Anita

Autor: Ioan Bot

     

 

                                                      Partea I

 

 

Terminasem liceul. A urmat obișnuita poză cu colegii, amintire care avea  să înfrunte trecerea nemiloasă a timpului. Eram beți de bucurie atunci, dar și pătrunși de o ușoară umbră de melancolie. După expunerea într-o vitrină din oraș a tradiționalului tablou cu absolvenții anului urma sărbătoarea finală, un fel de masă de adio, numită banchet,  la care se permitea și invitarea unor  prietene(i). Eu n-aveam invitat, dar cineva, se vede că  a avut grijă de singurătatea mea și nu m-a lăsat singur. Unui coleg îi veniseră în acea seară două prietene. Nu știu cum a încurcat el ițele. Colegul ca să iasă cumva cu fața curată din această încurcătură m-a chemat  deoparte, în hol, și m-a rugat să accept  să mă ocup eu de una din fetele invitate; era o elevă absolventă de  pedagogic, învățătoare cum s-ar zice. Mi se părea interesantă propunerea colegului, dar l-am întrebat dacă el a discutat în prealabil cu domnișoara ca să nu fiu pus într-o postură proastă tocmai în seara asta și să se aleagă praful de tot cheful nostru. El m-a asigurat că a pus-o în temă  pe domnișoara. A avut grijă să nu se simtă în vreun fel lezată. I-a spus că va petrece seara într-o companie foarte plăcută împreună cu un prieten foarte bun, mare iubitor de poezie, literatură și filosofie și cu siguranță vor avea subiecte agreabile de discuție. De altfel și ea era o mare iubitoare de literatură și filozofie și mai ales de psihologie. Într-un cuvânt este fată desteaptă, m-a asigurat colegul, Dorel.

 – Și de unde știai tu că eu voi fi de acord?, l-am întrbat pe Dorel.

 – Fii seroios! Nu ești tu cel mai bun prieten al meu pe care mă pot baza oricând? Ș-apoi n-ai nimic de pierdut, colega, doar de câștigat. Ai să vezi!

 – Dacă-i așa, i-am spus că accept, deși aveam un oarecare grad de incertitudine. I-am făcut domnișoarei rost de  un loc lângă mine. Colegul a condus-o pe domnișoara cochetă la locul pregătit spunându-i că el , adică eu, sunt colegul și prietenul despre care tocmai îi vorbise.  Ne-am uitat unul la altul ca doi oameni care se vedeau pentru prima dată. N-am apucat să mă prezint zăpăcit cum eram și, mi-a luat-o domnișoara înainte.  Cred că  ea era și mai bulversată decât mine.  

 –  Mă numesc Anita, a spus ea sfioasă.

 – O, ce nume frumos! am exclamat eu surprins plăcut de numele companioanei mele pe care am ajuns s-o cunosc  nu știu prin ce minune.

