ENCICLOPEDIA VIEȚII ÎN RUGINA CODRULUI

Lilian Curevici -Rugina codrului

Volumul de poezii „Rugina Codrului” a fost publicat în 2021 la editura Dandeș Editory din Drobeta Turnu Severin sub  directa îndrumare a editorului Daniel Felician Deșliu.

De la  prima întâlnire cu „Rugina Codrului” remarcăm o copertă  frumoasă lucioasă, realizată de Marian Bamboi ce ne poftește la lectură. Cartea, cuprinde în cele 110 pagini ale sale, 55 de poeme ce poartă semnătura poetului Lilian Curevici însoțite pe alocuri de câteva fotografii color.

Titlul pe care  autorul l-a ales acestui volum, „Rugina Codrului”   aduce în prim-plan acea subtilitate a timpului, atunci când frumusețea și fragilitatea coexistă într-un dans al contrastelor. Pădurea, îmbrățișată de rugina tăcută, este un altar al contemplației, iar versurile sunt în esența lor, incantații ale înțelegerii căderii și înălțării, iar cuvintele sunt instrumente precise ale transpunerii peisajului în semnificații subtile.

În prefața semnată de prof.Simina Silvia Scaladan, aceasta subliniază faptul că „ în toată creația lirică a poetului Lilian Curevici se regăsesc mișcările solemne ale sufletului reflectat dinspre conștiință, iar gândurile noastre luminează la unison și devin mișcări care se repetă ca și mișcările ciclice, cosmice, care se adună într-o galaxie’’( Prefață)

La rândul său, autorul, în „Cuvânt înainte’’ dezvăluie cititorului iubirea pe care o poartă-n suflet pentru toamnă și pentru natură. „ De mic copil adoram nespus rugina toamnei, rugina codrilor și viilor. Satul de baștină era situat mult mai departe de pădure, acest miracol ruginiu îl absorbeam cu mama spre centrul raional după cumpărături. Număram în gând frunzele, care cădeau armonios, de parcă dansând în aer aidoma unui vals al pădurii, dar auzit doar de cel, căruia Domnul le-a dat acest dar…sa-l poată auzi.’’(Cuvânt înainte)

În volumul de poezii „Rugina Codrului”  autorul ne invită să descoperim dovada harului cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, o poveste poetică în care fiecare vers devine o filă dintr-un manuscris al timpului, scrijelit de mâna vremii în codrul vieții.

Într-un dans elegant al slovelor, uneori sofisticat, cu inserții filozofice, autorul țese o narațiune în versuri, în care rugina frunzei este metafora existenței în evoluție. „ Din ce miracol toamna, o fi ea plămădită/Că-mbată  muritorii prin simțul său de-a fi?/De ce rugina frunzei îmi pare rătăcită,/Trecând cu ușurință prin codri și prin vii?’’(Preludiu în toamna)

Codrul, este un simbol al zbuciumului, transformându-l într-o scenă pe care se desfășoară o operă a vieții, în care vremea ce trece își lasă amprenta ruginie. Fiecare copac este o mărturie a trecerii anilor, iar frunzele, pătate de roua vremii, sunt pagini păstrate în arhivele naturii. „ Am vrut rugina codrului să-ți placă/Chiar peste ani, căci Domnu-i milostiv, /Titanica tăcere să-și desfacă/Cel zbucium, ce a fost mereu captiv’’ ( Zbucium)

Amintirile îl poartă pe poetul Lilian Curevici în satul drag al copilăriei, pe văile și colinele din Moldova în  locul nașterii sale, unde „Pe prispă tatăl meu, trăgând din pipă/Privind la nuc, gutui apoi la cer,/În fiecare toamnă-ar vrea să-mi zică/De-o fi greșit, mă roagă să îl iert..’’( Octombrie divin…)

Versurile se desfășoară precum filamentele subtile ale unui jăratec de amintiri ce arde mocnit, aruncând lumina asupra unei povești din copilărie. „Îmi amintesc, fiind copil, Când coboram spre lac, in vale,/Aveam necazul meu timid:/O frica de un câine mare’’ ( A mea poveste)

Cartea „Rugina Codrului” se dezlănțuie precum o cronică poetică, în care fiecare strofă este un document înregistrat în biblioteca timpului. Satul natal, considerat cândva veșnic și nemuritor, martorul trecerii inexorabile a vremurilor, a ajuns acum un „copil orfan’’ în care dor tăcerile și vinovăția celor plecați iar lacrima devine semnătura subtilă a unei evoluții neîndurătoare.  „…Satul meu, copil orfan,/Cine te- o fi blestemat/De te uită al tău neam,/De atâția am plecat?/Ce-ai făcut, prin ce-ai greșit/De ne-ai înșirat prin lume?/Prea mulți pui te-au părăsit/Unii nu-ți mai știu de nume…’’(Satul meu)

Versul poetului  trage un semnal de alarmă asupra pierderii valorilor morale, a credinței, a fricii de Dumnezeu, fiind înlocuite de lupta acerbă pentru înavuțire și bani. ,,N-avem Cruce nici Credință/Nu mai știm ce e icoană/N-avem timp de Pocăință/Vântul banului ne cheamă…’’(Viață viață..)

