Drog… handicap… moarte…

Drog… handicap… moarte…

Fragment din cartea : ”Poveşti din infern”

Autor: Dumitru Gîrbăcea

„…L-am găsit în parcul campusului, căzut în
zăpadă, lângă o bancă. Trecuseră câteva ore bune
de când cu toţii îl căutam. Am încercat să-l trezesc,
dar trupul lui rămânea în continuare inert. Pulsul
era foarte slab. Ceilalţi colegi au adus pături, iar
unul dintre ei a anunţat Ambulanţa. A început o
luptă contracronometru pentru salvarea lui M.
Cele trei, patru pături cu care îl acoperisem îşi
făceau efectul; pulsul era mai bun, dar din păcate,
încă nu reuşeam să comunicăm cu el.
Mutilat din cauza drogurilor
Am fost singurul căruia i s-a dat voie de către
medici, să meargă la spital. Pe drum l-au conectat
la aparate, iar doctorul mă asigura că va
supravieţui. Privindu-l, am observat că buza de
sus rămânea tot vânătă, se şi umflase, iar din

cauza frigului, crăpase atât de mult încât se
formase cheag de sânge. Cu toate că spitalul era
foarte aproape de căminul în care locuiam noi, am
crezut că nu se mai termină. Zgomotul sinistru al
sirenei şi imaginea lui M. cu tuburi în gură mă
făceau să tremur. Am mai apucat să-l văd cum
l-au pus pe targă şi cum au intrat în sala de
reanimare.
După şapte ore de aşteptare, am văzut o
asistentă care tocmai ieşise din sală. Mi-a redat
optimismul spunându-mi că va supravieţui, dar
din păcate cu ceva urme. Din cauza hipotermiei şi
a degerăturilor au fost nevoiţi să-i amputeze două
degete de la mâna stângă şi o bucată din buza de
sus. La testul de urină au descoperit cantităţi mari
de droguri în sânge, care i-au agravat starea.
Medicii au fost nevoiţi să intervină cu alte
substanţe reactive pentru a diminua efectul drogurilor
din sânge. În acel moment se ridicase
întrebarea dacă presiunea sângelui nu va afecta
creierul, în condiţiile în care organismul se
adaptase la un consum mediu de droguri.
Timp de trei luni l-am vizitat la spital; nimeni
nu poate şti cât de greu este să-ţi petreci
sărbătorile în spital, lângă oameni care, în loc să
fie fericiţi, urlă de durere; un loc unde totul este
alb…

Indiferenţa părinţilor în faţa suferinţei
propriului copil
Părinţii lui au primit vestea spitalizării lui M.
destul de greu. Mama lui a suferit un şoc şi abia
după două săptămâni şi-a revenit, iar la început
tatăl lui nici nu a vrut să audă de el. A doua zi
după Crăciun însă, au venit să-l vadă. Încă mai era
în tratament cu sedative, aşa că n-au putut să
vorbească deloc cu el. În schimb, am discutat eu
cu ei. La plecare, mama lui mi-a şoptit cu lacrimi
în ochi că sunt singurul care mai poate avea grijă
de el. Într-un fel i-am înţeles că nu puteau rămâne,
cheltuielile ar fi fost mult prea mari, dar m-a
deranjat foarte mult atitudinea tatălui lui care se
comporta de parcă n-ar fi fost vorba de copilul lui.
Imaginea lui în faţa prietenilor, a cunoştinţelor,
conta mai mult decât sănătatea fiului. Nici până în
ziua de azi n-am putut să-mi explic atitudinea lui.
Un viitor promiţător
După trei luni de spitalizare i s-a permis să
meargă acasă, cu condiţia să continue tratamentul la
domiciliu. În tot acest timp am stat de vorbă cu M.
despre tot ce se întâmplase, dar mai ales despre ce
avea de gând să facă în viitor. Un lucru era cert: anul
universitar era compromis. Cu toate acestea, visul
lui era să călătorească, să viziteze lumea şi să
cunoască cât mai multe. Dacă până în momentul
tragediei exista o relaţie destul de puternică între

