Onorat auditoriu,

Dragi români,

 

Au trecut 2 zile de când am terminat de citit Recolorarea cuvintelor, eseuri, impresii, articole, recenzii și cronici literare, o lucrare de referință vrednic meșteșugită de Mihaela CD.

Dar amintirile acestei călătorii elaborate, în care realismul izbucnește în fantezii halucinante și teorii elegante, au rămas la fel de intense ca în timpul lecturii. Nu am cum să mă separ încă de policromia pe care cartea o naște, deoarece această tentă de culoare adăugată cuvintelor mi-a rămas cizelată în memorie ca și cum ar fi făcut întotdeauna parte din mine, desprinsă poate din rezervorul mai vast al visului universal, entitate în care pătrunde și mintea noastră, a tuturor, în timpul somnului. 

Pentru că, dragii mei prieteni, Mihaela CD nu este o scriitoare oarecare, ci o vestală, ea nu scrie propriu-zis, ea oficiază un ritual în cinstea Zeului suprem, cuvântul scris, o realitate mai presus de orice, fără de care noi, ființele umane, produsul a mii de ani de evoluție, ne-am pierde rațiunea de-a fi.

Pentru că, ce este oare cuvântul? Care este entitatea miraculoasă cu care Mihaela CD intră într-o incantație magică, care, iată, ne pune în fața unor savante raționamente, pe parcursul unei călătorii de peste 200 de pagini de un neasemuit talent. Totul despre CUVÂNT.

Simțind impulsul unei aprofundări a acestui termen, din dorința de-a fundamenta oarecum alegațiile de față, am încercat o clarificare semantică a termenului atât de prozaic în aparență, însă atât de plin de sensuri în realitate, CUVÂNTUL.

Astfel, dacă am începe cu Lucian Blaga, cuvântul nu este altceva  decât o rană a tăcerii. Noica, la rândul său, în  limbajul său spumos, vede cuvântul drept un arbore. Că s-a născut pe pământul tău ori că a căzut ca o sămânţă din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică. Camil Petrescu definește cuvântul drept un mijloc imperfect de comunicare. Neasemuitul Nichita este de altă părere, cuvintele reprezentând umbra de aur în conştiinţă a materiei. Kipling afirmă că acestea ar fi, cel mai puternic drog folosit de omenire. În opinia lui Grigore Vieru cuvântul este o superbă sălbăticiune care se lasă anevoie capturată, dar odată prinsă nu se mai desprinde de familia omului.

Și am putea continua la infinit cu astfel de savante definiții date cuvântului de celebri erudiți, dar ne vom opri deocamdaă aici.

 Se spune că visul în literatură este demodat, însă regulile acestea absurde trebuie aruncate la coș când vine vorba despre cartea Mihaelei CD, unde oniricul este esențial și revelator, o parte intrinsecă a domeniului cuvintelor în care scriitoarea se mișcă nestingherit. Poate că în mijlocul acestei cărți se se află revelații plăsmuite de imaginația dublată de o profundă cunoaștere a mecanismelor vieții, a lumii și a feliilor de viață sau neant, pe care le are în vedere autoarea, acel ceva  care ne conduce prin labirintul de amintiri, închipuiri, vise și idei incredibile, în căutarea ieșirii spre adevărata lume, care  este lumea în care ne naștem, trăim și murim.

Capacitatea Mihaelei CD de-a aborda, prin cuvântul scris, o gamă imensă din temele actuale ale  lumii, ale omenirii, are la bază frământări metafizice, nu de ieri, sau de azi, ci dintotdeauna, autoarea preluând, cu stoicism asupra și disecând chestiuni de amploare, greutăți aparent inimaginabile pentru  umerii ei firavi. În ce altă cheie, dacă nu în aceasta, am putea interpreta cuvintele, perfect articulate într-o logică sinuoasă și aparent resemnată dar în același timp tăioasă, a  Mihaelei CD

(Citez din Capitolul 1, Miresme pentru suflet)