 – Eu sunt Ioan, un nume foarte uzual la români,  banal aș zice, dar… are, în schimb o rezonanță biblică specială. Ea se prezenta cu un nume în premieră absolută pentru mine – Anita. Ce frumos nume! îmi repetam pentru mine. Nu-mi aminteam să mai fi auzit acest nume. M-a impresionat, realmente. Mi se părea, mai degrabă, că suna ca un nume de artistă indiană. Era o fată drăguță, dar avea ochii verzi, verzi-aurii parcă uneori, cum nu mai văzusem până atunci și nici nu-i aveam setați undeva în zonele mele ascunse;  părul bogat – ceva între șaten și blond îi acopereau umerii, corpul îl avea frumos calibrat, înălțimea foarte  apropiată de a mea. Ne potriveam oarecum. La prima vedere o percepam ca  pe o ființă blândă, liniștită. Era oarecum speriată de ce i se întâmplase. Era de înțeles,  dar fata, deșteaptă, a reușit să treacă  destul de repede peste asta. Evenimentele se precipitau. Mi se părea că îi convenea noul anturaj, până la urmă. Eu, care nu îmi propusesem să invit pe cineva la banchet începusem să-mi fac acum probleme cu dansatul. Nu eram nici amator de dans modern  și nici îndemânatic nu prea eram, înafara dansului popular unde eram la mine acasă.   Când a venit momentul dansului m-a luat la dans diriginta – inimitabila Stela. O dulceață de profesoară care m-a purtat ca pe un fluture pe aripile dansului. Eu n-am făcut altceva decât să mă las purtat de mâinile și mișcările corpului ei. Mi-a salvat cu brio neîndmânarea mea. Mă știa diriginta  că eram un timid incorigibil, un visător, nu prea eram cu picioarele pe pământ. Ce zâmbet frumos avea, cum n-am mai văzut, exprima și bucurie și împlinire totodată. Nu excela prin frumusețe, cum era cazul altor profesoare, ci prin felul ei de a fi, modul de a se îmbrăca, coafura ei care-o făcea să fie unică, surâsul ei nelipsit, îmbietor și  cald îi lumina fața. Și pe deasupra avea o inteligență sclipitoare.Era o bănățeancă pedantă, tipică. Cum eram extern făceam naveta din cartierul Nufărul cu același autobus în fiecare dimineață. Eu, cum eram un introvertit nu mă puteam apropia deloc de-o persoană necunoscută – un defect al meu, insurmontabil. Admiram pe furiș, de la distanță ființele frumoase și mă limitam la atât, dar cu doamna profesoară- inginer Stela era altceva. Ajunsesem să ne salutăm cu mâna în autobus de parc-am fi doi colegi, sau buni prieteni din copilărie. Ceea ce mă făcuse să depășesc orice bariere psihice și mentale care-mi dirijau existența era surâsul acela silențios ca un parfum de orhidee, șarmul ei de bănățeancă, când molcomă ca o doină care predispunea la melancolie alternând cu forța și vitalitatea învârtitei bănățene …Mă sileam să ocup un loc pe scaun în autobus cu gândul de a-i ceda imediat locul, de îndată ce apărea micuța. neprețuita Stela. Tot discutând mereu în autobus reușisem să mă apropii într-atât de sufletul ei încât într-o dimineață i-am propus pe marginea unui surâs îmbietor nici maai mul nici mai puțin decât  să ne preia clasa ca dirigintă, să ne salveze de la dezastru fiindcă dirigintele nostru devenise insuportabil cu aroganța lui, mintea puțină, iar despre calitățile lui de educator nici nu mai poatea fi vorba. Se ducea clasa încet, dar sigur, în prăpastie. Mi-a pus mâna pe cap și, cu un surâs blagin, mi-a spus că se gândește serios la propunerea mea, deși i se părea cam grea propunerea. Noi eram anul trei când i-am făcut propunerea, fără să mă consult cu colegii, dar cunoșteam destul de bine atmosfera și  care ar fi răspunsul lor, la o adică.. Doamna ingineră era diriginta unei clase terminale, așa că ne-ar fi putut onora invitația. I-am reiterat dorința aceasta și i-am spus că toată clasa o dorește, iar eu mă angajasem ca și cei doi, sau trei colegi care erau mai zurlii își vor vor schimba radical atitudinea prin pezența Domniei sale  ca dirigintă.  Așa s-a și întâmplat după ce reușisem s-o avem dirigintă pe multdorita profesoară- inginer Stela G. Aveam diriginta cea mai cochetă din tot liceul care, vă dați seama, uimea cu prezența ei o clasă pură, de treizeci de băiețoi. Dintr-o clasă disperată care era în pericol de a se scufunda iremediabil, a înflorit dintr-o dată speranța pe strada noastră.  

.                 

Providența a făcut ca președintele comisiei de bacalaureat să fie tot un universitar timișorean, de la universitatea de profil din Timișoara. Și, cum era normal, totul s-a terminat cu bine.

