Lasă-mă…

O să te duc pe vârfurile de zăpadă şi zimțate de sus,

în adâncurile întunecate ale mărilor furtunoase

și nu va mai fi nevoie să urmăm rute în gândul răpus 

sau drumuri călcate în picioare de-a lungul secolelor secetoase.

Să mă lași să te-nsoțesc cu gândul, în infinitutul dragostei

cuvinte comune să ne fie călăuză în capturi de clipe

în răsărituri de astre și-n amurg de stele,scrise cu un condei

pe coala albă,în schițe ce ne conrupe.

Să mă lași să-ți ofer pavăză într-o lume acră

când totul în jur nu-i decât minciună

pierdută-n imensitatea unei neliniști amestecătură

arsură a corpului,încercând să deseneze o ciornă.

Lasă-mă să-ți arăt lumea,într-o altă lumină,

cu bune și cu rele,descătușând un suflet

încarcerat pe viață,ce-și tot caută o filigrană,

să mint că poți zbura și fața ta să primească un zâmbet.