În ultimii ani, în numele evoluţiei ştiinţei, asistăm la o răsturnare a tuturor scărilor de valori pe care le cunoşteam şi pe care le-au cunoscut înaintaşii noştri, fiind puşi în faţa unor aşa-zise adevăruri — situaţii şi decizii fără precedent. Cine ar fi crezut vreodată că omul va renunţa la propriul său ADN uman? Nimeni! Ei bine, uite că este posibil pentru că am fost conduşi pe nişte piste greşite ale unor „adevăruri“ neadevărate care ne-au distorsionat puţin câte puţin valorile şi percepţia asupra realităţii. Schimbări majore şi răsturnări de valori au avut loc în mai toate domeniile inclusiv în literatură, artă, muzică, dar mai ales în educaţie, lucrul cel mai dureros. SEMNAL DE ALARMĂ! Imaginaţi-vă că dumneavoastră conduceţi lumea şi că vreţi să o modificaţi din temelii. Cum veţi acţiona? Veţi încerca să schimbaţi bătrânii? NU! Veţi merge la vlăstari şi veţi ataca acolo! S-au mai cunoscut situaţii în istorie când părinţii au fost forţaţi să renunţe la ceva fiind constrânşi de propriii lor copii..

În bucăți de proză inteligibile, Mihaela CD pare că scrie special pentru mine sau tine, cititorule, căci subiectele și scriitura sa au inundat cu bucurie pură cele mai intime cotloane ale minții noastre. Nu mă aștept să aibă același efect asupra tuturor, însă experiența mea cu acest volum se rezumă la bucurie și entuziasm, împletite cu o mare confuzie, însă acest termen nu se vrea în niciun caz un termen peiorativ ci poate câte puțin din bucuria unui puști  ajuns din greșeală într-un magazin de jucării sau de dulciuri, Am simțit cum creierul mi s-a expandat treptat, primind toate aceste posibilități și închipuiri mirobolante, trăind preț de câteva zile într-o lume fantasmagorică la granița dintre realitate și imaginar, o lume lipsită însă de granițe, în care negânditul și neimaginatul devin posibile. 

Sentimente de liniște și bucurie găsim în aranjamente florale cum ar fi următorul pasaj din acest amalgam de mirosuri și de gusturi luxuriante

(Citez din, Bucură-te călătorule, pagina 30).

În final, viaţa este o călătorie a sufletului, o călătorie pe care o facem împreună cu toţi cei din jurul nostru. Iar ceea ce contează cel mai mult este să fim prezenţi în fiecare moment, să ne bucurăm de fiecare experienţă şi să învăţăm din fiecare lecţie. Pentru că numai aşa vom putea să fim cu adevărat liberi şi să ne bucurăm de frumuseţea acestei călătorii numită viaţă.

A căuta un corespondent în realitate pentru aceste bijuterii literare este un demers de înțeles, multe din plăsmuirile măiastre ale autoarei nu sunt altceva decât felii de viață adevărată, altele încep și se continuă doar în vise, trăind în mintea autorului în acea zonă în care visul nu poate fi distins de amintire – două elemente nedespărțite în vremea copilăriei. În proza sa, autoarea  restituie fascinația copilului care pătrunde în necunoscut și nefamiliar, atingând misterul fără a-l putea desluși pe deplin,  un filon din acest filtru magic prin care este privită lumea continuă să existe în mintea scriitorului adult, care este stăpânul unui triplu imperiu alcătuit din realitate, halucinație și vis. 

Astfel, preocupările metafizice ale autoarei nu se rezumă la simple enunțuri seci și docte, ci la o adevărată și reușită echilibristică cu noțiuni reale, palpabile.

(Ai grijă de sufletul tău, pag.31-32)

De la naştere omul vine pe pământ cu suflet şi trup. Dacă trupul este cel care te reprezintă fizic, este partea „văzută“ a ta, poate fi atins, poate fi văzut în oglindă şi poate fi observat uşor de tine însuţi cât şi de cei din jurul tău, ei bine, sufletul, la rândul său, reprezintă partea „nevăzută“ a ta, pentru că nu se poate vedea în stare materială, nu se poate atinge, el fiind doar simţit de către posesor. Sufletul reprezintă trăire, stare, energie, simţire, vibraţie, înălţare, valori, credinţă, morală, lumină etc. De la naştere şi până la moarte cele două componente ale Eului tău, trupul şi sufletul, călătoresc mână în mână pe drumul vieţii, oferindu-şi suport una alteia printr-un mecanism divin. La sfârşitul vieţii, atunci când omul moare, cele două se despart: trupul se duce în pământ, iar sufletul urcă la cer. Bineînţeles că există nenumărate studii ale oamenilor de ştiinţă care au încercat să localizeze sufletul în corpul uman, să-l cântărească şi chiar să afle cum intră şi iese din trup, pe unde călătoreşte după moarte etc.