Dar să revenim la banchet. Puțin după miezul nopții, în jurul orei unu, sărbătoarea finală s-a terminat.Misiunea mea era să-mi conduc partenera  – pe  domnișoara Anita la internat unde s-ar putea să aibă probleme din pricina orei   târzii la care ajungea la porta internatului. care avea legile lui stricte. În drumul spre internat ne-am apropiat tot mai mult unul de altul până ce ne-am pomenit ținându-ne de mână. Prin oraș circulau la ora aceea doar bețivii, grupuri răzlețe de golani și noi doi. Când am trecut prin dreptul unui asemenea grup care foloseau un limbaj grosolan, Anita s-a lipit atât de strâns de mine încât ne contopisem într-o  singură ființă. După ce am trecut cu bine pe lângă acești indivizi periculoși, Anita m-a strâns la piept și m-a sărutat dulce. Eu nu m-am lăsat dator și ne-am pomenit sărutându-ne ca doi îndrăgostiți, cu puțin înainte de a intra pe strada care ducea la internatul fetelor. Aveam impresia că Anita era încântată că m-a întâlnit pe mine într-un mod atât de imprevizibil, în seara aceea buclucașă. Ne-am făcut pe loc planuri să ne întâlnim și în zilele următoare. Ea a fost încântată când i-am propus să ne întâlnim chiar mâine la ora patru, în parc, în fața statuii Ostașului necunoscut, pentru a ne cunoaște mai bine. Am însoțit-o pe Anita până în holul internatului fiindcă-i era frică de scandalul pe care lăar putea face pedagoga. I-am explicat pedagogei că domnișoara a fost invitata mea la banchet și ne cerem mii de scuze că am întârzâiat mai mult. N-are nicio vină domnișoara,vina este a mea și-mi fac mea culpa. Pedagoga s-a arătat neașteptat de înțelegătoare și ne-a zâmbit amiabil, probabil amintindu-și și dânsa de tinerețea ei, fiindcă era la o vârstă când  anii îndepărtați ai tinereții o predispuneau la melancolie.

A doua zi eram în parc pe-o bancă cu revista Familia în mână și așteptam curios să văd dacă Anita își va face sau nu apariția. Întocmai la ora fixată fata blondă- șaten cu ochi verzui- aurii îmbrăcată într-o fustiță scurtă albă cu flori de mac de-un roșu aprins și-a făcut veselă apariția. Parcă ar fi știut că roșul e culoarea mea preferată. Avea un zâmbet cald ca soarele de-afară. Ne-am îmbrățișat și ne-am sărutat de parcă am fi fost vechi amici. Am luat-o de mână și ne-am dus pe-o bancă pe care-o ochisem dinainte, în parcul central. Banca avea în spate un tei tinerel, dar încărcat cu miriade de flori aurii care se asortau cu părul Anitei. Stateam lipiți unul de altul și respiram mirsul afrodisiac al florilor nemuritorului Eminescu și am rugat-o să se așeze pe genunchii mei s-o văd mai de aproape. Anita n-a ezitat deloc . Am rămas frapat de curajul ei.  Ne-am privit în ochi câteva clipe. Și totuși, mi-am zis, în sinea mea, ce ochi superbi avea Anita! Parcă mă absorbise cu totul în universul lor ascuns.Cât de rare sunt fetele cu ochi verzi, verzi-aurii, despre care se spune în popor tot felul de lucruri, de parc-ar fi niște vrăjitoare:”Fetele cu ochi verzui/ Fură inima oricui”,sau: ”Pe mândra cu ochii verzi/ Niciodată să n-o crezi”. Cuprinși de vraja care gravita în jurul nostru parcă pluteam împreună într-un carusel prin spații ireal de frumoase. M-am trezit ca amețit de sărutul ei prelung și m-am pomenit recitându-i versurile lui Emin potrivite cu atmosfera și împrejurările în care ne aflam : ”Pe genunchii mei ședea-vei/ Vom fi singuri, singurei/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri- rânduri.”Ea cuprisă de frumusețea neimaginată vreodată a acelui moment și, pentru că-l iubea și ea pe Emin. mi-a răspuns la gestul meu cu o sărutare și m-a strâns atât de tare la pieptul ei, ca o mamă pe copilul ei iubit. Cred că avea lacrimi în ochi atât de puternic trăia  momentul acela. Mi se părea  o ființă pasională. Pe astfel de momente vorba lui Emin:”Cine n-ar da viața lui toată”.  Am continuat să ne răspundem uul altuia prin versuri de Eminescu – poetul prin excelență a marilor îndrăgostiți romantici. Pe măsură ce gâguream versuri și discutam despre scriitorii preferați mi-am dat seama de un lucru : că amândoi iubeam poezia – această ”frumoasă a frumoaselor”. Dar, îi plăcea și filozofia, lucru mai rar întâlnit la fete, însă pe piedestalul pasiunilor ei, din câte observasem, împărăteasă era –psihologia. Am remarcat că era  o fată iubitoare și deșteaptă. Îmi spunea că se pregătește serios să dea la  psihologie, la  Cluj. Era atât de caldă, de afectuoasă cu mine în seara aceea, nu mă mai scăpa o clipă din priviri. Cred că se îdrăgostise lulea de mine. Eu îi spuneam că literatura e viața mea și sunt hotărât să urmez filologia. Nu văd o  altă cale pentru mine. Poate, dacă lucrurile vor merge cum ne dorim, ne vom întălni la Cluj, dar până atunci mai e ceva timp… Soarele rotund și palid, vorba poetului, a dispărut după nori. Se înserase de-a binelea. Am lăsat cu greu singură banca noastră,”-  banca îndrăgostilor”- nu înainte de a conveni să ne vedem, ziua următoare, la Biblioteca Județeană.

