VICTOR MANOLE RECENZIE DE CARTE„CU SUFLETUL ÎN PALMĂ”

Volumul  de poezii ”Cu sufletul în palmǎ” cuprinde poeme de mare valoare literarǎ cu un elevat simț estetic potrivit harului și talentului cu care este înzestrată autoarea Mihaela CD.Din versurile dumneaei străbat vibrațiile și trăirile pe care le nutreṣte sufletul sǎu de poet precum ṣi iubirea față de oameni cǎrora le dedicǎ aceste ofrande pe altarul literaturii române.

Cartea „Cu sufletul în palmă” este împǎrțitǎ în 17 capitole,despǎrțite prin picturi semnificative ce poartǎ semnǎtura talentatului pictor- artist Mircea Ruṣtiuc, cu care doamna Mihaela CD  a  mai avut colaborǎri ṣi la alte cǎrți.Mihaela CD, datoritǎ temperamentul său, a spiritului liber dar ṣi a iubirii profunde pentru arta cuvântului ṣi a culorilor se bucurǎ de un numǎr mare de cititori aflandu-se într-o permanentǎ evoluție pe culmea poeticii ṣi a artei literare. Versurile dumneaei, sunt scrise ca un gest de iubire pentru cititori.

Cititorul poate să observe că poeta are însușiri deosebite ṣi o uṣurințǎ aparte de a pune în versuri reprezentări specifice ale fondului vieții.Mihaela CD este o gânditoare, iar prin mintea dumneaei trec marile întrebările ale vieții omenești cu o frecvență neintreruptă.

CAPITOLUL I

Cântând iubirea

 Capitolul 1 începe cu poezia  „De vei fi tu acela”  în care inima poetei este precum o coardă de chitară  pe care vibreazǎ emoțional versuri pline de dorințǎ. ”De știi-vei să-mi dăruiești zarea  /Cu licuricii dragostei zburând  /Am să-ți ofer în taină marea  /Imensă dăruință-n vers vibrând”(De vei fi tu acela) 

Meșteșugul poetei constǎ în primul rînd în arta mânuirii cuvintelor prin exprimǎri filozofice, de naturǎ vindecǎtoare, precum un vraci ce ṣtie cǎ aceastǎ preocupare este însăși taina poeziei.”Și-am depănat în nopți de risipiri/Descântece de taine nesortite/Tu ai știut s-alegi din toropiri/Magia clipelor îndrăgostite”.(Cu sufletul meu în palmă)

În ochii poetei, iubirea mândră este ca o pasăre măiastră, îi este ființă, care îi vibrează în conștiință:”Să-mi fii viață și să-mi fii muriri/Să-mi alini inima ce nu mai poate/Să plângă printre triste amintiri/Rămâi iubire ca să-mi fii de toate.” (Iubire mândră, tu îmi ești ființă)

Depǎnarea  versurilor este asemeni unui râu care curge prin inteligența poetei într-o estetică verbală ca un rezultat al voinței filologice, folosind cuvinte calde si senzuale precum asezarea unei garoafe roṣii la ureche.”Te cânt pe harpa dorurilor mele/Ce se aștern  pe frunze de smarald/Te-ngân în mine și în clipe grele/Căci tu-mi ești tot și rece dar și cald//Te desenez în mintea-mi obosită/Cu lauri străvezii te-mpodobesc/Tu ești scânteia-n sufletul oropsită/Să vezi și să auzi cât te iubesc”(Pe harpa dorurilor mele)

Poezia  sa este o melodie  pe un ritm de suflet ce se leagǎnǎ pe aripa timpului  transformându-se  într-o rapsodie a iubirii  pe care numai poeta o ṣtie interpreta: ”Cântecul iubirii se mai scrie /Tot continuând ca la-nceput  /Slove-ndrăgostite pe-o hârtie  /Note pe-un portativ ne-ncăput /Si doina trăirilor transcede   /Prin pâcla timpului arămiu  /Și-o arie de amor purcede  /Pe cerul dragostei prea târziu   /Și-n ritmul de suflet se așează /O melodie legănată-n doi/  Dansând pe-a vremurilor spetează /Sublim refren ce lin cade-n ploi ”(Rapsodia iubirii)

Poeta Mihaela CD aduce ”tribut dragostei”  prin versuri de înaltǎ vibrație, cântând ” romanțe pe corzi de dor”, ”înalțând pure gânduri cǎtre cer”, ṣoptind : ”Aș vrea să-ți fiu,aș vrea să-mi fii  /Din miez de noapte-n zori de zi /Și-a ta să-ti fiu într-un poem   /Să mă dansezi, candid, boem( Taina iubirii)       

În spectacolul perfect al nopții înstelate” O vioară albastră în taină-mi cânta /Pe-a lunii răzlețe raze strălucind /De-atâta-nsingurare în noapte vibra  /O lacrima-n note triste, poposind /Arcușul n-avea astâmpăr ca să joace  /Pe corzile ei ce-n dans se-mbrățișau /Printre mii de aștrii luna doruri toarce  /Și -n noaptea de-abanos se indrăgosteau” (Vioara albastră) 

 

CAPITOLUL II

În gondola gândurilor

Într-o  superbǎ picturǎ întruchipând ”gondola gandurilor’‘ poeta scoate din buzunar o poezie, precum un izvor de înțelepciune peste timp și o dăruiește iubitului ”ce soarta l-a ales”. ”Când vânt de poezie-n poartă bate/Eu ți-aștern pe-a timpului vioară/Un vers de-ințelepciune ce se zbate/Spre tine să zboare într-o doară/Dar tu la rându-ți neînțeles poet/ Sădești cuvinte roșii peste timp/Ti-e dor de-al nostru respiro în duet/De-o sărutare-n orice anotimp”(Iubitul meu, poet neînțeles)

Poemul” Forța Dumnezeiască” este ca o rugǎciune, pentru dragii părinți plecați ”Doamne tu care le știi pe toate   /Ai grijă de ai noștri dragi părinți   /Veghează-i Tu Sfinte de se poate  /Căci i-ai luat acolo-s sus la sfinți /Mă rog în rai să le fie bine  /Și îngeri să le cânte-n duios cor  /Căci au plecat devreme la Tine /Am să-i revăd atunci când am să mor”  (Forța Dumnezeiască)

Prin adresarea directǎ, poeta dialogheazǎ cu Dumnezeu cerând o șansă la iubire, bunătate și fericire pentru toată lumea pe pământ și nu  mai vrea să vadă lacrimi ṣi tristețe. Toate valorile sunt rǎsturnate, nu mai este omenie, lumea este rea ṣi plinǎ de urǎ.”Doamne să ne ai în grijă/Lumea parc-a-nnebunit/Suntem împușcați, și-o schijă/Șade-n sufletul zdrobit/ Nu mai este omenie/Mapamondul e o barcă/ Oameni plini de dușmănie/ Să o scufunde încearcă/Totul e cu josu-n sus/Nu mai înțelegi nimic/ Vremile bune s-au dus/Noi fierbem într-un ibric”(Lumea de azi)