Lumea este observată de către autoare la toate nivelele sale ierarhice, de la cele mai neînsemnate lucruri până la chestiuni importante pe care mintea umană nu le poate cuprinde, ci cel mult intui. Pornind de la sentimente umane, de zi cu zi care înseamnă totuși ceva, devenim conștienți, grație demersurilor autoarei, de posibila existență a unei entități superioare, dominatoare, care își deschide pleoapele, cineva sau ceva care ține în mâini lumea noastră, așa cum Mihaela CD își pleacă privirea asupra cărții în care trăiesc nevolnicele ființe umane care suntem. Alăturarea maniheistă a binelui și răului este  încă o expresie a transformării în cuvinte pătrunzătoare a Eului suprem care conduce această lume și a îngerului alungat din Rai, care, în picajul său asurzitor a transformat subteranul lumii într-un coșmar, perceput de către noi, drept locul în care ajung cei păcătoși.

(Citez din Puterea binelui asupra răului, pag. 37)

Luptele dintre forţele BINELUI şi al RĂULUI au ajuns atât de evidente încât numai orb să fii şi să nu le vezi! Dar cu toate acestea noi nu facem nimic mulţumindu-ne să spunem „lumea a devenit foarte rea!“. Ne plângem recunoscând răutatea din jur, dar considerându-ne mai buni decât „lumea“, totuşi nu facem nimic! Deci asta ne face la fel de răi şi pe noi! Refuzând să luptăm cu viermele, îl lăsăm să crească şi să ne „atace“ pe toţi, inclusiv pe copiii noştri. Iar cea mai grea lecţie pe care o putem primi este exact cea pe care o vom primi de la copiii şi nepoţii noştri, care vor întoarce armele împotriva noastră! Vom fi înfrânţi din interior în propria familie, în propria casă! Nu este oare timpul să distrugem viermele care roade din interior întreg mărul? În acest război dintre BINE şi RĂU oamenii cred că există oameni buni şi oameni răi, nimic mai greşit! Bunătatea există în oameni, fiecare are ceva bun în el, doar că proporţia dintre bine şi rău diferă la fiecare dintre noi lăsând să domine şi să umbrească cealaltă parte. Aşa a fost creată lumea! Lupta dintre bine şi rău există peste tot! Chiar şi în oameni, în animale, în natură, în univers…

 Cu certitudine analiza cărții scrise de către Mihaela CD, impune o rearticulare, din unghi critic, a acțiunii oricât de ramificate, a întâmplărilor semnificative sau decisive care o punctează. Şi aceasta, deoarece autoarea îşi izolează nexurile simbolice, analogiile unificatoare, simetriile care dau arhitectura secretă a cărţii. Ea se dezvăluie cititorului atât în prima partea în care Mihaela CD  ne împărtășește trăirile sale, cât și pe parcursul, miezul lucrării, atunci când din acumularea şi aglomerarea de fapte, evenimente, personaje principale şi secundare, esenţiale şi episodice, se desprinde modelul integrator al unei explicaţii structurante.

O schemă, dacă dorim să-i spunem aşa, ce oferă o calificare simbolică superioară materiei narative rulate şi expuse. De fapt, aproape fiecare secvenţă, fâşie pe care o desprindem – prin lectură şi interpretare – din această materie „brută” se expune unei duble priviri: una participativă, empatică, unificată admirativ cu fluxul ficţional; şi o alta meditativă, critică, reflexivă, căutând desenul din covor şi urmărind tentativele autorului de a-l contura. Fără această structură de adâncime, cartea se scurge printre degetele prozatorului şi devine altceva: basm, fantezie, poveste, romanțe, colecție de scene colorate, dar peliculare, un top de pagini poate frumoase, dar care nu încheagă un univers romanesc.

