CREATII LITERARE: Aurelia Rînjea

 

 

Creații literare: Aurelia Rînjea

Redactor senior și  Membru  al Clubului Gold al colaboratorilor revistei ”Poezii pentru sufletul meu” din Canada

NUME

 

În grădina mea, de la țară,

Merii au nume de oameni.

Stau de vorbă cu ei,

Tămăduindu-mi dorul.

Apa Slănicului

Îmi așează cuvintele

Pe cruce.

Cerbii urcă dealul

Cu povârnișul agale,

Cu gândurile mele înaripate,

Ispitite de cuvintele

Ce zboară printre heruvimi

Și file întoarse.

Le rostesc numele la fiecare,

În Liturghia de iarbă,

Care mă duce      

Într-o zidire de suflet,

Oglindindu-se căprioara

Nebăută, din mine,

În roua de mir,

Să-și vadă chipul,

Să le vadă chipul… într-o…

Singurătate de sare.

PREA REPEDE

 

Copil răsărit

Printre cuvintele verzi,

Cu sânge băut

Din ochii voinicului.

M-am plimbat                  

Pe-o altă planetă.

Am deschis

Poarta sufletului

Şi am sădit un pom,

Roua oglinzii

Prin care timpul

A trecut prea repede.

Un anotimp nebun…

Luna şi-a făcut cuib

În sânul meu,

Iar berzele

În pomul de la drum.

Copacii vorbesc cu iarba.

Perfuzii albe

Irump pe ram.

Noaptea se crede înger.

În oglinda lui,

Mă văd mereu copil.

O LUME NOUĂ

 

De când mă știu,

Mă tot caut Doamne.

M-am găsit în Poezie.

Așteptam acolo,

Într-o liniște sfântă,

Să vorbească cineva

Cu mine,

Să mă vadă…

Acolo m-ai găsit copil,

Descoperind o lume nouă,

Frumoasă demnă

Și mai umană,

Cum ai gândit-o

Din începuturi.

De atunci, stăm de vorbă

Pe marginea lumii,

Privim cerul care

Ni se așează în față

Și așteptăm împreună

Dimineața!

DOR DE CASĂ

 

În ghiozdanul cu vrăbii,

Adun mereu câte-un suspin.

Apusuri reci

Cu dor de copilărie…

Un pui de alun mă strigă,

Cu şoapte   

Acoperite de ninsori.

Unde mergi,

Dorule, de casă?

Vremea nu te-aude,

Doar trece!

Unde-ţi trimiţi copiii,

Toamnă de pe drum?

N-ai timp de povestit.

Crengile se frâng

În glasuri prelungi.

Pe prispă,

Tremură dorul

Desculţ.

 

AM ÎNVĂȚAT

De  atâta dor,

Plouă la mine-n suflet,

Să crească puiul de alun!

Poeme despletite

Prin fânul necosit

Mă caută.

Mi-e dor de dimineţi,

Din galben de gutui,

De frunzarul ce mă strigă

Cu şoapte de poveste,

De braţele grădinii

Ce mă cuprind

Cu  îngerii ce m-au iubit!

Mi-e dor…

De iubirile cât casa,

De podul copilăriei

Coborât în carte,

De vişinul ce-aduce veşti,

Pe care cerul le adie

Cu păsări de aer!

Mi-e dor, să mă topesc 

Pe  dealul înflorit!

De-atâta dor… am învăţat

Să respir prin cuvinte!

IUBIRE 

           Iuliei, fiica mea

Atât de frumoasă

Ca o poezie de mai!

Abia îndrăznesc

Să te privesc.

Aş vrea să te sorb

Cu setea unui beduin.

Mi-ai reinventat

Divinul din mine,

Armonia şi stranietatea

Care îmi cuantifică

Devenirea.

Atât de frumoasă,

Că pentru tine

Şi Cuvântul tace!

Lumina se opreşte

Să se bucure

În cercuri de curcubeu

De raiul lăuntric,

În castelul din poeme,

Unde sufletul

Se simte Acasă.

 

UN MENUET

 

Te văd, cum cauți poeta

În partitura celestă,

Să-i deslușești

Cuvintele născute din stele,

Odată cu taina începutului,

Pe clapele de sticlă.

Urmele pașilor ei

Tremură printre frunzele

Cu brațe de  aer,

Care te cuprind

În anotimpul fără margini,

Păstrat în livada cu meri

A poeziei,

La interval de terță de tine.

Ea scrie…

Și notele lunecă precum

O uvertură, peste scările

Pe care alergi,

S-o prinzi în culoarea

Cireșelor coapte,

S-o îmbraci

În albastrul de Voroneț,

Dincolo de haosul orașului,

Să-ți lumineze

Claviatura de viață,

Într-un menuet suprarealist.

 

CHIAR DACĂ

 

Noaptea a nins

Un cântec alb,

Peste chipul mamei.

Unduiri de umbre,

De timp, ale neuitării,

Scriu poveștile rămase vii.

Sănii cu îngeri,

Gânduri și colinde…

Fulgii dansează ultimul vals.

Unde sunteți Străbunico,

Bunico, Mamă?

Cetină verde la oglindă…

Îngerii coboară

Să colinde Leru-i Ler.

Miroase-a cozonac,

A vin fiert

Şi mere coapte.

O iarnă adevărată.

Cine să îmi dea

O nucă fermecată,

O candelă gutuie,

O mângâiere,

Să mă adun în mine,

Să vă strâng la piept,

Să vă iubesc într-un cuvânt!

Chiar dacă am și eu…

Brațe de zăpadă.

 

AM VĂZUT-O

 

Ieri, mi-am văzut copilăria.

Stătea în drum, fluturând

Batista parfumată,

Cu aromă de bomboane,

Cu genunchii juliți.

Fluiera la o frunză de dud.

Aduna în poala timpului

Corcodușe și rozmarin.

Se juca în apa Slănicului,

Singură și desculță,

Prin arșița aprinsă a verii,

Prin poienile primăverii,

După o măsea de ciută,

După o mură tăcută.

Juca țintarul șotronul,

Coarda și țurca,

Legănându-se în dulapul

De Paște.

Mi-a spus că știe că

Mi-e dor de ea,

Că se simte bine la mine

În suflet.

Mă iartă…

Că am crescut prea repede.

O LUME DE DOR 

 

M-am născut

În cea mai poetică patrie,

La poalele unui Munte

Din sare.

În leagănul copilăriei

Am descoperit Cuvântul.

Un ținut de Rai dăruit

De Dumnezeu întru iubire.

Un munte din cuvinte,

Din care ridic scară la cer

În suflet,

Unde legendele sunt vii.

Aici a prins viață Poezia,

Cu zvon din altă lume.

Țară de dor, unde trecutul

E un vultur,

Ce veghează pe Cruce.

Aici am învățat  Cuvântul – Țară  

Să fac din el un mare poem.

 

SIMPLU

 

În Țara mea,

Curg printre file,

Cu sufletul arzând,

Ducând în mâini

Un buchet de cuvinte,

De viorele culese

Din crângul inimii.

Nu poate fi ceva

Mai simplu

Și mai curat în Țara mea,

Decât să port

Copiii printre cuvinte,

Cum mă ducea Bunica

La Biserică de Paște,

Cu flori albe la icoană! 

Aprindeți candela iubirii,

La răscruce de drumuri!

Dumnezeu să vadă

Că Îl purtăm în noi!