plan imaginea Tatălui, aducând apă: „Mi-e dor de tine, tatăl meu, / Ce mult mi-i dor și doru-i greu! / Apasă des, în reci tăceri / Născând iar lacrimi și-întrebări” (DOR DE TATA). Îl visează, îi poartă vie amintirea, încercând să-i urmeze povețile sau „Eu îți mai scriu și azi scrisori / Prin rugăciune!” (SCRISOARE TATEI). Rememorează dialogul cu acesta, concluzionând: „E greu fără tine… și-ți scriu poezii!” (AH, TATĂ…). Din nou rezonez cu poeta, pe mine urmărindu-mă întrebarea: Vin colindătorii, Tată, / Cine să le deschidă poarta?

În capitolul V, MAMEI, poeta dedică acesteia un colaj de poezii: „Am fost la casa dorului, la mama, / Pășeam în ea ca într-un colț de rai, / Îmi învingeam și dorul, dar și teama / De-a nu mă satura de scurtul mai” (CASA DORULUI). Pentru ea, Mama este „izvor de viață, / De răbdare și de har, / Cu blândețea, fard pe față, / Topești al urii ghețar!”… „Doamne, ai grijă de mama! / Ea este comoara mea!” (MAMEI). DE LA MAMA, a primit poze, „Din grădina cea cu dor”,… „Dorul ca să mi-l mângâie!”

În capitolul VI: MĂ DOR RĂDĂCINILE, poeta constată un adevăr trist: „Mă dor ochii cerului de primăvară”… „Mă dor glasuri multe de păsări străine”… „Contemplu un pom înverzit primăvara”… „Copacul râvnit din pământul iubirii”.

Dorul are putere, topește zăpada din inimă, iar FIRUL DORULUI  o leagă de casă, o strigă, se-nșiră și devine un ghem aspru, care „nu are valize, / Așezat e în inimă, lângă vise”… „Ba îl cerți, ba îi cânți cu voce duioasă, / Visând clipa când te va duce acasă”. Frumos ne vorbește despre vatra strămoșească: „Țărână-mamă, vatra luminii, / Cu amintirea mea la hotar, / Lucrată-n timpuri cu truda mâinii / Și cu sudoarea cea de plugar”.

Anotimpurile fiecare cu frumusețea lor: „Septembrie, rodnic, ne țese-n culori” (FREAMĂT DE TOAMNĂ). Iarna  este  „basm al purității” cu FULGII SFETNICI.

 O dragoste nemărginită plutește în întreg volumul: „PĂRINȚII, cu sufletul etern!”… „Tată drag, tu mă veghezi din cer! / Tu, mamă, îmi ești înger pe pământ!”

Surprinzătoare comparație în poezia DORUL-CAL: „Doru-i clopoțel ce sună / A durere sau amor, / Sau a ambele împreună”… „dorul este Doină cântată la nai”… „Sau o urmă de poveste, / Cu imașuri și doi cai”.

Dorul de Bunica vine cu ecouri în poezia CIORAPII DE LÂNĂ: „Bunico, n-o să-ncalț iubirea-ți truditoare, / Voi pune ciorăpiorii, cu fir de busuioc, / În loc de amintire, în loc de Casă Mare, / Să-mi potolească dorul ce arde ca un foc!”

Capitolul VII, DE-ALE DRAGOSTEI, cântă IUBIREA: „Iubirile se nasc și mor, / Iar noi trăim în urma lor!” Dragostea este „elixirul vieții”, „o taină”, „o credință”, „este enigma vieții”, dorind că caute „iubiri neluate de vânt” (DIN HĂUL UITĂRII).

Îndrăgostită de viață: „Iubesc cerul și pământul, / Iubesc gândul și cuvântul, / Iubesc zorii dimineața / Și tot ce înseamnă viața!” (IUBESC).

Poeta vorbește cu timpul în REPLICI: „Zboară, timpule hain, / Ce ne ești și leac și chin… / Scrie-n stele o poveste / Ce n-a fost… ce nu mai este!”

Impresionantă și încântătoare, pentru mine, este FORMULA IUBIRII: „Iubire la puterea a doua e fericire… / Radical din fericire e iubire! / Dacă ar fi la întâia, de e cu putință, / N-ar mai fi fericire… ar fi suferință / Ar fi așteptare aiurea în vânt, / La minus sau poate la plus infinit. / Ar fi viața toată banală și tristă… / Integrală din unu nu e, nu există! / Iubirea cu alții străini nu se-împarte, / N-are integrale și nici derivate, / N-are funcții de limite premeditate! / Se măsoară în continuitate!”

IDEALUL IUBIRII., MEDITAȚIA IUBIRII, dar și o metamorfoză: „Și, iubind, să mă transform, / Printre visele deșarte, / Să-mi fiu înger, dar și om! / Să pot merge mai departe!” (ROȘIE, IUBIRE REA!).

