Al. Florin Țene -SCOTOCIND PRIN LADA CU AMINTIRI (partea a-6-a)

Băiatul s-a sculat repede din pat şi s-a ascuns după sobă. Tania a intrat în camera de oaspeţi, a privit în jur, şi dezamăgită s-a întors în cea de la intrare.

-Maria! De ce i-ai dat drumul? Pe vremea asta, de nu scoţi afară nici-un câine, tu l-ai lăsat să plece.

-Voi sunteţi de vină. Tu, că ai plecat la bal.

-Ioncica a tot insistat…

-Ia să căutăm mai bine, zise Tania văzând pe faţa Mariei un zâmbet suspect.

Tania a intrat din nou în camera de oaspeţi şi a văzut sub masă cismele lui Alexandru.

-Ale cui sunt încălţările astea?

-Ale lui Iacob!

Când a văzut în cuierul de pe uşe haina iubitului, Tania s-a îndreptat spre sobă. Alexandru a ieşit şi a îmbrăţişat-o.

-Of! M-ai speriat! Am crezut că ai plecat…

Au petrecut împreună două zile Crăciunul în Valea Seacă.Au fost la Biserică şi au jurat pe cruce că niciodat nu se vor despărţi. În aceste zile nu s-au culcat împreună.Alexandru dormea singur în camera de oaspeţi şi Tania în camera închiriată împreună cu Ioncica.

Întors la Facultate, Alexandru a fost criticat aspru pentru faptul că a lipsit două zile de la cursuri tocmai de Crăciun.

Timpul, pentru Alexandru, se desfăşura alene de pe ghemul vremurilor.

La începutul luni mai, ajuns la Valea Seacă, băiatul a cerut-o în căsătorie pe Tania.Aceasta cu emoţie a aceptat.A doua zi s-au urcat în autobuzul de Negreşti unde la Spitalul Unificat şi-au făcut analizele cerute de Primăria din Tarna Mare.

A treia zi s-au căsătorit la Primăria din Tarna Mare. Deoarece aur pentru verghete nu exista, cei doi şi-au pus pe inelar câte o „ verghetă“ din două fire de iarbă.Au ciocnit câte un pahar cu vin la o bătrână maghiară care le-a cântat la pian ceardaşuri.

S-au întors pe jos la Valea Seacă, iar a doua zi Alexandru a plecat cu RATA la Baia Mare având buzunarul hainei doldora de pagini cu poezii scrise în această perioadă.

Acolo eram preocupat de literatura cu aceeaşi ardoare. Deseori trimiteam articole şi poezii la ziarul din Baia Mare, la „Gazeta Literară” din Bucureşti sau la „Tribuna” din Cluj. Multe dim acestea au fost publicate spre bucuria „autorului”! Ne duceam, împreună cu soţia, iarna, pe o vreme de crăpau lemnele de frig, la un cenaclu din Satu Mare, condus de poetul Petre Got. Desigur, nu ocoleam nici Baia Mare, unde eram atras sufleteşte de cenaclul „Nord” – înfiinţat de mine, de poetul Vasile Radu Ghenceanu şi pictorul Mihai Olos.

 Chemaţi la Drăgăşani de tatăl meu, care era în acea vreme şef-contabil la Banca Naţională a raionului Drăgăşani (iar Constantin Isărescu, tatăl lui Mugur Isărescu Guvernatorul Băncii Naţionale, era inspector şef), am „încercat” să găsesc un serviciu în oraşul natal. Normal, nu-i aşa? Până la urmă am găsit de lucru la Staţia de Radioficare din oraş, iar soţia… contabilă la Intreprinderea de Transport Auto, tot în Drăgăşani.

