Clipa ce sfasie si doare

CLIPA CE SFAȘIE ȘI DOARE

Autor: Mari Lena Stefan 

 

Mă iartă și nu mă certa

de îți arăt acum

durerea,

dacă să-ți spun ”rămâi ”

nu mai pot evita.

Să te păstrez ca pe-o icoană.

Singura.

Nici asta nu-mi lași

ca alternativă

și o refuzi.

Tratezi cu răceală

ultima lacrimă

înainte… să te retragi.

Orice cuvânt de-al meu

nu are rost de ți-l spun.

Nu-l auzi.

Nu-l asculți.

E timp pierdut și ți se pare

atât de banală.

E ” deprisos, dur, rece și veninos”.

Zboară!

Tu nu te mira și nu comenta

lacrima mea

din suflet ivită.

O vezi pornită.

Furtună prea grea!

De mult rece ți-e mâna

și aspră

privirea.

Mă doare răceala aceasta a ta.

La mine?

Totu-i la fel.

Neobosită.

Mai vie imi este iubirea.

De mult simțeam

tăcerea-cangrenă.

O piază rea.

Tăcere profundă,

țigări mai des

consumate.

Ignoranță totală.

Niciun cuvânt, insă… mult fum.

Fum de țigară.

Ceasul acela-coșmar

ades îl visam.

Îmi era prea teamă,

chiar și în somn.

Îl intuiam.

Ți-l citeam ca în palmă.

Uite-l că a venit!

”Inelul ”iubirii noastre l-ai rupt

și l-ai azvârlit

în astă toamnă.

Văd cum ești azi.

Nu departe de ieri

erai un altfel,

un altul.

Și-n noaptea trecută eram

tot eu

frământată.

E greu să te-agăți în iubire

de-un zid,

de pe care cazi

la pământ

nevinovat, prăbușit.

Ca o creangă din pom

frântă.

Uscată.

Și cât e de greu!

Și cât doare!

Eu nu mai pot

să stau in picioare!

Acolo eu voi rămâne

mereu.

Tu să mă ierți!

Să nu mă cerți!

Dintre noi

tu ai fost doar trădătorul.

O rană deschisă

și dureroasă.

Un cocor migrator.

Eu?

O naivă femeie

doar consumată.

Eu sunt încă aici.

Te venerez.

Tu?…

Ai uitat și decorul.

Nu mă certa dacă plâng!

Nu-mi pot opri plânsul.

Nu pot să-mi fac iluzii

că eu

mai pot conta.

Îți pregătesc oftând

bagajul în care

voi impacheta,

pentru că așa mi-ai cerut…

(eu nu am vrut):

hainele spălate,

frumos călcate,

jacheta ta albă,

și mai presus de orice

voi așeza printre ele

ultima mea lacrimă

și toată dragostea mea.