Clipa vine și trece, n-o poți opri și vine altă clipă, cu rostul și sensul ei, iar din fiecare clipă, poeta împletește frumoase cununi.Anii se adună și trec și ei cu clipele și devin bilete de dus, căci moartea cănd vine, e rece și tace: ”De-ai ști câte clipe ți-s date de sus /Le-ai ști prețui că-s bilete de dus /Cale de-ntors nu există și pace  /Moartea când vine, e rece și tace  /Lumea de dincolo fi-va în lumină /Uita-vei de tot, de-a ta rădăcină /Acolo tu vei rămâne permanent /Deci trăiește clipa și soarbe-o ardent.”(Trăiește clipa)

Poeta cere ”Libertate pentru toți” are dorința de a ne elibera  de rǎutate  de a fi buni din temelii,” Din cel rău să facem bun/Scolindu-l bine-n toate/Și din grea ghiulea de tun /Topit bine, se poate! /Rupeți lanțuri de ură/Să fim drepți fără de hoți/Gândul bun scos pe gură/Libertate pentru toți!( Libertate pentru toți)

CAPITOLUL III
Vibrații ale sufletului

În  cel de-al treilea capitol  gǎsim  poezii despre fericirea de a fi mamǎ, iubirea mamei fațǎ de copil,legǎtura sfântǎ dintre aceṣtia fiind puternicǎ ṣi indestructibilǎ ”Copilul meu cu inima senină  /Îți dăruiesc iubire ne-ncetat  /Ești viața mea a inimii grădină   /Ești tot ce mi-am dorit și am visat ”( Copilul meu cu inimă senină)

Ruga de mamă este  ascultatǎ de Dumnezeu  chiar ṣi dincolo de moarte pentru cǎ vine din suflet ”Aceasta-i  ruga de mamă/Ce -ascultă și Dumnezeul sfânt/Căci lăcrimează din ramă/Ochii mamei, chiar de-i în pământ!”(Ruga de mamă)

Copiii cresc ṣi viața îṣi urmeazǎ cursul, copiii pleacǎ de acasǎ iar parinții rǎmân triṣti  ṣi  trebuie sǎ se mulțumeascǎ doar cu câteva grame de fericire atunci când vin copiii sǎ îi vadǎ.” Și fericirea vederii-i măsurată/În clipe, ore, zile, săptămâni/Copilul drag ce era al tău odată/Plecat este departe prin străini./Și-ți vine să strigi să te cerți cu iubirea/Ce ți-a fost dată doar câte un gram/Ai tot ce vrei dar lipsește fericirea/Și-ai cumpăra să poți-un kilogram!”(Un kilogram de fericire)

Dorul pǎrinților este  frumos prezentatde poeta Mihaela CD în  poeziile”Rugă de mamă de copii uitată” ṣi în ”Dorul parinților” o poezie  în ritm popular de horǎ. ”Că-ntr-o zi din depărtare /O să vină pe cărare/ Prin poienița cea cu flori/Feciorii și cu-a lor nurori/Bucurie să le-aducă, /Să-i mai revadă prin luncă/ Nepoței, ce-s sărbătoar/Pentru ei, rază de soare/Să mai poată să-i privească/Sufletul să-și primenească/ C-au plecat în lumea mare/Și-i doresc cu-nfrigurare! (Dorul pǎrinților)

Poeta Mihaela CD folosind cuvinte alese, creează tipare de expresie bine gândite, răspândite în forme de creație de o sensibilitate aparte capabile să tremure în rugăciune, (Dincolo de timp și loc) lăsându-ne pe noi să credem că taina frumuseții arzătoare conduce la taina dumnezeirii.( Dumnezeul meu divin) referindu-se  chiar la propriii sǎi pǎrinți  în poezia ”Judecata de apoi ”

”Măicuță să mă ierți că-ți sunt departe /Din cercul vieții să mai ies nu e chip  /Mă dor cumplit a’ noastre triste soarte /Crudă-i  depărtarea, deșertos  nisip …/Din cer, firav, glasul tatei îl aud /Și-mi spune de tine să avem grijă  /Și în visul cel plâns sufletu-mi e ud  /De jale-s prinsă-n a tristeții schijă” (Judecata de apoi)

Versurile îngrijite ale poetei umple cu voință cercul vieții reflectând cu uimire ṣi mândrie asupra efectelor pe care le produce  asupra cititorilor  propria-i operă.

 

CAPITOLUL IV

În dans grațios cu inima

Capitolul 4 începe cu o superbǎ picturǎ reprezentând o balerinǎ plinǎ de grație a maestrului Mircea Ruṣtiuc, un talentat pictor ce completeazǎ prin culoare ṣi imagine artisticǎ versul sensibil al  poetei Mihaela CD, formând o simbiozǎ, într-un tot unitar visual liric.

Prima poezie a  acestui capitol  este închinatǎ femeii care uitǎ de sine  având grija celor din jur: ”FEMEIE,/Ești stâlpul vieții pe cărare/Dar pentru tine n-ai cătare/De-atâtea griji ești obosită/Dă-ți voie să fii FERICITA!/Ești pentru toți ai tăi o rază/Căminul tău e verde oază/Dar ție nu-ți păstrezi o clipă/Dă-ți voie să fii FERICITA!/Ești frumoasă și îți stă bine,/Dar n-ai încredere în tine/Deci îndrăznește, fii iubită/ Dă-ți voie să fii FERICITA!(Femeie, Dă-ți voie să fii FERICITA! )

O declarație de credințǎ  ṣi de iubire cǎtre Dumnezeu este poezia ”Dumnezeul meu şi-al tuturor” în care poeta îl caută prin cuvânt, cu lacrimi calde, cu pocăință, punând întrebǎri: ” Te caut şi te-ntreb cu lacrimi calde/De-o sǎ-i revǎd cândva şi pe pǎrinţi/Cǎ-n veşnicia ta cu mii de falde/Sunt îngeri toţi şi unii-s chiar şi sfinți/Te caut şi te-ntreb cu pocǎințǎ /De rolul ce mi l-ai dat pe pǎmânt/L-oi duce la sfârşit cu iscusințǎ/Şi sufletu-mi trǎi-va prin cuvânt/Şi tot revine câte-o întrebare/Mereu te-oi întreba pân’ am sǎ mor /Cǎci Tu -mi eşti pentru suflet alinare/Tu, Dumnezeul meu şi-al tuturor!( Dumnezeul meu şi-al tuturor)

Versurile poetei sunt melodioase, pline de iubire,ca o ”căntare” în primăvară, cautând mereu bunǎtatea, ”boboc de rouă”,” râu de apă lină”,” noapte cu stele plină”, ”sprintenă vioară”, ”o mare încântare”, ”vorbă mângâietoare” și ”splendidă cântare”.(Să-mi fii splendidă cântare