Nici pur cerebrală, nici obţinută exclusiv prin talentul autorului de a vivifica lumea pe care o descrie, de a o face să evolueze singură, această închegare, corporalizare a ficţiunii este rezultatul fericit al unui efort ieşit din comun şi al unei tenacităţi creatoare pe care numai poeţii, în momentele lor de viziuni şi expresie, pot s-o pună între paranteze.

 Începând cu CAPITOLUL 2 ALINTUL LECTURII , Mihaela CD prezintă într-un mod frumos, alert, elegant, frânturi de viață, întîmplări cu oameni cu care s-a intersectat, pe care îi iubește, participanți activi, convivi de marcă și meseni de calitate, alături de Mihaela CD, la acest banchet al lui Platon, răsfățați ai cuvintelor frumoase și a metaforelor savant arcuite, i-aș enumera doar pe câțiva dintre aceștia, aleși în mod aleatoriu, Liliana Moldovan, Dumitru Plopeanu, Al. Florin Țene, Aurelia Rînjea, Ștefan Dima Zărnești.

Efortul critic al autoarei de a găsi natura „reală” şi comportamentul fiecărui personaj în parte, pretenţiile şi motivaţiile lui şi totodată de a reuni, pe un câmp de tensiuni variabile, toate aceste identităţi neidentice, tipologii variate şi viabile plasate pe o veche, dar mereu reînnoită claviatură a umanului. O intervenţie a lor, a fiecăruia dintre aceşti eroi cu şi fără ghilimele, un „simplu” gest şi o intonaţie aparte, replicile scurte pe care le dau ori monologurile lungi pe care le spun, visele pe care le visează şi felul în care îşi fac, gestica specifică, predilecţia pentru un anumit lexic, preferinţele şi idiosincraziile definitorii, valenţele încă libere ale afectivităţii şi disponibilitatea sau dezgustul pentru alte relaţii toate acestea creează o armonie profundă a cuvintelor, dau realitate ficţiunii sau ficțiunii realitate. Când ceva se repetă, la intervale mai lungi sau în mod frecvent, se degajă o reţea de semnificare şi semnalizare, cristalizarea unui „mit personal”, iar când ceva se întrerupe brusc, căutăm, dacă nu o revenire, o reluare, atunci o explicaţie şi nu neapărat în grilă realistă. În orice modalitate ar fi creată această vastă formă epică, aceasta trebuie să se rotească în jurul unui ax, ţinându-se de el chiar şi atunci când lectorul este literalmente zăpăcit de laturile, suprafeţele, „superficiile” universului sferic.

Cu sfială care pare uneori un curaj nebun, (oare există curaj nebun fără o doză de  frică? mă întreb eu),  dar o sfială bazată pe o doctă erudiție, Mihaela CD lasă în urma sa trenele albe ale discursului savant, erudit, dovedind prin aceasta și o familiarizare fără echivoc cu meandrele tehnicii criticii literare.

Astfel cum oare ar putea fi interpretate oare aceste nestemate de critică pură și citez la întâmplare doar câteva fragmente alese la întâmplare, din această parte a lucrării,

Iubirea este o altă temă pe care o abordează poetul în cartea sa Semne de întrebare, aceasta reprezentând un adevăr, o iubire mărturisită şi împărtăşită plenar: „Te iubesc şi pentru tine/ Aş fi în stare să iau viaţa iarăşi de la capăt“ (Pentru tine) … „Trăiesc o stare de vis/ Când sunt cu tine/ Aş vrea să ţină o veşnicie/ Să nu se mai termine“ (Stare de vis), dar care, dacă e analizată, apare întrebarea: „Până când mă vei iubi?“ (Până când?) Observăm în poeziile autorului Dumitrel Plopeanu o nevoie de confirmare a permanenţei, o nevoie avidă de stabilitate care să-i asigure confortul lumesc şi sufletesc. Din păcate trecătoare sunt toate, şi noi suntem trecători, lumea este într-o continuă transformare, nimeni nu deţine răspunsul la întrebările domniei sale pentru că „Nimic nu este permanent“ (Buddha). Prin cartea Semne de întrebare, poetul Dumitrel Plopeanu aduce în actualitate tema întrebărilor existenţiale, un subiect deosebit de complex şi interesant.