noi, după această perioadă puteam spune că devenisem
mult mai apropiaţi. Din acest motiv, poate,
când ne-am urcat în taxi şi i-am spus şoferului că
trebuie să ajungem la gară, M., mai mult speriat, a
spus că nu vrea acasă. Într-o fracţiune de secundă
i-am văzut ochii în lacrimi şi i-am citit disperarea
din ochi. Cu vocea sugrumată mi-a spus: „Nu vreau
acasă!”. Astfel m-am hotărât să ne întoarcem la
cămin, gândindu-mă că o să ne descurcăm într-un
fel sau altul.
După încă şase luni, medicii i-au spus lui M. că
poate să meargă la facultate. Din păcate, doctorii
nu i-au putut reface complet buza de sus, ceea ce
făcea de multe ori ca lumea să se uite la el ca la un
handicapat, ca să nu mai vorbim de cele două
degete lipsă. Ce-mi plăcea totuşi, era atitudinea lui
M. care le spunea tranşant că este un fost drogat şi
de aceea arată aşa.
Cu toate că încerca să pară indiferent, de multe
ori l-am observat că era absent. Şi-i înţelegeam
suferinţa, mai ales că viitorul lui nu se arăta prea
roz. Cu toţii încercam să-l susţinem şi să-l
încurajăm, dar el vedea realitatea. Pentru profesori
era un „fost drogat”, unii colegi se uitau la el cu
milă sau dezgust, iar prietenii, sau aşa-zişii
prieteni, nu-l mai căutau în ultima perioadă.
După o perioadă i-am găsit de lucru ca agent de
distribuţie la o firmă. Am sperat că, schimbând
mediul, va uita prin ce a trecut şi se va readapta.

Mult timp am crezut că am avut o idee bună, chiar
uitasem de gravitatea problemei prin care trecuse.
Drogurile, preludiul unei morţi neaşteptate
Era într-o seară de mai, când am plecat
împreună la un mic chef. M-am bucurat că am
reuşit să-l conving să meargă, mai ales că veneau
şi câteva fete drăguţe. Soarta a făcut ca printre
invitaţi să fie şi un fost coleg de facultate care-l ştia
foarte bine pe M. Cu toate că fetele încercau să
pară indiferente de handicapul lui, se simţea totuşi
o răceală din partea lor. Şi acum văd gestul lui
când s-a ridicat de pe scaun şi a vrut s-o invite pe
una dintre ele la dans. Pe cât de motivat s-a dus la
ea, pe atât de dezamăgit s-a întors. Pe lângă faptul
că-l refuzase, a mai comentat şi puţin răutăcios.
Am încercat să-l fac să uite, dar simţeam că n-am
şanse de reuşită.
Timpul trecea şi nimic nu anunţa ce avea să
urmeze. Colegul de facultate al lui M. s-a urcat pe
o masă şi a început să danseze. Ameţit cum era,
s-a apropiat de M., s-a uitat lung la el şi zâmbind
i-a spus: „Micuţule handicapat şi drogat, nu vrei o
priză?”. Apoi i-a arătat un gest obscen. Au urmat
hohote de râs, mulţi crezând că este o glumă. Din
păcate M. n-a gustat gluma şi a plecat în cea mai
mare viteză. Toată lumea a crezut că M., supărat
din cauza glumei, s-a întors în cămin. Şi atât…
Ne-a contrazis însa Poliţia, care m-a invitat la

recunoaştere. Într-un morman de fiare provenite
de la o maşină, se vedea ceva ce odată fusese un
OM. Era M. În supărarea lui, a luat maşina şi a
plecat undeva spre ieşirea din oraş; nervii l-au
împins să apese pe acceleraţie până la maxim, iar
într-o curbă reacţia lui a întârziat şi totul s-a
terminat.
Mă uitam la părinţii lui care nu schiţau niciun
gest. Oare realizau ce se întâmplase de fapt? L-au
lăsat singur şi singur l-au găsit…”

Mai citeste din aceeasi carte : 

Ciungul…

Revista TIPARITA ”Poezii pentru sufletul meu” nr 1/2019

Cumpără un număr al revistei Poezii pentru sufletul meu,25 CAD si participa la concurs ! Semnează cu o culoare închisă ,[pix negru sau albastru ] pe globul pamântesc de pe coperta revistei tale , fă o poză revistei semnate și trimite-o pe adresa de email concurs@poeziipentrusufletulmeu.com Nu uita să lași coordonatele tale ca să poți fi contactat dacă ai câștigat un abonament gratuit!

C$25,00