Poveste: Sapte surori

Poveste: Sapte surori 

Autor : Aurelia Oancă

Aceasta este o poveste dedicată fiului meu cel mic, Radu.

Stau și ascult muzică, marea mea dragoste. Din primele zile ale vieții mele
am iubit muzica. Aveam doar trei-patru luni când îi rupeam mamei mele brațele, sărind în ritmul muzicii. Eu eram fericit când ascultam orice fel de muzică iar mama și frații mei mai mari se distrau văzându-mă cum dansez perfect pe ritmul ei. Acesta a fost începutul.
Când am fost la mare pentru prima dată, aveam un an și patru luni. Plimbându-ne prin stațiune, am intrat și prin magazine, dar ochii mei era la jucării. Am zărit o chitară mică, foarte colorată și mi-am zis în căpuțul meu mic: o vreau.
-Vreau „citara” aceea, i-am zis eu mamei!
-Bine, ți-o cumpără mama, dar ai să-mi cânți cu ea?
-Daaa! Toată ziua!
Mi-a cumpărat „citara”, apoi ne-am întors la hotel. Abia așteptam acest lucru, așa că repede am scos „citara” din cutie, m-am postat în fața oglinzii ca un roker și am tras cu degetele peste corzi. A ieșit un sunet groaznic. Chitara fiind din metal și cu trei corzi aiurite. M-am uitat la mama, la tata, apoi am trântit chitara plângând.
-Asta nu-i „citară” adevărată!
S-a făcut liniște și ai mei s-au bucurat că nu am trântit chitara în oglindă. Nici nu am adus-o acasă, am urât-o din acel moment. Eu voiam o „citară” adevărată.
La doi ani și jumătate cunoșteam o mulțime de melodii și textele lor în engleză. Când mă întreba mama ce vreau să fiu când voi fi mare, îi răspundeam: cântăreț! Visul de a fi cântăreț nu m-a părăsit niciodată. Pe la opt ani, am primit în dar de „Moș Crăciun” o chitară adevărată, mai mică dar adevărată. Am zdrăngănit la ea multă vreme, apoi am abandonat-o supărat.
-De ce nu mai cânți, a întrebat mama?
-Nu sună cum trebuie!
Mama s-a întristat dar nu a putut să-mi cumpere alta decât pe la doisprezece ani. Aceea a fost o „chirată adevărată” și în plus m-a înscris la cursuri de chitară. Am fost foarte fericit, îmi iubeam chitara și învățam repede să cânt. Seara când ne culcam, o țineam în brațe și îi mângâiam corzile, repetând ce am învățat la cursuri. Mama adormea în acordurile line ale chitării și era mulțumită că mă vedea fericit. Apoi adormeam și eu…….
Deodată, mă simt învăluit de un nor sau fum, nu știam cum să-l definesc. Norul m-a purtat spre o lume necunoscută mie.
-Doamne! Unde mă aflu?
-Pe tărâmul muzicii, se auzi o voce gravă din depărtare!
Am continuat să merg pe drumul ce ducea spre un castel mic, dar frumos. Când m-am apropiat, nu am văzut pe nimeni, nici în grădina din fața castelului, nici la intrare.
-Este cineva aici?
-Da! Mi-a răspuns un valet rotofei.
-Cine ești tu? L-am întrebat.
-Valetul doamnei DO!
-Doamna Do?
-Da, fata cea mai mare a doamnei Muzica!
-Am înțeles! Dar restul fetelor unde sunt?
-În sala de concerte, îmi răspunse valetul.
-Pot să merg și eu acolo?
-Da! Ești așteptat de mult!
-Cum adică?
-Simplu! Doamna Muzica te urmărește de multă vreme. Te vedea când erai mic și dansai în brațele mamei tale.
-Nu pot să cred! Am răspuns eu mirat!
-Ba să crezi! Îmi răspunseră mai multe voci.
Erau celelalte șase fete ale Muzicii: RE, MI, FA, SOL, LA, SI. Toate erau rotunjoare și frumoase, și mai ales vesele.
-Vino! Mi-au spus. Ești așteptat în sala de concerte!
-Eu?! Dar nu știu să cânt cum trebuie. Abia acum învăț!
-Vei cedea că știi, îmi spuse doamna Muzica!
Am pășit timid pe scena pregătită, cu instrumente, microfoane și tot ce trebiua. Aveam emoții atât de mari, încât simțeam că leșin, dar nu m-am dat bătut.
-Asta am visat toată viața, asta voi face, mi-am zis.
Am pus mâna pe o chitară frumoasă, i-am mângâiat corzile, care au scos sunete magice. Eram încântat, așa că am lăsat mâna și sufletul să lucreze împreună cu chitara. Mi-a plăcut ce a ieșit, așa că am deschis ochii să văd dacă le-a plăcut și lor. A urmat un moment de liniște, apoi aplauzele și felicitările.
-Doamne! Cât sunt de fericit! Am reușit! Am reușit!
-Da! Ai reușit mi-a spus doamna Muzica, dar mai ai mult de muncit ca să reușești cu adevărat. Și să nu dai înapoi niciodată, altfel vei pierde tot ce ai dobândit acum.
-Așa voi face, i-am răspuns bucuros și încrezător.
I-am sărutat mâna și i-am spus:
-Trebuie să afle și mama. La revedere!
-La revedere! Să-ți urmezi visul!
Când am deschis ochii, mama mă privea neliniștită.
-Ce ai visat, că ești atât de agitat?
-Am cântat pe scenă, poți să crezi?
-Ai visat pe pernă, mi-a răspuns mama. Acum hai, trezește-te că întârzii la școală!
M-am ridicat botos din pat și m-am gândit:
-Da, încă sunt mic, mai am multe de învățat.
Am învățat, cu plăcere sau fără plăcere, am crescut și acum chiar sunt cântăreț!

”am crescut și acum chiar sunt cântăreț!”

Iata dovada….

Fiul cel mic al  autoarei Aurelia Oanca, Radu  Iaszbereny   impreuna  cu Andreea Olaru ,  o interpretare de exceptie a melodiei ”Where de wild roses grow ”

Revista TIPARITA ”Poezii pentru sufletul meu” nr 1/2019

Cumpără un număr al revistei Poezii pentru sufletul meu,25 CAD si participa la concurs ! Semnează cu o culoare închisă ,[pix negru sau albastru ] pe globul pamântesc de pe coperta revistei tale , fă o poză revistei semnate și trimite-o pe adresa de email concurs@poeziipentrusufletulmeu.com Nu uita să lași coordonatele tale ca să poți fi contactat dacă ai câștigat un abonament gratuit!

C$25,00