Poeta de dor pătrunsǎ, dorește iubire, trăire măiastră, ca bolta albastră. Natura e meșteșugită în formă conștientă prin crezul poetei exprimat într-o eleganțǎ stilisticǎ, printr-o putere educativă ce are o esteticitate a voinței verbale, ce se contopeṣte cu divina strălucire. ”Măiastră pasăre albastră  /Cu glasul tău de dor pătruns   /Șoptește-mi de trăirea noastră  /Iubire unde te-ai ascuns  /Iubire voal de cosânzene /Pe-aripi de vis încoronat  /Vibrează visul printre gene /Trezindu-mi somnul detonat/ /Iubire dor de primăvară /Să-mi vii din nou sălbăticind   /Să-mi uit durerea ce-i povară  /Prin depărtare zburdăcind.”  (Iubire,dor de primăvară )

Timpul trece ”Clepsidra scurge  vremea nedurut  /Și timpul spre înalt te avântă”  ‘(Fără să știi’) ajungând la o nouǎ aniversare prilej de bucurie : ”Fiori de fericire iţi cântǎ /Petale-nmuguresc în ochii tǎi/Inmiresmata zi te încântǎ/Cu doine ce  rasunǎ peste vǎi  (De ziua ta ești fericită)

Ofrumoasǎ poezie a sufletului este poezia ”Rămân acolo-n tine”: Am să rămân acolo-n tine/În gândul și-n ființa ta/Mereu să mă aștepți îți vine/Chiar de vei ști că voi pleca/Și am să-ți fiu în strop de raze/Un freamăt dulce plin de dor/Purtat spre a iubirii oaze/Un vânticel plin de amor” (Rămân acolo-n tine)

Poeta se absoarbe într-o pace și fericire spirituală: ”Când vântul serii-mi va juca prin plete   /În lan de flori visez să înfloresc/Privighetori în suave cuplete/Să-mi cânte-n ciripitul îngeresc(…) /Și-n aura celestă să mă-mbrace/  Ivirea stelelor sclipind pe cer  /În mantia de vise să-mi dezbrace  /Nefericite gânduri în eter/ Un fulgușor de fericire-n sărut  /Cadă  pe-obrazul ud de-atâtea ploi  /Și toate grijile ce rău m-au durut   /Dispară rătăcindu-se prin foi.” (Un fulgușor de fericire)

CAPITOLUL V
Certitudini

Poeta face un apel la împǎcare, cǎci nu avem timp de nepăsare, veniți să ne împăcăm, să nu mai fie ură, să n-avem clipă de întristare, creând ”Poteca împăcării”.Poeta afirmă că noi pământenii, nu înțelegem marile cutume, nu ne înțelegem pe deplin menirea și ne grăbim mereu.Ne pierdem în viață busola, sensul și rostul: ”Suntem niste pământeni ce-s veșnic orbi   /Și nu-nțelegem marile cutume   /Noi suntem nesătui precum niște corbi   /Și-nșfăcăm neîncetat noi pronume  /Căci nu-nțelegem pe deplin menirea  /Ne zbatem pentru tot și pentru toate   /Grăbindu-ne mereu semeți murirea  /Și trăind viața numai pe-apucate ” (Visul crud)
Cu fiecare zi care trece suntem mai aproape de moarte , poeta spune: ”Căci doar în vise poți să dăinuiești  /Spre veșnicie ești în așteptare!/ Dar rostul vieții-i lăsat pe pământ /Să dăruiești continuu bunătate /Că viața nu-i deloc un simplu cânt /Sunt greutăți aici, pe săturate! /Și totuși dacă-n lume ne-am iubi /Dumnezeu, ne-ar oferi nemurirea /Dar nu-nțelegem verbul ”a iubi”  /Și, necontenit, ne trăim murirea.”  (Trăind murirea)

In versuri de  mare sensibilitate, poeta prezintǎ adevǎrul franc: ”Tu ne iubești pe toți si îți pasă  /Și-atunci de ce ne lași sa fim muritori /În cer ne primești în a ta casă  /Căci noi cu o moarte îți suntem datori!” (Datori cu o moarte)

Un alt adevǎr pe care îl releveazǎ poeta în versuri : ”Tot ce ai crezi că ți se cuvine /Insǎ  nu-i deloc adevărat /De fapt le-ai primit pe căi divine/ Crezând că tu le-ai fi cumpărat/ Părinții-s dați de bunul Dumnezeu/Nu i-ai ales tu la-ntâmplare/ Greşind  te crezi un fel de semizeu/Dar toate-s din a Lui suflare/ Tot ce ai adunat este primit/Create-s de-a Lui sârguință/ Căci Domnul pentru noi a pătimit/Lui să-i arăți recunoștință. (Căi divine)
”Adevărul,nu place-oricui  /Că mușcă din lenea ce mai doarme/ Răsfrângeri de umbre ce au coarne /Se-așează pe gândul nicicui /Cu frica și semenii săi /Adevărul, la masă nu șade  /În hohote de plânsete cade /Și-apasă pe umerii tăi.”(Adevărul)  

Între cer și pământ sunt  multe incertitudini, a dispărut motivul fundamental al fericirii după care tânjim,  impus de însǎṣi condiția omenească, dar se naște un înfricoșător joc între bine ṣi rǎu.” Între cer și pământ se aud tropotiri  /Timpul calcă-n picioare secunde ude  /Se întrec în înjurii s-aud răzvrătiri  /Între polii cei sfinți ai clipei fecunde  /Între bine și rău se-ncinge bătaia  /Iar hora arzândă se aprinde pe loc  /Adevărului iar i-aprindem văpaia  /În al vieții înfricoșător ṣi unic joc” ( Brâu de zdrobiri)

CAPITOLUL VI
Pași prin ploaia vieții

Cu o mare de umbrele colorate ne întâmpinǎ  la începutul acestui capitol pictorul ṣi artistul Mircea Ruṣtiuc, prezentând stilistic  cu mare mǎiestrie paṣii  noṣtri prin ploile vieții. Cu fiecare pas grǎbit ne apropiem mai mult de toamna vieții cǎreia poeta îicere:”Lasă-mi toamnă tânǎrǎ speranța /Lasă-mi gândul curat de iubire /Lasă-mă să-mi pot cânta romanța  /Lasă-mă să-mi beau din fericire” (Lasă-mi toamnă)

Toamna este  superb descrisǎ de poetǎ ṣi în urmǎtoarea poezie:”Toamna mea, tu nu mai plânge /Anii trec, se duc, se scurg /Timpul tace-n foc de sânge /Lacrimi seci în rânduri curg.”(A vieții trandafir) ṣi în versurile:”Dansează-n tristă amăgire/Gătită-n rochie de bal/Căci toamna înseamnă murire/Distruge tot până la final/( Toamnă ce înseamnă murire)