        Ne-am întâlnit așa cum hotărâsem la ora zece, la bibliotecă. Anita  copleta o fișă cu cărți de psihologie, iar eu aveam în față o fișă cu Schopehauer – ”Lumea ca voință și interpretare”. Am stat în aceeași bancă ca doi colegi care aveam aceeași pasiune – lectura. Ea era absorbită de secretele psihologiei umane, iar eu de secretele gândirii umane. Eram, în vremea aceea îndrăgostit de opera lui Schopenhauer.

Voiam să pătrund cât mai profund în universul nemărginit al liricii eminesciene și aveam nevoie de cât mai multă filozofie. Eram doi oameni în căutarea profunzimilor, în care tocmai intrasem fără să ni le puteam explica. Și…cred că așa era și cel mai bine, atunci. Viața este imprevizibilă, dar neasemuit de frumoasă când ești tânăr și îndrăgostit, dar vorba inegalabilului Emin :”Nu cerceta aceste legi/ Că-nebunești de le-nțelegi”.

                Spre seară ieșeam împreună de la bibliotecă și intram la cofetăria de sub pasaj unde savuram câte-o  prăjitură și un suc.  După aceea ne îndreptam  ținându-ne de mână spre banca noastră preferată unde ne aștepta teiul încărcat cu miriade de flori de aur care răspândeau în jur un parfum plăcut. amețitor. Recitam din inegalabilul Eminescu – inegalabil pentru noi cel puțin –  care trăiam momente de dragoste romantică de neuitat. Ea, dulce ca un fagure de miere, m-a cuprins cu amândouă brațele și mi-a spus privindu-mă în ochi:

        -Sunt atât de bucuroasă, de fericită cum n-am mai fost, cred niciodată. Dar…nu știu de ce parcă mi-e și frică să nu se termine totul, așa…De la Sorescu am învățat ceva care îmi stăruie mereu în minte –  să privesc totul din două perspective :”Mă uit la toate lucrurile de două ori/ O dată ca să fiu vesel și o dată ca să fiu trist.”

        -Oh,Anita, prea repede ai coborât cu picioarele pe pământ. Creierul lucrează în defavoarea sufletului. Emin ne-ar spune :”Nu e păcat/Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”Te contrazice categoric Eminescu.

