Viață de chin

Viață de chin

autor ELENA TUDOSĂ

Peste genunchii noduroși se așezase,
Stătea tăcut și-atâta de cuminte,
Față-i brăzdată de-ani în palme i-o luase,
Și-și sprijini-obrăjorii de fruntea lui fierbinte.

Bătrânul întristat își scoase ca să șteargă,
Din mâneca flanelei de vreme lungă roasă,
Batista sa boțită și-atât de tare neagră,
De lacrimile ce-ncontinuu cu ea și le uscase.

Copilul îl privi cu chipul gingaș, dulce,
Ți se frângea inima de-atâta întristare,
Simțind cum încet spuse:-bunicule, nu plânge,
Căci în curând să vezi, eu mă voi face mare.

Bătrânul își ștergea ochii în grabă cu batista,
Pe genunchii noduroși îl săltă apoi câte puțin,
De-oi trece puiul taichii iată și anul ista…
E greu de unul singur la capătul de drum.

Băiatul cu mânuța-i gingașă și micuță,
Îi mângâia obrajii aspri și arși de soare,
-Uite bunicule, mai avem doar o lecuță,
Și vine iar Crăciunul, și va fi sărbătoare.

-De ce bunicule mama și tata vin
Numai odată – n an de Paști sau de Crăciun?
-De ce nu stau cu noi ci iar pornesc la drum,
Și nu gândesc că – s mic și matale bătrân?

Ofta adânc bătrânul și scoase-un lung suspin,
Și iarăși cu batista o lacrimă – și ștergea,
Apoi îl strânse aproape cu bătrânele – i mâini,
În timp ce copilașul mirat îl tot privea.

-Până te faci tu mare, slugoii totul fură,
Vom fi datori, vânduți, mult prea săraci vom fi,
Și iarăși ochii săi din nou se umeziră,
Iar copilașul blând obraji-i netezi.

Își șterse oftând bătrânul lacrimile pe rând,
Băiatul lângă dânsul și-l strânse și mai tare,
Nu-i putea înțelege durerea din suflet și din gând,
Că își trăia viața cu prea multă – ngrijorare.

Nu se gândea la el, la a sa bătrânețe,
Ci doar la copilașul pe care îl creștea (veghea),
Frica hainei morți, îl cufunda-n tristețe,
La ziua cea de mâine mereu el se gândea.

Ofta bătrânu -ntr-una trist, neputincios,
Băiatul îl privea și – i tot mângâia fața,
Îi asculta povețe din glasul lui duios,
Să-i fie de-ajutor când va lua în piept viața.

Ai nimănui rămaseră, în voia Domnului,
Se chinuiau cu viața de răul liftelor păgâne,
Ce-au adus sărăcia-n casa românului,
Alungându-l departe a argăți prin lume.

-Vezi băiețașul taichii, tu ești încă prea mic,
Nu poți să înțelegi ce-nseamnă-n viață greul,
Sunt duși ca să muncească fiindcă aici nimic
Nu pot găsi de lucru, ca să câștige leul.

Sunt ani de când tot vând și fură neîncetat,
Slugoii cei mârșavi, lifte nehămesite,
Au sărăcit poporul și l-au îngenunchiat,
Iar noi ne chinuim băiatul taichii… uite,

Nu-i nimeni lângă noi să ne dea ajutor,
Și bătrânețea asta ce mi-este atât de grea,
Inima-mi păcătoasă și oasele ce rău dor,
Și cine dragul taichii să aibă grija ta?

-Cine sunt cei ce fură bunicule îmi spui?
-Of, dragul taichii cine-s… Atât s-au înmulțit,
Și iar se umeziră ochii blajini ai bătrânului,
Oftând așa răspunse :e greu și de murit.

-Voi crește mare eu, mă fac judecător,
Și le voi da pedeapsă celor ce-au tot furat,
Averea am să le-o iau-napoi slugoilor,
Apoi la cei săraci bunicule o-mpart.

-Ce știi tu prichindele, judecătorii mulți și ei…
Cine ne-ar apăra? Și dânșii sunt corupți,
În țara noastr-acum s-atâți de mulți mișei,
Căci n-ai cui să te plângi de-a tale suferinți.

Sporovăind așa, purtând în suflet dorul,
Bătrânul își creștea nepotul său cel drag,
Nerăbdător săracul, își aștepta feciorul,
De sărbători să vină, să-i calce-al casei prag.

Îl însoțea doar frica, se ruga să trăiască,
Nepotului să – i fie mai mult de ajutor,
Se chinuia sărmanul din răsputeri să-l crească,
Dorind părinții lui să – i fac-un viitor.

Și câți bătrâni ca el rămași singuri acasă,
Stau rezemați de poartă, drumu-ndelung privind,
Durerea lor din suflet… slugoi cu ceafa groasă,
Măcar numai odată vă mustr-al vostru gând?

Când întrați seara-n casă cu-ai voștri împreună,
Vă așezați la masă și mâncați până crăpați,
Vă mustră conștiința, aveți ceva-n inimă?
La ce sân de năpârcă voi furăți alăptați?

De nimeni nu vi-i frică, nici chiar de Domnul sfânt,
Ce stârpituri haine pe lume v-a născut?
De-ați distrus țara toată, strămoșescul pământ,
Pârgari fără de suflet cu chipul hâd și slut.