Tema timpului care trece este abordatǎ cu deosebitǎ mǎiestrie ṣi în versurile urmǎtoare:”Rămâi cu mine dragă timp boem/Căci te păstrez sfințit la mine în gând/ Șite-am înscris în mine scump poem/Prin drumul tinereților vibrănd/”(Timp boem)

”Toamnă,toamnă șugubeață/Lasă-mi anii tinererei/Viața-i fină ca o ață/Se rupe chiar de nu vrei.” (Toamnă, toamnă șugubeață)

Poeta le-a oferit oamenilor iubire punându-ṣi  sufletul pe tavǎ și încă le mai oferă, chemându-i să le dǎruiascǎ versuri în haină sfântă îmbrăcate, încât cititorii să le culeagă precum  un buchet de nestemate.”Veniți, vă bucurați, căci vă ofer, /Versuri în haina sfântǎ îmbrăcate  /Din taina ce-i în slove, la rever /Culegeți un buchet de nestemate” (Cu sufletul pe tavă)

CAPITOLUL VII
Numai iubirea

 

Subiectul iubirii este tratat de poeta Mihaela CD  sub diverse aspecte, privitǎ prin unghiuri  diferite : astfel iubirea dintre doi parteneri nu se  poate ṣterge cu buretele chiar dacǎ  aceṣtia se despǎrțesc, rǎmâne  amintirea, suferința ṣi dorul. ”Și tu, n-ai cum să mă uiți asa ușor/Căci m-am cuibărit în conștiință/Și-ți voi fi, inimii, eternul dor /Ce-i încrustat într-a ta ființă…(N-ai cum să mă uiți), ”Ți-am pus sufletul în palmă  /Și te-am lăsat ca să te joci   /Să navighezi  marea calmă  /S-asculți ale iubirii voci”(  Devenire ) 

În  altǎ ordine de idei  iubirea  este : ”al vieții dirijor”  pentru cǎ totul se învârte în jurul iubirii,”Iubirea-i pururea al vieții dirijor  /Ce-adună  note încurcate peste timp  /Și așează armonios în mândru cor  /Fiorii puri în al iubirii anotimp” (Al vieții dirijor)             

 În poezia „Pe steaua ta”,  poeta transmite iubirea supremǎ, purǎ care apǎrǎ și mângâie, iubirea ce  trece peste orice anotimp, adunând emoții împerecheate în valuri de iubire ca o mare răsărire a aceluiași fluviu de iubire. ”Pe steaua ta aṣ vrea să fiu  /Să-ți aud șoaptele pețite  /Să-ți mângâi obrazul cel viu  /Printre clipele-mi răzlețite  /Când noaptea de smoală plânge  /Să-ți fiu fluture de rouă  /Să-ți fiu lacrimă de sânge  /Atunci când peste tine plouă”  (Pe steaua ta) 

Trecând într- ”Un pas în doi” ṣi cǎutând fericirea întrebându-se ”Ce-i fericirea pentru tine?”, poeta  ne oferǎ ”Lecția iubirii”: ” Suntem incapabili să iubim cu-adevărat /Pentru că iubirea adevărată înseamnă /Sufletul nevinovat ce-i ne-împovărat /Care spre bunătate tot mereu te îndeamnă/Oferind tuturor și dacă nu-s de-ai noștri /Iubire necondiționată,..celor din jur /Nu doar pentru copiii și bărbații voștri/ Să știi să-i acomodezi dragostei, liber sejur”(…)” Chiar de clipa n-o mai poți nicidecum întoarce /Măcar acum, ți-ai învățat lecția iubirii /Și filmul vieții tale-n fată-ți se destoarce /Să vezi cum ai căzut în plasa nefericirii! /Cam de atât suntem noi oamenii capabili…/Și de aceea ori câte lucruri am  inventa /Sfârșim suferinzi,tot aceeași, incurabili /Căci trăirile reale, nu le știm frecventa! ”(Lecția iubirii)

 

CAPITOLUL VIII
Interacțiuni

 

În vâltoarea vieții ne zbatem sǎ rǎmânem repere pentru cei din jur, pentru cei care  au nevoie, ajutându-i prin modelul nostru  de conduitǎ ṣi prin valorile pe care le împǎrtǎṣim. Acum,  lupta dintre bine ṣi rǎu devenind tot mai acerbǎ este mai  important decât niciodatǎ sǎ dǎruim  timp din timpul nostru. ”Dăruind clipe am oferit sori/Ce-au luminat universuri nocturne  /Dăruind clipe au disipat nori   /Care înnegurau vieți taciturne/Dăruind clipe am dat zâmbete /Și lacrimile de pe obraji am șters  /Dăruind clipe am scris cântece /Care fericire au adus din mers  /Dăruind clipe am creat raze /De bucurii ce ne-au strălucit intens /Dăruind clipe s-au născut oaze/De slove ce-s așezate-n unic vers /Dăruind clipe ,eu am dăruit/Mici bucățele din sufletul meu!”(Dăruind clipe)

Poezia ”Nici măcar tu!” tinde a fi un semnal de alarmǎ, de trezire cǎci s-a ajuns prea departe ṣi lumea are nevoie de un ”Ajutor celest”.

”Nu ești mai mult decât credeai/Nu poți să-mparți tu pocăința/N-ai cum să teși, putere n-ai  /Să-mpletești cu spor biruința/Nu încetezi să mai visezi /Sperând cǎ pui lumea pe roate/Dar chiar de binele-l  vibrezi / Răul s-oprești tot nu se poate” (Nici măcar tu!)  

”Să-mi lași doar șansa de pe urmă  /Să-ți văd lucirea și să plâng  /Căci mieii ce-i aveai în turmă  /Într-un deșert sufletu-și frâng  /Să-mi dai o putere de-a schimba  /Și lumea rea s-o pot opri!  /Dă-mi Doamne  mie din puterea Ta  /Și binele, să-l pot spori!( Ajutor celest)

”Iubirea plânge-n lanț de nedreptate/Căci fosta-ncătușată de mișei   /Să n-avem parte nici de libertate  /Să ne urâm fǎrǎ niciun temei/ Ne trebuiesc palate sclipitoare   /Ce nu le locuim cu bucurii  /Sǎdim  singurătăți îngrozitoare  /Şi le bocim cu lacrimi aurii /Bolnavă-i inima de neiubire  /Și leacuri pentru asta nu găsești  /Și-n lauri ne brodǎm  nefericire /Iubirea-n suflet n-o mai regăsești.”( Iubirea-n suflet n-o mai regăsești)

Ultimii ani au demonstrat numai anomalii, schimbǎri care altǎdatǎ ar fi fost inimaginabile omenirea primind sistematic câte un ”Pumn in piept” Poporul este aprig condamnat, nu-și mai cunoaște menirea, motiv pentru care autoarea apeleazǎ la o ”Salvare divinǎ” cǎci există o singură dreptate acolo în raiul cel sfânt, iar glasul omenirii este tot mai frânt pe pământ, astfel poeta cere divinității iertare pentru pǎcatele omenirii ṣi cere ajutor prin poemul „Vino și Fă lumină!”: ”Ne iartă Sfinte Doamne de păcate  /Căci mari greutăți noi ducem în spate  /Și lumânări aprindem pentru Tine  /Fă Doamne Tu, de poți să fie bine. (…)Ș-apasǎ greu nebuloasa peste noi  /Că nu mai vedem nici soare și nici ploi  /Lăsatu-ne-am  în grija Ta divină  /Fă Tu de poți, Vino și Fă lumină! ” (Vino și Fă lumină!)