– Doamne, Dumnezeule! Tu știi ce zi e astăzi, Anita?  E 15 iunie – ziua poetului îndrăgostiților –  Eminescu ! Și același Sorescu de care aminteai și se vede că îl purta în suflet pe Eminescu ca pe-o icoană, a spus-o in stilul lui inimitabil, în poezia ”Trebuiau să poarte un nume”, care este un omagiu adus celui care este și va rămâne un simbol al culturii române  :” Eminescu n-a existat/ A existat numai o țară frumoasă/ Lângă o margine de mare/ Unde valurile fac noduri albe…. și urmează o strofă care ni se potrivește nouă de minune și sună așa: ”Au mai existat și niște tei/Și cei doi îndrăgostiți/ Care știau să le troienească toată floarea / Într-un sărut.”Nu-l putem refuza pe Sorescu, nici de data asta, și uitând de lume ne-am lăsat în voia buzelor dulci și fierbinți. M-am gândit atunci că noi, de fapt, ne-am născut cu dragostea în noi încă de la concepere, numai nu știm care este ființa aceea care o  va trezi din ascunzișurile ei, când anume, în ce împrejurăre. Iată, eram în prezența acelei ființe. Nu toate ființele au acest har.Spun asta gândindu-mă la mine. Eu am rămas un romantic incurabil. Nu eram tipul îndrăgostitului pasional, carnal, deși unele fete, poate asta sperau să găsească la mine. Aici s-au înșelat. Nu vreau să gândesc cu păcat. Cred că fetele sunt în căutarea unor momente de relaxare mult mai precoce decât băieții. Totul depinde de întâlnirea omului potrivit și dorit care să le ofere asemenea clipe de visare, de plăcere, de uitare de sine, de pătrundere în universul necunoscut din noi, de a ne cunoaște reciproc. Există înscrisă în gena noastră umană această  foame, o sete necontenită de cunoștere reciprocă a celor două sexe care sunt două lumi diferite, pline de mistere care se atrag după niște legi care nu ni se dezvălie nouă în toată profunzimea lor. Așa percepea mintea mea lucrurile în vremea aceea. Până la urmă  ajung iar să-i dau dreptate lui Eminescu care mă îndemna să stau liniști:”Nu cerceta aceste legi/ Că-înebunești de le-nțelegi”.

          În atmosfera aceea de vrajă mi-au venit în minte niște versuri care simțeam că ar binemerita pe deplin să-i fie recitate frumoasei Anita :

” În cinstea ta-/ Cea mai frumoasă și mai nebună dintre fete -/ Voi scri trei ode,/Ttrei romanțe/ Trei elegii/ Și trei sonete.”

• Vai, Minulescu este poetul meu de suflet!Când citesc poeziile lui e ca și când aș asculta o muzică de Bach. Și a continuat Anita să recite versurile de-o muzicalitate deosebită atât de binecunoscute și intrate deja în memoria populară:”În orașul care plouă de trei ori pe săptămână/Două jucării stricate/ Un bătrân / și o bătrână/ Merg ținându-se de mână”. Vezi, Nică că versurile adresate mie din ”Odeletă” sunt o promisiune.Abia aștept să le văd! De un singur lucru mi-e tare frică și n-aș vrea pentru nimic în lume să ni se întâmple, a zis Anita îngândurată, răstălmăcindu-l oarecum pe Minulescu, sau mai bine-spus adaptându-l premoniției: ”Ș-ai să mă uiți- /Că și uitarea e scrisă-n legile omenești”.

Am rămas uimit de două ori, vorba lui Sorescu : o dată mă uimea Anita cât de bine, de profund și-l asimilase pe Minulescu, ce memoie bună avea și, a doua oară cred că era mai bine să nu pună   înaintea noastră aceste versuri premonitorii, trist preminitorii, ca nu cumva, în mod nefast, ele să se și împlinească. Cuvintele au o putere fantastică, nebănuit de mare asupra omului. Noi, în virtutea inerției în care trăim, ne jucăm prea ușor cu ele. Ni se întâmplă, din nefericire tuturor.Ne-am ridicat de pe bancă privid-o amândoi parcă cu durere în suflet că trebuia s-o lăsăm singură, și cine știe…poate pentru totdeauna.  Ea rămâne pentru noi, sunt convins că și pentru Anita  – banca noastră, banca   îndrăgostiților romantici.

            

          Ne-am îmbrățișat prelung, ne-am privit în ochi nostagici; i-am pupat ochii, apoi ne-am urat succes la examene și o viață ideală cu speranța că ne vom  întâlni la Cluj. Mă gândesc și astăzi cât de buimăciți, de amețiți am putut fi în momentele acelea. Ne-am despărțit atât de brusc fără a cere niciunul adresa celuilalt, ca să mai comunicăm unul cu altul. Parcă am fi mers la război, atât am fost de zăpăciți. Doamne, e ceva inexplicabil. Dar acum… totu-i tardiv. Doar providența ar putea face să ne mai întâlnim vreodată așa cum numai providența a făcut să ne și cunoaștem în acea seară magică, la banchet. Poate nici nu mi-aș  fi amintit de fel de banchet, dacă Parcele ar fi dormit și n-ar fi pregătit-o pentru mine pe frumoasa Anita.

 

                                               ***