Al.Florin Țene* LEGILE POEZIEI SAU ILUZIA COMUNICĂRII

 

LEGILE POEZIEI SAU ILUZIA COMUNICĂRII

Autor:    Al.Florin Țene

Mai în toate epocile ale istoriei literaturii române creatorii n-au ezitat să-şi spună părerea despre poezie. Dar intervenţiile lor au fost, de obicei, ocazionale şi fragmentare, aservite într-un fel sau altul operei proprii, subiective sau polemice. Amintindu-mi de poezie lui Eminescu cu „lăudându-te pe tine, ridicându-se pe el”. Iubesc poezie pentru următoarele motive: Vocaţia teoretică n-a lipsit, în genere, la unii poeţi, însă voinţa de cuprindere sistematică şi, mai ales, posibilitatea de a rămâne detaşaţi, lasă de dorit. Poetulcritic e o prezenţă tipică în configuraţia modernă a tuturor literaturilor. Unii dintre aceştia cred că poemul concret trebuie în principiu să nu spună totul despre poezie. Aceştia sunt gânditori, neîncrezători în entităţi metafizice, în coerenţa pură a speculaţiei, în teoreticul ne validat de inexorabilitatea realitate a textelor. Poemul trebuie abordat programatic, spun unii poeţi-critici, acele straturi ale poemului a căror evidenţă pare să ne scutească de a le mai înţelege şi explica. Dar efortul lor se consumă în a explica evidenţele. Nimic mai dificil şi mai puţin tautologic: această poziţionare contrazice comodităţile şi forţează obişnuinţele noastre, obligând obiectul să-şi dezvăluie o complexitate nuanţată de aparenţele lui. Poezia trebuie să ne dea impresia, chiar dacă aceasta este înşelătoare, că, prin intermediul unor simple cuvinte, ni se comunică o cunoaştere de o natură foarte specială: cunoaşterea unui conţinut psihic, aşa cum este conţinutul psihic în viaţa reală. Poezia trebuie să ne dea iluzia comunicării unui conţinut sufletesc. Însă orice limbaj, atât cel poetic cât şi cel nepoetic, presupune o distanţă contemplativă. Aici fiind vorba de comunicarea unui conţinut sufletesc real al autorului, ci a unui conţinut sufletesc imaginar. Comunicarea este imaginară în poem. În acest context avem în vedere deosebirea între intuiţia creatoare şi cea receptoare, pentru că opera, odată încheiată, depăşeşte, într-un fel sau altul, intenţiile iniţiale ale creatorului său. În primul rând trebuie să facem o 50 distincţie între o comunicare reală şi una imaginară, iluzorie şi fictivă. Comunicarea iluzorie devine reală prin chiar faptul că este singura posibilă în poem. La fel, în locul tradiţionalei distincţii între eul empiric şi eul poetic propun o alta, între poet şi personajul care figurează ca poet, acestuia îi recunosc posibilitatea unei comunicări reale, obiective: nu poetul, ci un personaj care figurează ca poet comunică obiectiv cu noi în poezie. Personajul de care vorbeam e o voce a poetului, poetul, chiar atunci când vorbeşte în numele său, nu e decât tot un personaj. Caracterul imaginar, pe de o parte, al poemului şi caracterul lui, pe de altă parte, obiectiv trebuie considerate în simultaneitatea acţiunii lor. Sfera noţiunii de poezie e mai cuprinzătoare decât aceea de poem. Caracterul imaginar nu e o condiţie a poeziei ci a genului, altfel spus, a poeticului din poeme. Limbajul real, obişnuit, poate fi la rându-i poetic, în măsura în care comunică intuiţii individuale prin mijloace exclusiv sintactice şi lexicale, adică prin intermediul unor simple cuvinte. În acest context, trebuie să atragem atenţia că o serie întreagă de expresii iniţial poetice se degradează şi se pierd prin folosinţă repetată. Figurile de stil se gramaticalizează, metaforele înseşi pot muri ca simple concepte. Unamuno spunea: „Cel dintâi care a numit dinţii perle a fost un geniu, ultimul care o repetă este un imbecil”. Obişnuinţa conceptualistă a limbii se dovedeşte fatală pentru poezie, ca şi universalitatea ei depersonalizatoare. Adică tocmai ceea ce face din ea principalul mijloc de comunicare umană. Poezia este şi ea o comunicare, dar comunicare a unor conţinuturi sufleteşti la care limba nu are acces, pe care, mai bine zis, le falsifică transformând în mod vizibil în gen ceea ce este individual, analizând ceea ce este sintetic. Sarcina poetului rămâne aceea de a ieşi din generalitatea limbii, de a o transforma în aşa fel încât să devină aptă să producă iluzia individualităţii sufleteşti. Modificările poetice sunt prin excelenţă idividualizante, opoziţia fundamentală între poezie şi limba română creînd din acest punct de vedere nu doar dificultăţi, ci şi avantaje. Inexpresivitatea dedusă a limbii este, la rândul ei, rezultatul unei iluzii- amăgire contrară, dar profitabilă amăgirii poetice şi transformându-se, ca şi aceasta, într-o realitate psihică. Poemul întreg poate fi privit ca modificant al unei expresii date în cuprinsul lui. Există doi factori modificantul şi modificatul, termene ce interecţionaeză între ele. Modificantul acţionaeză asupra modificatului. Fără procedee, adică fără substituire nu există poezie. Dar, modificantul poate să lipsească parţial sau total din poem, fiindcă acesta este unic