Dar cine are timpul și delicatețea de a privi acest tablou? Doar poeta: „Sărutat e solul atins de lacrima cerului, / Fericită-i apa din norii misterului” (SĂRUTUL CERULUI ȘI AL PĂMÂNTULUI)  sau cine vede „Când iubirea trăiește lângă dorul durut, SĂRUTUL SUFLETELOR sau „Ah, sărutările, aripi de îngeri, / Scări diafane spre absolut, / Ascensiune în dulci atingeri, / Fluturi de tremur… golul umplut” (SĂRUTĂRILE).

Peste dansul viselor ei, BATE DORUL. Ploaia, vântul o însoțesc pe poetă. Se vrea a fi Vioară în mâinile iubitului, în BUNĂ SEARA sau ÎMPĂCĂRI, în „evadări divine”.

Capitolul 8, MAI PRESUS DE SUFLET, Cuvintele, Clipele, Visele, Lumina și culorile, toate dau sens vieții și asta într-o COMUNIUNE profundă și înaltă cu Cerul.

Superbe Lecții de viață: SPUNE „NU”! – „cu eleganță”. MÂINE E-O NOUĂ ZI! Bucură-te de ea și caută FERICIREA: „Fericirea e mireasă” … „Fericirea-i vorbă multă, / Când, de fapt, e clipă scurtă. / Când o simți, e o minune, / Când o pierzi, cazi în genune…”.

DREPTUL LA IUBIRE ne aparține, dar depinde de noi dacă îl prețuim, în această lume în care „legile firii” sunt încălcate, iar „din empatie și iubire” stă în putința noastră să facem „fortărețe!” O Lume cu multe povești de iubire neîncheiate, iubiri nespuse, neîmpărtășite, dar măreția vieții este trăită și se vede când „cântă tot poporul: Cu-adevărat HRISTOS A ÎNVIAT!”

Poeta cu recunoștință spune: „Mulțumim, o, Doamne, sfinte, / Că ne-ai dat cât putem duce”… „Mulțumim pentru lumină, / Pentru aer și speranță! / Iar când binele-o să vină, / Vom fi fericiți în viață!” (MULȚUMIM!).

În CARTEA VIEȚI, poeta scrie apăsat, „După modelul-destin scris în stele”… „cartea are de toate: Fapte, cuvinte în vers și nuvele…”

Într-o sincronicitate ascunsă, precum un freamăt de codru, gândurile i se împletesc conjugându-se într-o singură idee: „Iubirea e lucru sfânt, SĂ IUBIM ALTFEL, PUR!” Ar vrea cu al treilea ochi să recepteze adevărul, să crească în înțelepciune, pentru a discerne semnalele ce vin spre ea. Este pătrunsă de PUTEREA CREDINȚEI, de comorile tainice din noi, precum un „cosmos ascuns”. Uneori se vede un melc, ce își face din căsuță „oază”, unde „dorul străjer amintiri îmi veghează, / Unde stele din visuri se-aprind, felinare”.

Cred că de fapt, Poezia este casa ei, îmbrăcată în credință și în iubire. Ne îndeamnă să fim empatici și din EMPATIE să facem o arcă a salvării. Ar vrea ca Dumnezeu să oprească timpul. Merge PRIN PLOAIA DE DOR, un dans din lacrimi cerești, o ploaie „ce spală dorul de ieri și de azi”.

Face o radiografie a omului de azi, cu alte priorități decât cele pentru suflet, într-o relativitate amețitoare și unde reculegerea se face doar în RUGĂCIUNE. Este adeptă a păstrării limbii noastre materne, în această lume robotizată, fără să o maltratăm, cu respect pentru scrisul înaintașilor noștri. Promovează iubirea și iertarea, valorile sufletului și pacea, pe care o recapătă privind cerul. 

Capitolul IX, LUI EMINESCU, LIMBII ȘI PATRIEI MELE, vine cu un frumos omagiu spiritului eminescian: „Zămislit cu două inimi: cea de om și cea de stea, / El și-a depășit destinul, împlinind menirea sa”( LUI EMINESCU).

Face o pledoarie pentru respectarea valorilor naționale: „Sfințiți, Români, icoana Poeziei / Păstrând-o în al timpului altar, / Aprindeți iar lumina Veșniciei” (ROMÂNILOR, JERTFIȚI-VĂ VEGHERII!). Un crez cu care își crește copiii: „O, limba mea română, / Lăcașu-mi de departe! / Ești Casa-mi din lumină / Și-mi ești a vieții Carte!” (GRAIUL NEMURIRII).

Pentru poetă, România  este „Țara graiului meu, / A poveștilor, glia / Și a dorului greu! (LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!).

Consideră slova graiului său ca fiind „Lacrimă frântă din dorul cel greu, / Scânteie din focul ce arde mereu, / Comoară preasfântă a neamului meu!” (SLOVĂ A GRAIULUI MEU).

Unele poezii fac parte din „Din caietul adolescenței, 1998”. Iată deci o perioadă de acumulare, de trăiri lăuntrice, până când strigătul său lăuntric și-a făcut drum prin Poezie. Și odată deschis, vă asigur că autoarea nu se va opri din scris. Are atâtea de dăruit!