Sau

Autoarea Aurelia Rînjea vede oamenii ca fiind „fiinţe divine, a căror esenţă sunt iubirea şi lumina“, iar despre sine spune: „Mă simt un suflet oferit cu braţele întinse lanţului de inimi ce bat la unison, sub lumina Binelui Universal. Prin scris mă simt liberă. Este o faptă înţeleaptă pe care independenţa şi libertatea spiritului meu au ales-o, în acest timp al căutărilor, pentru a-mi ridica în căuşul inimii noi stâlpi de lumină ce să susţină templul lăuntric, scăldat acum, mai mult ca oricând, în oceanul meu de iubire. Iubesc poezia, iubesc viaţa, în această lume întoarsă pe dos! Cu siguranţă nu întâmplător mă aflu aici, pe această planetă, unde spiritul meu rezonează cu inimile iubitorilor de frumos şi unde aduc stropul meu de Lumină şi bucurie oamenilor“. Poeta înţelege că rolul luminator al poetului în lumea atât de debusolată de azi este poate mai important decât a fost vreodată. Poetul umbla „Desculţ prin lume/ Prin pieţe şi timpuri austere/ Poetul îi iubeşte pe toţi“ (Netăcere). Poeţii sunt deseori însinguraţi, iar creativitatea îi face să pară bizari faţă de oamenii de rând: „Poeţii — nişte fiinţe stranii./ Trăiesc într-o singură cameră,/ În mai multe case deodată,/ Într-o singură casă/ Din mai multe oraşe,/ Pe o Planetă/ În mai multe universuri.

La romancierii de calibru, acest lucru se întâmplă fiindcă, dincolo de talent şi forţă epică, ei îşi scot, îşi deduc teoriile din concretul dinamic şi multiplu al faptelor şi reflecţiilor personajelor. Viziunea asupra lumii se naşte din experienţele prin care acestea trec, şi nu le predetermină, obligându-le să se contorsioneze în fel şi chip pentru a o exprima. Pe lângă această viziune profundă dar onirică asupra lumii,  a unei imago mundi, exprimabilă prin intermediul MihaeleiCD şi pe care o acceptăm și o dorim, se remarcă o sensibilitate latentă, nu întotdeauna voită, construită, şi care e „compensată” printr-un exces pictural și semiologic

Așa cum autoarea însăși recunoaște, la pagina 77, Creația este o punte între real şi ireal, o călătorie infinită între gânduri şi amintiri, cu posibilităţi fără număr, care îi dau şansa autoarei să exploreze.

Impresionant ca travaliu şi dimensiuni, Recolorarea cuvintelor a început strălucitor, pentru a continua şi a se încheia acum la un nivel căruia îi caut încă un eufemism critic . Fără îndoială însă, lucrarea aceasta arată, pe viu, cum un creator original si sensibil de literatură (la propriu şi la figurat), se poate păstra la fel de proaspăt și actual după atîtea cărți editate, dar mai ales cum, poate acesta deveni un exemplu demn de urmat pentru alții, în ceea ce privește relația destinsă dar mai ales distinsă, cu cei din jurul său.

Dragi iubitori de carte, vă invit să savurați cu încredere acest festin, acest banchet literar, iar după ce veți termina de citit Recolarea cuvintelor vă veți afla în fața multor întrebări  introspective….nu încercați să răspundeți pe loc acestor chestiuni care vă vor urmări o perioadă…ci încercați să fiți mai buni și cititorule drag, mai ales nu uita (citez din MihaelaCD)

Oferă-i sufletului tău fericire! A nu se confunda cu fericirea trupului, care este cu totul altceva. Fericirea sufletului este căutarea frumosului în jur, găsirea şi răspândirea pozitivismului şi a energiilor pozitive care ţi se întorc asemenea unui bumerang, altruismul, bunătatea, iubirea de oameni, înţelepciunea, cunoaşterea, învăţătura.

Dacă dragoste nu e, atunci nimic nu e!

 

dr Marius Sorin Miclea