Devenind redactor la Staţia de Radioficare aveam zilnic o emisiune de o oră în care difuzam reportaje despre oraş, anchete economice, montaje literar-muzicale, poezii şi cântece. Am preluat din nou conducerea cenaclului pe care-l înfiinţasem. În această perioadă, făcând schimburi de experienţă cu cenaclul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea şi invitându-i, pe unii din ei, la emisiunile Staţiei de Radioficare, i-am cunoscut pe Doru Motoc, care într-o perioadă a fost redactor la revista „Argeş” din Piteşti, unde publicam articole şi poezii, pe regretatul poet Traian D. Lungu, o fire prietenoasă şi volubilă, pe Ion Şt. Lazăr care era inspector la Casa Creaţiei din Râmnicu Vâlcea, şi pe directorul  acesteia, Gheorghe Diaconu. I-am cunoscut în perioada când editau antologii de poezie  pe diferite teme (şi unde publicau şi poezii de-ale mele). Am avut colaborări la realizarea unor spectacole cu montaje literar-muzicale, cu participarea unor artişti, muzicieni şi poeţii din Râmnicu Vâlcea precum: George Ţărnea, Felix Sima, Doru Motoc, Traian D. Lungu, Lucian Avramescu şi Gheorghe Voica.

Prin 1966-1967, Nicolae Cochinescu, care era procuror la Drăgăşani, a scris cartea pentru copii numită „Călăreţul albastru”. Aproape toate povestirile din cartea care a apărut mai târziu la Editura „Ion Creangă”. Deseori le-a citit în şedinţele cenaclului pe care-l conduceam. Unele din ele le-am difuzat, în lectura autorului, în cadrul emisiunilor Staţiei de Radioficare din Drăgăşani, care avea peste 5.000 de abonaţi. Pe Nicolae Cochinescu l-am însoţit (făcând şi înregistrări audio) la întâlnirile sale cu copiii din clasele primare. Dorea să cunoască reacţiile viitorilor cititori ascultându-i povestirile. Pe istoricul literar Costea Marinoiu l-am cunoscut când participam la şedinţele lunare ale cenaclului „Anton Pann”. Despre cărţile lui am scris câteva cronici pe care le-am publicat în revistele „Povestea Vorbei” şi „Argeş”. Cu George Ţărnea am participat la mai multe spectacole de poezie şi i-am admirat excelenta-i memorie. Avea uşurinţa versificaţiei… aşa cum o aveau creatorii populari. El venind din comună Şirineasa, judeţul Vâlcea a moştenit acel „filon” al talentului de la mama sa (care era soră cu mama lui Mugur Isărescu). (…)

 În perioada 1970-1971 am lucrat la ziarul de şantier „Lumina de pe Lotru”. Acolo am cunoscut oameni, fapte şi drame care s-au coagulat în romanul „Chipul din oglindă”, apărut mult mai târziu, după evenimentele din decembrie 1989, la editura Fundaţiei „I.D. Sârbu”. Când am depus manuscrisul acestui roman la editura „Dacia” din Cluj, unde director era Al. Căpraru, redactorul de carte, Viorica Mării (sora lui D.R. Popescu), după ce l-a citit, mi-a spus textual: „Tovarăşe Ţene, romanul nu se poate publica. Dacă l-aş publica am intra amândoi în puşcărie!”. „Chipul din oglindă” este o frescă a societăţii româneşti din perioada ceauşistă, o critică aspră a politicii economice de atunci.

Deci cam aşa a fost o întoarcere la marea iubire, oraşul Drăgăşani! Aşa cum îşi intitulase un volum de poezie prietenul meu, Anghel Dumbrăveanu, numit „Fluviile vizează oceanul”… aşa şi eu am considerat că „oceanul meu” a fost şi este oraşul natal. Acolo s-au născut cei doi feciori ai mei, Florin, care, astăzi, este specialist în imagine la televiziune, autor de reportaje, şi Ionuţ, doctor în istorie şi drept, autor a 16 cărţi publicate.

 Există un proverb românesc: „în orice rău există şi un bine”, proverb care s-a materializat şi în soartă familiei mele. Demolându-ni-se casa din Drăgăşani, aşa cum spuneam la început, ne-am hotărât să ne mutăm la Cluj, unde sora mea Violeta era profesoară de biologie la un liceu din oraş. Am făcut împrumut pe 25 de ani la bancă şi am cumpărat un apartament cu patru camere în care am locuit cu părinţii şi cei doi băieţi ai noştri, până când copii s-au căsătorit şi s-au „aşezat” la casele lor. Părinţii… au trecut la cele veşnice de aproximativ zece ani. Aceasta este istoria şi motivul venirii mele la Cluj în vara anului 1978, astfel că istoria nu-şi are o scuză în faţa veşniciei, fiindcă ea „…scuză prea mult timpul”, cum spunea Cioran.