Fiind el însuși plecat de ani mulți în străinătate, dorul este sentimentul  care îl domină și îl macină pe poet, creându-i remușcări: ,,Ajunși deja la alte mese/ Susținem noi c-am reușit/Neîncercând a înțelege/Că viața poate ne-a mințit’’ (Remușcare)

Versul se transformă în arta metamorfozei,  prin poemul scris cu penelul stins pe cărbunii ce-au ars în jăraticul anilor ce-au ajuns fum înfiorător de repede… În acest tablou poetic, dorul răsună precum niște note muzicale, iar codrul versurilor sale devenind partitura unei simfonii a trecerii timpului.

„Nu e mai greu nimic în lume / Să fii fugar din cuibul sfânt / Când nimenea nu te aude / Să nu ai somn… nici în mormânt…’’ (Străinătate) 

Lilian Curevici  prin versurile sale, invită la iubire, împăcare și frăție, păstrând omenia, prietenia și pacea „ Păstrați oriunde omenia / Cel sânge apa nu se face / Nu fiți prieteni cu trufia / Trăiți în liniște și-n pace’’ (Păstrați…)

Prin versuri scrise în stil clasic, melodios și ritmat, autorul își exercită abilitățile literare pentru a reda splendoarea credinței supreme în divinitatea creatoare, credință pe care o împărtășește prin rugăciuni de iertare și rugi scrise cu o emoție intensă și tainică trăire. ‚, Întoarce-mă acasă, / La cei ce mă așteaptă / La cei ce mă visează / Și-n ziuă și în noapte’’ (Ruga)

,, Ne iartă Doamne, Doamne, cea greșeală / De frâu i-am dat fără să știm / De am făcut cumva să doară / Cel suflet devenit străin’’ (Ne iartă Doamne)

Iubirea și respectul pentru poetul neamului românesc, Mihai Eminescu sunt prezente într-o împletitură de patriotism, dragoste de neam și țară ,,Azi mulți îți ducem dorul / Voind măcar o clipă / Să vezi cum tricolorul în zare se ridică / Să-l vezi cât e de mândru / Splendid e ca un Soare / Ce  razele-și alungă Spre România Mare!’’( Lui Eminescu)

Vremelnica trecere a anilor, a tinereții, șterge totul în cale aducând îmbătrânirea. Cu toate acestea inima poetului nu îmbătrânește, rămânând tot tânără și iubind cu toată ființa, s-ar arunca în flăcările dragostei, chiar de-i ,,bolnav de  groaznică muție’’ chiar dacă se simte trădat : „De câte mii de ori /Am fost  și sunt acum trădat’’ ( Celei care pleacă)  și totuși, în totală contradicție cu acestea declară: ‚,O vorbă numai de mi-ai spune / La glasul tău aș tresări / Și toate legile din lume / Călcându-le eu te-aș iubi’’ (De dorul tău)

Dar poetul are și o explicație pentru declarațiile și sentimentele contradictorii care îl încearcă: ,,E ura dragostei de vină / În toate ce s-au întâmplat / Și sufletu-mi mereu suspină / Fiind de chipul tău… trădat…’’ (Și te urăsc)

Versurile se contopesc ca o călătorie în timp, precum niște armonii ale unui destin implacabil. Narațiunea poeziei devine o analiză a interacțiunii subtile dintre poet și natură, unde fiecare frunză căzută este martora unui capitol  înscris într-o carte sacră a existenței. ,,Codrule de poți să-mi plângi / Poate-o piatră mi-ai lua / De la trupu-mi ce-i doar stânci / Împietrit de vreme grea…’’ (Codrule…)

În versuri de puternică trăire, poetul își plânge  singurătatea, durerile și îndoielile sufletului, întrebându-se ,,Ce-ar fi / De Terra nu s-ar mai roti/De Soarele n-ar lumina / De cerul stele n-ar avea’’ ( Ce-ar fi?), ,,Singurătatea Doamne ucigașă / Se strecura furiș la noi în casă / Ne vrea îngenunchiați, ne tot apasă / Furând, mușcând, durând, la chip hidoasă’’ (Singurătate)

Dragostea și respectul pentru părinți, pentru mama care i-a dat viață și pentru tatăl  care îl aștepta în prag sunt descrise în versuri de mare sensibilitate în poeziile: ,,Cămașă pentru tata’’, ,,Mă iartă tata’’, ,, Dor de mama’’, ,, Mă suna mama’’, ‚,Maică tu ne vei ierta’’ etc.

Viața  este o călătorie efemeră, un tren în care urcăm și călătorim fără să știm când și unde vom coborî, dar frumusețea călătoriei constă în însăși aventura pe care o trăim,  și lecțiile pe care le învățăm. Și într-o zi fără să ne anunțe nimeni, Dumnezeu ne va chema la el, iar noi trebuie să ne pregătim pentru marea trecere, cu bunătate și iubire.

Cu fiecare imagine zugrăvită în versuri, poetul canadian Lilian Curevici  ne trezește  la realitate, arătându-ne fragilitatea și frumusețea efemeră a existenței. Alegând rugina ca simbol al unei înțelegeri profunde a ciclului vieții, în care schimbarea și degradarea sunt etape inevitabile, codrul vieții noastre, înconjurat de această rugină subtilă, devine un templu al contemplației, iar versurile devin rugăciuni rostite de frunzele căzute.

Astfel, „Rugina Codrului” nu este doar o colecție de versuri, ci o incursiune poetică în inima ființei, a naturii și a timpului. Într-un limbaj cald și clar, autorul creează un tablou al existenței, depanând o enciclopedie a lecțiilor învățate în liniștea veșnică a pădurii, ce merge direct la sufletul cititorului.

                                    Mihaela CD

                          LSR, TWUC, WPAC