Șoaptele din adânc

 

Șoaptele din adânc

Autor: Daniel Visan Dimitriu

 

Iubirea mea șoptește: “Bun rămas!”

Acelora de sub un cer albastru

Ce-ar vrea să-i schimbe viața de sihastru

În tot ce-a fost la ultimul popas.

 

Era lumina dintr-un vis frumos

Ce mângâia o viață trecătoare

Cu raza-i caldă și strălucitoare,

Ca într-un murmur tainic și duios. 

 

Era, pe cerul ei, eternul zbor,

Atingere de zări și țărmuri care,

Înmărmurite, se-ntrebau: “Cum, oare,

Ar fi plutirea-n zborul de cocor?”

 

Era, ea însăși, visul – vis și dor

Ascuns în faldul dintr-un timp ferice

Al sufletului ce-i era complice,

Și sclav, și adăpost, și-al ei izvor.

 

A întristat-o ultimul popas

Și-au alungat-o norii de furtună

În hăul care-ncearcă să-i răpună

Și ultima-i șoptire: “Bun rămas!”