Pe coperta 4, întâlnim o frumoasă concluzie din partea poetei: „M-am întrebat mereu care este misiunea mea pe pământ? Am înțeles inevitabil și fără scăpare, după ani și ani în care m-am împotrivit scrisului, că nu sunt decât un mesager al Cuvântului,  hărăzit cu pana rimei și cu greul dorului”, alături de versurile: „Ce mi-a venit în inimă și-n minte / E de acolo, de la Dumnezeu! / Divină melodie și cuvinte / Sunt ale Lui, nimic nu e al meu” (Ciobănașul). Poeta în sfârșit și-a înțeles pe deplin misiunea.

O scriere, ca un susur de apă, este întreaga carte, o apă pe care moara timpului își pune amprenta și eternitatea. De asemenea, o grafică a cărții, realizată de talentatul artist-grafician Iurie BRAȘOVEANU, vine și completează lirismul scrierii, realizând similitudini și trimiteri la esența poeziilor.

În volum întâlnim construcții estetice, care emoționează și creează stări de spirit: „Mi-e inima o călimară / Umplută cu mii de culori”, … „Mi-e inima o simfonie” … „Mi-e inima boltă cerească”… „Mi-e inima florile dalbe”… „Mi-e inima o radieră / Ce șterge mereu și dureri” (MI-E INIMA); „stelele sunt lacrimi”(PARABOLA VÂNTULUI); „geamurile pământului”… „ziua-și numără cărările”… „vântul își doinește grânele”… (PERDEAUA VÂNTULUI); „luna cocoțată-n pom”… „Cât de mare-i fericirea să adormi pe fânul-nor!” (SUB STELE); „O, nucii noștri, voi, statui de piatră, / Cu inimi verzi, cu frunzele târzii” (NUCII); „înflorea copilăria”… „valea dorului de trist copil” (ZBORUL COCORILOR); „spicul suspină” (TÂNGUIRE);

Cartea este în întregime o confesiune, un dialog cu sine, cu Creatorul și cu noi. Este un cântec de leagăn pentru suflet, care se revarsă către cititor, care la rândul lui, rezonează în trăiri cu scriitorul, într-o sinergie aparte și încântătoare. Scrierea sa poartă o amprentă proprie, pe care, Cititorule, te îndemn s-o descoperi și te vei minuna. Volumul e scris într-o tonalitate consonantă, o confesiune la porțile sufletului, în tăcerea până acum neauzită.

Autoarea ne oferă lecții de viață, prin care învățăm să acceptăm și să iertăm. Poeta ne surprinde printr-o retorică bine temperată, plină de confesiuni, fiind atinsă de harul scrisului și grație îngerului creației, care îi ține tovărășie în descifrarea tainelor existențiale care ne îmbogățesc viața. 

Poezia ei este o călătorie în propriul sine, o călătorie pe care o faci atunci când vrei să evadezi din realitatea austeră, din refuzul acceptării cotidianului agresiv. La puțini scriitori, tăcerea vorbește, dar virtutea de tăcere crește dorul de împreună,  de comunicare, de scris și dorul de lectură.

Așa că, vă invit la lectură! Faceți din lectură un mod de viață, care vă poate aduce alinare, liniște, pace și bucurie, mai ales în momente de grea încercare. Învățați din povestea autoarei, purtați-vă cu demnitate amprenta personală de frumos, de omenie și curaj, care să vă reprezinte! Autoarea poartă Cuvântul în inima ei. Ea primeşte lumină, acea tainică lumină, spre a oferi lumină. Un flux continuu regenerator, prin care Poezia transcende orice dimensiune.

Inedite și pline de conținut, mi se par legendele, baladele, care dau o dimensiune nouă, axiologică, volumului. Chiar o îndemn pe poetă să abordeze și în continuare acest tip de creații, ce dau unicitate și continuitate unor valori care nu trebuie lăsate să se piardă.

DORUL DINTRE ARIPI este un volum de poezii, scris într-un stil propriu, cu sufletul, creând un univers plin de trăiri, pentru salvarea și regăsirea sufletului, o scriere confesivă, o terapie pentru inimă, o întoarcere la credință și o înălțare prin Cuvânt. Un dor răzbate în volum, peste toate dorurile și anume Dorul de Cuvânt, purtat pe  Aripile Poeziei, dor care iată, azi s-a concretizat în acest prin acest debut literar.

Ce mult mă bucur când descopăr și de data această un scriitor de valoare! În ultimul timp, am fost norocoasă!

Îi spunem bun venit poetei ALEXANDRINA IURCU BĂLAN, în această lume fabuloasă și plină de neprevăzut a literaturii, îi mulțumim pentru acest minunat dar de suflet, o felicităm, dorim cărții drum bun spre inimile cititorilor și așteptăm cu bucurie și interes următoarele apariții editoriale!

AURELIA RÎNJEA

Membru al World Poets Association România
Membru al Uniunii Scriitorilor de Limba Română