”Dă-mi mâna Ta și-atinge-mă cu milă  /Fă-mi paradis din universu-ntunecat  /Te uită cum suntem tratați în silă   /În șoapte ne vorbim cu glasul înnecat ”  (Salvare divinǎ)

 

CAPITOLUL IX
Din dragoste

 

Capitolul  9 este  dedicat  iubirii din cuplu, un capitol al dragostei împlinite, al amintirilor suave din tinerețe în versuri ce semnificǎ izbânda iubirii,continuitatea ṣi trǎinicia iubirii.”De-atunci trecute veri cu ploi ne-au întărit /Uniți peste toate greutǎțle, am pășit, /Și -n iubirea noastră noi doi ne-am cuibărit /Orișice furtună venit-a,noi am depășit! (O zi de vară) 

Pǎstrarea flacǎrii aprinse a iubirii cât ṣi reînnoirea jurǎmintelor, declararea ataṣamentului între soți, oricât ar pǎrea de demodatǎ conferǎ stabilitate ṣi continuitate cuplului.‘Să-ți fiu un ocean de iubire /Să-mi spui numai azi înc-o dată  /Că-s UNICA ta FERICIRE  /Așa cum făceai, altădată….” (Șoapte de iubire flămândă)   

Iubirea adevǎratǎ trece dincolo de moarte : ”Pe paturi de nori diafani ne-om așterne  /Culcușuri stropite cu smirnă de zei  /Cu zarea în dans împletind vieți eterne  /Muri-vom  ca să înviem  Dumnezei.”  (Sub aripa ta) ṣi dincolo de orice durere:”Inima ce-mi mai bătea /clipe grele să măsoare  /În desaga-i sa purta amintiri nemuritoare   /Și-ncerca să-și adune /din fărâmele de clipe  /Doruri ce-o-nțepau ades /fericirea să-i disipe (Inima,doar ea știa)

Amintirile rǎmân vii chiar dacǎ anii trec, sufletul rǎmâne tânǎr rememorând ”Și-atunci când vântul /O să bată/Peste pământul /Pe care/Noi doi l-am călcat/Să-ți amintești de noi /Cei de-altădată/Un prinț frumos și-o mândră fată!” (Un prinț frumos și-o mândră fată!)

”Să-mi vii pe drumul de demult  /Să-ți întâlnesc timid oftatul   /Să-mi vii cu șoapte în tumult   /Să-ți gust licărul și bănatul”  (Să-mi vii)

Numai iubirea profundǎ adevǎratǎ duce la fericire: ”Iubindu-te am iubit cărarea  /Ce fostu-ne-a de sus hărăzită  /Și-am înțeles ce-nseamnă  iertarea /Și ce-nseamnă să fii fericită!”(Iubindu-te am iubit)

”Fericirea-n doi” înseamnǎ, grijǎ, înseamnǎ preocupare pentru celǎlalt ”Noi respirăm prin taina împlinirii /Prin dragostea ce-o avem adânc în noi  /Vâslim  tăcuti căci asta-i legea firii  /Insă noi cunoaștem doar pasul de doi/  Și dacă in noapte cumva mă trezesc  /Te caut cu privirea-mi adormită  /Și-ncet fruntea c-un sărut îți netezesc /Apoi îmi închid ochii mulțumită”  (Fericirea-n doi) ,”Dansa-vom în șosetele de lână  /Tangoul vieții până la final  /Căci noi călătorim ținuți de mână /Citind același vechi și nou jurnal.”(Vechi și nou jurnal )

CAPITOLUL X
Departe de lume

Poeta vibrează pe valsul timpului, ca o simfonie, ca o boare  ce se transformǎ în  rapsodie, precum cântecul frunzelor ce trec din varǎ în toamnǎ, călătorind prin vântul vremii ca un vis. Cǎlǎtoria versului sǎu nu putea sǎ nu treacǎ ṣi prin patria  mamǎ, prin mioritica Românie: ”Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai /Domnul așezase/Ţara-mi desenase/ În loc minunat /Binecuvântat/Cu multă lumină /Şi pace divină! (Românie mândră mireasă!)

Cǎci  românii  îṣi poartǎ dorul ṣi credința în suflet ”Duși cu dorul lor de glie /Și de sufletul român  /Poartă-n veacuri o făclie /Dumnezeului stăpân!”  (Făclie peste veacuri ) fiindca noi cu totii  ”Suntem urmași ai lui Brâncuși”

Dar noi ne înghesuim și alergăm, fugim după praf de nimic ca niște umbre ”Și fără măcar să ne dăm de seamă  /Noi alergăm fugind după nimic /Suntem doar biete umbre într-o ramă  /Doar vapori ce dansează-ntr-un ibric. ” (Vapori ce dansează-ntr-un ibric)

Visul de a pleca departe a devenit realitate pentru mulți români, dar unii  au realizat cǎ sunt înstrǎinaţi ṣi cǎ nu mai e cale de întors. ”Cândva visai să mergi departe  /Și gândul pace nu ți-a dat /Scriindu-ți în a vieții carte/Înstrăinare apăsat…  Și nu este cale de întors  /Căci nu-i nimeni să te-aștepte /Morminte reci și timpul  ce-i tors /Bântuie pe-a’ vieții trepte… /Și-ai tot scris în a vieții carte /Iar lecțiile le-ai primit /Cu sufletul fugind departe  /Văzându-ți visul împlinit! (Vis împlinit)

În trecerea prin viaţǎ auzim un ”Tomnatec cant”,  dar noi ne zbatem sǎ ajungem triumfali la final: ”Deṣi suntem infimi pe al vieții val /  Înotăm disperați pân’ la final  /S-ajungem obosiți pe al vieții mal   /Și să-ncheiem povestea triumfal. ”(Final triumfal)

 

