Străjerul pădurii

 

Străjerul pădurii

Autor: Daniel Visan Dimitriu 

 

A înghețat văzduhul sub norii cenușii

Deasupra unui munte cu straie de molid

În care o cabană împrăștie, timid,

Lumina dintr-o lampă spre jurul cu stihii.

 

E totul alb: cărarea cu urme înghețate,

Copaci cu crengi supuse poverilor de nea,

Sprâncenele ce-arată o altă iarnă grea,

Și umerii ce poartă atâția ani în spate.

 

E-o umbră ce-și îndeamnă tăcerea prin pustiu

Și simte cum, ascunsă, e-o viață ce pulsează

În trunchiurile drepte, prin ramuri ce oftează,

Dorindu-și o schimbare în cerul plumburiu.

 

I-a fost străjer pădurii, i-a fost și fiu și frate

În anii mulți în care prin ea a colindat,

Ferind-o de aceia cu gândul necurat

Ce-ar fi lovit-o, aprig, în nopți întunecate.

 

Cabana e aproape, lumina-i e reper,

Dar el se-oprește, pune-n zăpadă un genunchi,

Iar mâinile-adunate în degete mănunchi,

Pădurii lui, salvarea, o caută la cer.