substituent tota. Poemul poate fi privit ca modificant al unei expresii date în cuprinsul lui. Ca şi substituitul, modificantul reprezintă material lingvitică brută ce suportă acţiunea individualizatoare, substitutivă a poetului. Uneori însă modificatul însuşi este virtual. Valoarea modificatului ar putea să consiste nu numai în conotaţiile pe care-sub influenţa modificantului- le aduce substituentului, dar şi din acela pe care le primeşte el însuşi intrând într-o asemenea unire indestructibilă. Subliniez că termenul de modificat nu trebuie înţeles, ca acţiune săvârşită, asemeni substituitului ci, supinal, ca o acţiune de săvârşit. Exemplul: „Ochii ei albaştri mă priveau şăgalnic”, ochii ei albaştri, substituit, îl înlocuim cu „ochii ei ca cerul senin” devine substituent, în cadrul căruia cuvântul cerul devine modificat, se îmbogăţeşte cu nuanţe suplimentare. În acest caz am văzut substituirea 52 şi modificarea ca două procese complementare, unul desfăşurându-se în serie sinonimică. Ochii ei ca cerul senin fiind sinonim cu ochii ei albaştri, iar cerul din context fiind omonim al cerului din vorbirea obişnuită. Încrucişarea de efecte dinlăuntrul sintagmei poetice apare astfel mai evidentă, fără să fie trecut pe linia a doua caracterul decisiv pe care îl are substituirea. Această metodă dovedeşte unitatea substanţială a tuturor mijloacelor poetice în măsura în care toate înseamnă o substituire. Fiecare epocă literară – pe linia morfologiei culturii-o consider un sistem de relaţii între diversele sale caracteristici, a căror ultimă motivare constă întrun nucleu central sau o intuiţie radicală, responsabilă de întreg ansamblu. În acest context poezia postmodernistă se caracterizează de un individualism acut, izvor imediat al unui tot atât de acut: subiectivismul, iraţionalismul. Altfel spus, poetul postmodernist se dezinteresează de asemănarea fizică imediat recognoscibilă de către raţiune pentru a spori în schimb asemănarea emoţională, care fiind mai îndepărtată nu ajunge să devină conştientă la lectură şi se găseşte doar implicată în emoţie. Conştientul neactualizat nu este omologabil cu inconştientul, structura lui rămâne una conştientă, implicit conştientă. O reducţie este de altfel posibilă şi în ce priveşte poezia tradiţională al cărei bloc de figuri imaginative riscă să pară perfect omogen datorită distanţei în timp. Semnificaţia iraţională nu acţionează, aşadar, asupra inconştientului cititorului, ci asupra unui pre-conştient. Implicitul nu se confundă cu inconştientul, dar, nici cu iraţionalul. Căci există chiar şi în imaginea vizionară un implicit raţional, raţionalizabil, adică, prin lectură. mai întâi ne emoţionăm şi numai după aceea înţelegem, dacă e cu putinţă. Însă, înclin să cred că emoţia nu trebuie considerate ca două momente separate în receptarea poeziei. Preeminenţa poate fi recunoscută în cadrul unei simultaneităţi. Emoţia se poate dispensa de înţelegere, dar înţelegerea nu se poate dispensa de emoţie. Fără emoţie, înţelegerea poeziei este pierdută. În imaginea vizionară emoţia este anterioară înţelegerii, deci, implicit în înţelegere. Schimbarea copernicană pe care iraţionalismul o aduce în artă constă în această condiţionare a înţelegerii de către emoţie. De fapt, înţelegerea este un termen – nu opus raţiunii, cum susţineau filosofii antipozitivişti din secolul XX, dar, mai cuprinzător şi mai complex decât raţiunea. Înţelegerea care implică emoţia, care presupune participare şi nu detaşare faţă de obiect. Raţionalul îl identificăm cu conceptualul, iar iraţionalul cu emoţionalul. Există un raţional implicit şi ca atare neconceptual, după cum există emoţii raţionalizabile, şi altele nu. Nu este neapărat nevoie să recurgem la contribuţia filosofilor spre a justifica o asemenea distincţie, dar, ne vine în minte definiţia kantiană a frumosului: „…ceea ce place universal fără concept”. Definiţie care e departe de a afirma natura iraţională a frumosului. Semnificaţia emoţională rămâne astfel să caracterizeze poezia de sugestii delicate a simbolismului, semnificaţia iraţională ar defini cu precădere poezia de factură suprarealistă. Poezia nu este pur şi simplu expresie individualizată, ci expresie universal aprobabilă, altfel spus, comunicabilă. Prin acest eseu am căutat să sondez psihologia creaţiei, dedusă dintr-o psihologie a receptării. Cu altă ocazie am să extind aceste consideraţii despre teoria Poeziei. Importanţa majoră a acestei sinteze constă nu atât în descoperirea legii asentimentului, cât a conexiunii stabile între asentiment şi substituire, în lumina aruncată înlăuntrul poeziei din afara ei. 54 În continuare, în eseurile pe care le voi concepe pe această temă voi căuta, la fel ca în această lucrare, să extind descoperirea nu a unui sistem care supune realitatea, ci realitatea care se supune sistemului meu.

                                                                                                            Al.Florin Țene