CAPITOLUL XI

De vorbă cu sufletul

Stând de vorbǎ cu sufletul,poeta inventariazǎ o diversitate coloristicǎ de trǎiri:”Și-n picături se-adună rece /Frica de tot ce-a apus în noi/ Groaza de timpul care trece / Și anii ce-s irosiți prin ploi// Dar încă timpul nu-i tot trecut / Și multe lucruri se pot face/ Viața să ne-o petrecem plăcut/ S-adunăm fericiri și pace.(Fericiri și pace).Dorul de pǎrintele plecat este apasǎtor: ”Tată-mi este dor de tine/Și te-aștept în vis în van/Îmi doresc să-ți fie bine/Căci îți sunt același fan(…)”Vreau privirea-ți iubitoare/Glasul blând,să ți-l aud/Că n-am alt tată sub soare,/Plânge-n mine dorul crud…”(Dor de tata)

Dar va veni ṣi vremea  reîntâlnirii cu cei dragi plecați: ‘Dar ṣtim,că-n înaltele zări e scris /Un pergament unic pudrat de zei  /Și timpul scurt al vieții ni-i prescris /Plecând dincolo chiar dacă nu vrei.”(Timpul vieții)

Poeta îṣi îndreaptǎ atenția asupra cuvântului spus care poate fi alinare dar poate fi ṣi o ”armǎ dureroasǎ” ”Iar vorba grea n-o poți  aṣa  rapid uita /Ia seama că durerea-i pâclǎ groasă /Și mii ṣi mii de lacrimi n-o pot curăța” (Limbă ascuțită)

Prietenia este o flore rarǎ iar unii oameni sunt prefǎcuți ” Fostu-mi-ai ṣi tu  prieten cândva /Căci eu credeam că te cunosc /Dar era cu totul altceva  /Te-ai prefăcut și recunosc/… Oprește-ți jocul clown de paie  /Căci multe n-ai de demonstrat  /Ești un pârlit,o biată oaie  /Ce cânta-n cor falsând frustrat. (Prefǎcutul)

Dar pentru poeta Mihaela CD ”Cinstea este avutie! ” iar iubirea  este ” Unica monedă de schimb”

 

CAPITOLUL XII

Gustul amintirilor

In capitolul  12 revine ”gustul amintirilor”.Gândul poetei fuge spre ce a fost odată, spre bucurii copilărești cu mireasmă de minuni,cu tineri frumoși și nebuni, cu fericiri si vise.” Acum fericirile mi-s duse /Timpul meu s-a dus parcă visând /Și vorbe-n gând rămân nespuse  /Vibrează doar animate-n gând! ( Amintiri animate-n gând)   

Rǎscolirile tinereții îi revin în memorie dansând pe aripi de gând: ”O flacără încă se zbate vibrând /Prin ceața timpului ce tot plânge  /Și într-un amor pribeag de dor visând /Se zbenguie-n gândul ce se scurge (Rǎscolirile tinereții)  alergând  prin ”Amintiri cu ton sonor” prin ”Țesătura vieții”  cǎutând ” Teii fericirii ” prin ”Dansul timpului”

Cǎutând toate acele momente celeste,inima,alteorifericitǎ ”Încă mai păstrează clipa prinsă-n laț /Niste poze trecute-n amintiri /Rememorând teribil, cu mult nesaț  /Iar valuri ni se scaldă în priviri”(Clipa prinsă-n laț) ṣi…”Călătorind pe-aripi de-amintire/Un singur gând se scrie nedurut / Același drag moment de iubire  /Sclipirea dragostei de la-început”

(Pe aripi de amintire)

CAPITOLUL XIII
Surâs peste timp

La începutul capitolului  al 13-lea suntem întâmpinați de  o superbǎ picturǎ a artistului Mircea Ruṣtiuc ce ne adreseazǎ  un surâs prins în ”rama timpului”: ”Că tot ce-a fost frumos este cuprins  /În rama timpului ce-a ruginit  /Și-afară este ger și păru-i nins  /Cu dalbe flori de măr te-ai pomenit /Și când ghețarii vremii se topesc  /Auzi printre razele de soare  /Același sincer, simplu ”Te iubesc”  /Ce-l recită timpul printr-o floare!( Rama timpului) 

Prin ”Torente de iubiri”,versul poetei  plin de dragoste depǎṣeṣte bariera timpului, rǎsǎrind poeme ce deapǎnǎ poveṣti de iubire dǎruite prin cuvântul sfânt, ṣi udate  ”Cu nemuriri de lacrimi”

Jocuri agile de cuvinte bine alese trec din ”Prefǎcǎtorie” în ”Prezentul formal”:” Trăiesc din anemice firmituri /Ale timpului care zburdǎ banal  /Înc-o eră spre alte-nceputuri /Și același ne-nțeles prezent formal.”(Prezentul formal) unde ”Prin piscuri de timpuri/anină în noi/ Zadarnice flame /de vânturi și ploi/Ne plânge viața /și timpul trecut/Și freamătă frunza/de-atâta durut…(Cad frunze de tei)

Personificarea aṣtrilor cereṣti oferǎ caldurǎ ṣi iubire ce dǎpaṣeṣte înțelegerea umanǎ: Dăruindu-ne căldură /și luminându-ne mereu/Aștrii cer să ne iubim,/implorându-ne din greu/Însă oamenii pe semne /nu-nțeleg al lor cuvânt/Și se ceartă-n voia sorții /semănând doar vânt! (Aṣtrii cereṣti)

CAPITOLUL XIV
Dureri înecate

Capitolul al 14-lea surprinde emoții profunde: durerea  înnecatǎ, versul neputinței, al supǎrǎrii ṣi al deznadejdii umanitǎții: ”Încrețitu-ne-ați ființa/Cu ”soluții” otrăvite/ Ignorând chiar și ștința/Ne-ați înscris ca și pe vite” (Bine și pocăință),  folosind ”cuvinte înveninate”:”De-atâta tristețe și ură/ Se frânge văzduhul/Și demoni coboară/ Pe-nveninată partitură /Coboară încă o scară” (Cuvinte înveninate)  ”Peste tot și peste toate/Am trecut și am răbdat/Dar de-acum nu se mai poate/Pământul e posedat!”(Lege pentru ciocoi)

Amagirile,  dorul, tristețea sunt trǎiri care sǎlǎṣluiesc în sufletul oricǎrui om, pe care poeta le exprimǎ în  picuri de cuvinte ce cad lin vrând sǎ ajute, sǎ îndrepte, sǎ repare ṣi sǎ vindece rǎnile existente. ”Rătăcit-am cătând calea spre-mplinire,  /Și-alte mii de lacrimi o să mi te-aleagă.  /Căci nu ne-a fost sortită-n dar, fericire/Ca să ne-o trăim plenar o viață-ntreagă.(Din mii de lacrimi) 

Şi toate acestea dintr-o suferințǎ cruntǎ de neiubire a oamenilor: ”Și-mbolnăviți de desfătarea oarbă/Tot tropotim un lut fals de trăiri  /În dimineți ce-au început să fiarbă  /Ne înecăm în vals de neiubiri.’ (Bolnavi de neiubire)

Poeta îṣi pune întrebarea : ”Până unde? Până când?  /Ne-om tot plânge nencetat/Doar unul, un singur gând /Ar trebui …. resetat!/Schimbă Doamne omenirea  /Fă-i creștini ce-i ce-s atei /Și trezește strălucirea /Ce se ascunde în mișei ( Omenie,Te implor!)

