Mirare

Autor: Daniel Visan Dimitriu

Mirare

 

– Alo! Ce zici, ai vrea să ne-ntâlnim

diseară, la un suc, pe o terasă?

Mi-e dor să te mai văd, să mai vorbim,

să-ți spun de ce-am plecat și ce m-apasă.

 

-Ei bine, am să vin. Același loc?

-Același! – am să fac o rezervare

și, poate – cine știe?- am noroc

cu masa noastră unde, ca o boare,

 

simțeam aroma florilor de tei,

iar muzica plăcută, în surdină,

e acompaniată, de-obicei,

de greieri care cântă în grădină.

 

Și ai venit, frumoasă, pe-nserat,

zâmbind ușor, iar vechea ta privire

mi-a amintit de-un timp când m-am lăsat

purtat pe valul dulce de iubire.

 

Au fost și zile calme, și furtuni,

și mari tristeți, și multă bucurie,

și ani mai răi, dar, mult mai mulți ani buni,

a fost cum viața știe ea să fie.

 

Parfumul tău, același, cel știut,

cel care mi-a plăcut întotdeauna,

ți l-am simțit pe loc într-un sărut

ce în secunde a durat doar una.

 

Ne-am așezat la masă, am vorbit,

ne-am povestit din viață, fiecare,

iar apoi, fâstâcit, ți-am dăruit

cadoul ce-ai primit cu încântare.

 

L-ai desfăcut și ai găsit un plic

în care îți scrisesem multe rânduri

în care încercam să îți explic

ce am crezut, ce-aș vrea acum și … gânduri.

 

Am observat, atunci când ai citit,

o strălucire-n ochii tăi și-o stare

pe care o știam și am zâmbit:

ridici sprânceana dreaptă a mirare.

 

– Gândeai așa atunci sau crezi acum?

Te-ai înșelat, puteai să-mi spui și, poate,

n-am mai fi fost străini, aveam un drum

de mers în doi și nu singurătate.

 

De acelasi autor:

Doar un pictor

Cioburi de lacrimi

Tarmul fara nume