Mesager sânzian

Mesager sânzian

Autor: Daniel Visan Dimitriu

 

Se simte un tremur, în noaptea adâncă,

A ierbii umbrite din partea de deal

Ascunsă în taine ce trec un portal

Deschis doar o dată pe an, într-o stâncă.

 

Apar, ca din visuri, plutind, în tăcere,

Cu forme ce par mesageri în destin,

Fecioare desculțe, cu-aspectul divin,

Din gânduri pierdute-n luciri efemere.

 

Se-nvârt printre vorbe ce par un descântec,

În tremur frenetic, trecându-și, agil,

Din brațe în brațe, firavul copil

Ce-n lumea de dincolo încă-i în pântec.

 

Îi pun coroniță de flori sânziene,

Îi mângâie zâmbetul și îl vrăjesc,

Punându-i pe frunte puteri ce-l feresc

De orice descânturi și gânduri viclene.

 

Îi cântă destinul cu glasuri șoptite

Îi fac viitorul să-i fie deschis

La tot ce înseamnă frumos într-un vis,

Privirile-albastre să-i fie vrăjite.

 

Cuvinte să-i zboare spre lumea cea mare,

În versuri iubite de toți ce le-aud,

În suflet să aibă doar verdele crud

Al anilor tineri și plini de candoare.

 

Îl trec prin portal înspre partea-nsorită,

Fecioarele-s goale, sunt iele acum,

Pământul e ars, sânzienele scrum,

Prin focuri aprinse, în rouă călită, 

 

Micuța făptură se naște când cerul

Trimite lumina, al soarelui dar,

Trecând în uitare al nopții hotar

Și poarta ce-ascunde în neguri misterul. 

 

Când timpul, trecut printre gânduri, se cerne

Și caută doar amintiri ce-au rămas,

Se-oprește o clipă și face popas

În mica poiană, în care-și așterne,  

Din flori ce-mi răsar dintre gânduri mereu,

Un pat sânzian, căci copilul … sunt eu.