CAPITOLUL XV
Destine

Destinul fiecǎrui om este diferit iar autoarea Mihaela CD doreṣte sǎ surprindǎ în acest capitol destine diferite, unele mai fericite, altele mai triste, scoțând în evidențǎ ideea cǎ timpul trece ṣi trebuie trǎit frumos ṣi cu folos. ”Și-ți mai trăiesc si acum tiptil în gând  /Imagini ale vremii însorite  /Și toti anii tăi, trecut-au rând pe rând  /Prin  falduri cu iubiri împodobite … ”(Trufaṣe umbre)

Harta fericirii nu trebuie sǎ aṣtepți sǎ ți-o deseneze cineva,tu singur trebuie sǎ  ți-o clǎdeṣti  ”Căci timpul in veci nu iartă  /Te incearcă-n amăgiri în van /Află-a fericirii hartă  /Și cumpăr-o făr’ să dai un ban!”( A fericirii hartǎ) 

Trǎdarea creeazǎ suferințe ṣi  destine tragice:” Pentr-o clipă de plăcere  /Ai rupt o fericire  /Iar acum ai doar tăcere  /Trǎdare din iubire(…) Pentr-o clipită de extaz   /Ai uitat de legământ  /Și cu lacrimi mii pe obraz  /Stai cu capul în pământ… (Pentr-o clipă de iubire)  

Destinul naturii este foarte frumos prezentat de poetǎ: ”Și-n zbaterile colorate/Fruntașe nuanțe câștigă/Maroul în tonuri flambate/Pictura pe scenă obligă/ I-atâta frumos peste toate/ În suflet cu roade ne plouă/ Natura ne-mbie cât poate/La toamna cea veche și nouă!(Toamnǎ veche ṣi nouǎ)

 Viața ne oferǎ lecţii dar uneori le învǎțǎm destul de târziu: ”Acum de-ai putea întoarce   /Tot timpul ce ți l-ai trăit  /Și din lectii să poți toarce /Doar ce-i bun și ce-ai dăruit ” (Acum pentru-apoi!)

Destinul unui popor este dat de  modul în care îṣi scrie istoria ;” Nu mai putem să ripostăm   /Căci ni-i anihilată vrerea  /Suntem dorminzi care căscăm  /Privim cum ne-nșeală puterea   /Suntem mai slabi decât  am fost   /Căci demnitatea-i retezată   /Trăind aievea tristul post  /Cu fruntea veșnic aplecată!”(  Fruntea  aplecată ) ”Nu-i înțeleg pe cei care au copii  /Și viitorul lor îl vând puterii  /De parcă ar fi doar niṣte jucării  /Ce programate fac întocmai vrerii  /N-am să-nțeleg cum toți așa de-odată  /Pierdut-au demnitate și onoare  /Cum pot uita valori ce-au fost odată  /Să se-ofilească tocmai ca o floare ” (Pierderea valorilor)

CAPITOLUL XVI
Așteptări

Oamenii au speranțe,vise,aṣteptǎri.Aṣteptǎrile poetei  se  materializeazǎ în versuri îndreptate catre Dumnezeu ”Mai lasă-mi vară,Sfinte Doamne  /Mai lasă-mi  fragede vise, verzi /Mai lasă-mi timp,nu trece-n toamne/ Mai lasă-mi Doamne dacă crezi!( Mai lasă-mi  vară  )

Valori precum cinstea, omenia, mila si ajutorarea sunt prezentate în poezia ”Povestea milei” :”Chiar de foamea te trudește /Nu te face un călău /Căci sufletul îți vorbește /Să nu te transformi în rău!” (Povestea milei )

Revenirea la starea  de armonie, bunǎtate, speranțǎ, iubire  ṣi tinerețe: ”Cândva, vom fi ca la-nceput  /La fel ca-n vremuri vechi apuse /Doi tineri zvelți ce-au început /Din vreascuri să-ncropească vise” (Cândva, vom fi cei de la-nceput ) ”Și muzele în horă vesel ne-nconjoară  /În dans armonios primăverile ne înfloresc   /Suntem amorezați la fel ca prima oară  /Și feerice versuri în poezii înmuguresc”(Împrimăvărare)  

Cuvântul este cel care poartǎ blazonul nemuririi: ”Slove se sărută către răsărit /Călătorind pe flamura iubirii/Atâtea tresăriri ce-au tot hoinărit  /Ca să găsească calea fericirii /Și într-un tainic gest se-mbrățișează  /Nuanțe-n gând desenând la unison /Cuvintele din noi firav valsează  /Purtând demn al nemuririi ecuson.”(Ecusonul nemuririi)

Mai  rǎmâne speranța revenirii la vremurile bune de altǎ datǎ: ”Pierdute ni-s  valorile ce-o dată, /Le-aveau toți tinerii la rândul lor /Și azi observ tupeul cras de-odată /Ce prinde și-nflorește cu mult spor! ”(Timpuri ciudate) 

Ne punem speranța în credințǎ ṣi încrederea în Dumnezeu ”Ești pavăză și ești scut într-o ființă  /Ne ești calea unică spre conștiință  /Tu știi că noi greșim dar totuṣi în păcat  /Tu nu ne lași dacă ni-i capul aplecat”  (Peste noi veghezi )

Aṣteptǎri avem chiar ṣi de la soartǎ: ”Și din relele făcute/ Ți se-ntorc pe-a ta cărare /Unde-s clipele plăcute?/Te întrebi cu-a ta mirare/Dar rămâi cu întrebarea /Căci răspunsu-i ținut secret /Cu năduf oftează zarea /Uneori lăcrimând discret.”(Ironia sortii) 

 

CAPITOLUL XVII
Spre poetice zări

Ultimul capitol al cǎrții ”Cu sufletul în palmǎ” este dedicat poeziei ṣi creatorului sǎu, poetului,care spune: ”Dau slova-mi grea de iubire/Și de-am scris bine ori mai prost/ Vrut-am s-aduc fericire/Căci eu, rămân tot care-am fost!” (Aceeași care-am fost )
Poeta împletește în taină, poezii de alinare sufletească și așează pe coala albă parfumată, proaspete gânduri inocente, dând trăire versurilor sale, încât poemele sunt ca niște muguri de licăriri într-un ritm al harului prin vreme.Prin poezie, poeta Mihaela CD  urcă tandru, lent, pe o divină scară.” Sunete rare se-mpletesc în taine/De-nvătăcei veniți la închinare  /Din slove ce cârpesc a vieții haine  /Cătând o sufletească alinare” (Cuibul cuvintelor) 
Versurile  poetei vibrează sub pana iubirii de unde  răsună bucurii, dragoste și iubire :”Cuvinte plâng sub greutatea firii /Rostite-s în gând, de mână se țin /Roșindu-se la dogoarea privirii  /Se-mbrățișează-n elegant festin /Și-atâta bucurie-n vers răsună /Când dragostea fierbe într-un duet   /Tandru  își conduc pasul împreună  /Iar rândul lor, e-al dragostei cuplet” (Pana iubirii)

Autoarea ne prezintǎ o odǎ adusǎ poeziei nascutǎ din emoție: ”Din mici atomi  vibrând simțirea /Ce s-au atras  dansând lasciv/ Si împletind  gingaș trăirea/Unitu-s-au pe-un vechi motiv /Din praful de stele adunat în vers /Fascicule rupând spre asfințit  /Formând firav poeticul univers /De razele divine consfințit /Te-ai transformat  în poezie / Trecând portalul de argint /Odǎ pe-un ritm de fantezie /Azi cu sfialǎ iți prezint” (Odǎ pe-un ritm de fantezie)

Identificându-se cu condiția poetului contemporan ce ”arde pe altarul veṣniciei” vrând sǎ aducǎ bunǎtate:  ”C-atât ii este dat și este-al lui /Pudrări celeste pe măiastra-i pană /Bătute-n nestemate de-al său cui /Ce-s sângerări acoperind o rană  /Acesta e poetul cu-al său har  /Primind dar valoros de libertate  /Ce luptă folosind divinul par  /Al slovelor sclipind de bunătate.” (Acesta e poetul), poeta vine în apǎrarea acestuia  exclamând: ”Lăsați poetul să trăiască!  /Căci clipa dulce pământească  /Îi este scrisă-ntr-un destin  /Din har celest în cor festin.” (Lăsați poetul să trăiască!)

Iubirea poetei este fǎrǎ limite:” Și-am să înscriu în dragi poeme /Versuri  făr’ de-asemănare  /Ce ști-vor rostul ăstei teme  /Iar cel rău n-aibă scăpare/ Acum e vremea de-ncercare /Să încercăm mai buni a fi   /Tristețe, ură, supărare  /Uita-vom tot pentru-a iubi! (Vremea de-ncercare 

Prin cele mai multe poezii timpul intim este simțit ca axă a conștiinței și identității intelectuale și  un factor de personalitate sensibilă ce se dovedește a fi sub forma existenței, la un nivel ideal între a trăi și a gândi. Cuvintele poetice sunt un simbol al maturității poetei,  pe care o proiectează în viitor fǎcând din Mihaela CD  un mare meșter prin substanța lirică a personalității sale.

Titlul cărții „Cu sufletul în palmă”, are un înțeles de  indicație  filozofică,fiind vorba de timpul intern în durata personalității poetei. Această carte a poetei,este o floare viguroasă, riguros conceputǎ, în care cititorul va putea vedea superba poezie contemporană, deprinderea motivelor românești legate de pământul românesc pentru a rezulta starea de echilibru durabil.

Poeta Mihaela CD și creația sa, au ca obiectiv mișcările creațiunii prin momentul liric exprimat, dovedind o abilitate admirabilă, o conștiință filozofică situatǎ între bine și rău, în liniște morală,  printr-un stil de viață al înțelepciunii, cu trăsături stăruitoare.

Arzând în focul său poetic, Mihaela CD emanǎ o energie a tonurilor ce este un adevăr plin de făgăduință.Pentru poetă, fericirea nu este o floare pe care s-o culegi, acolo unde sunt constant fărădelegi ṣi teamǎ.Iubirea, dragostea și fericirea trebuie să aprindă lumini pe noile altare, iar pământul întreg să fie al făgăduinței și nu al lăcomiei și demenței.

Poeta, îndeplinind mulțumirea cititorului, a scris această frumusețe etică, spre uimirea cerului și a lumii. Aceasta are un lirism propriu, simțuri și un vocabular muzical adecvat conștiinței, poeziile sale, sunt poeme ale voinței și ale faptei și cuprind întregul tumult vital.

Autoarea pǎṣeṣte pe senine căi de viață,urcând pe arhitecturi de gânduri știind să zidească frumuseți.Astfel, Mihaela CD  datoritǎ activitǎții poetice neobosite și esteticii plăcute se bucură de o poziție literară foarte bună unde destinul îi înflorește nestingherit.

Cartea „Cu sufletul în palmǎ”, este un privilegiu, iar cititorul se va lămuri asupra ramificației și bogăției versurilor acestei poete care scrie cu noblețea transilvăneană în sânge.Cartea este izbitoare, poeta respectă legile poeziei fǎcându-și  datoria de bun român cu frumoase poezii, fiind reprezentanta tradiției noastre de o înaltă frumusețe.

Cu o ținutǎ sentimentală, în care atitudinea ține de frumusețea versului îmbrăcat în noblețe și de tradiționalismul național cu semnificații estetice, interesante, creând  o atmosferǎ literară neașteptatǎ și puternicǎ poeta își aminteṣte de bunici ṣi pǎrinți onorându-le memoria.

Poeta Mihaela CD, are un har unic, o scriiturǎ plinǎ de trǎire, condusǎ  de o pană îngerească, iar slovele dumneaei  sunt dulci, poetice ṣi îmbibate în foarte multă iubire.Valoarea etică a scrierilor sale este indiscutabilă, având capacitatea de a orienta pe cititor spre morala creṣtinǎ.Observǎm dexteritatea filologică cu specific românesc ce are darul și harul de a se juca cu cuvântul prin expresii frumoase ale limbii, susținute de un adevăr al simțurilor sale.

„Cu sufletul în plamă” este un volum complet cu privire la aspectul literar și-și susține forța printr-un vocabular cult, cu afirmații eficiente la nivel înalt, fiindcă poeta Mihaela CD, dispune întotdeauna de versuri puternice și inedite având simțul limbajului de rime noi și rafinamentul  așezării lor în interiorul cărții.

Felicitări, poetei Mihaela CD, cu mult respect și prețuire.

Prof Victor Manole

Membru Liga Scriitorilor Romani 

Membru  World Poets  Association

 

Mai citește: 

Cum pot să mă înscriu în clubul GOLD al revistei tipărite PPSM?

Johnny Ciatlos Deak: Programul de promovare al scriitorilor și artiștilor români  contemporani   de pretutindeni  continua!

Cum pot publica si eu in revista?

GALA LAUREATILOR *GALA ARTELOR editia a 4-a 2023

Clubul GOLD al revistei tipărite

Cumparaturi in format electronic: eBook

Oferte promotionale!

Invitație de participare la revista tipărită nr 13/2023

Mihaela CD-BINE ȘI POCĂINȚA    

Ce mai e nou prin librărie?

EMISIUNI SALUT ROMANESC DIN MONTREAL-talk-show