Coliba din via bunicului

” Ce frumoasă-i luna când ești liber!”

Autor: Ioan Bot

                               

 

        O văd și-acum, atât de limpede, în fața ochilor, coliba legendară din via  de altădată a bunicului. Nu-i un vis, ci e o amintire de vis. Coliba putea fi văzută de la al treilea sat, nu era doar, așa… un mușuroi de paie cum erau celelalte, ci era ca un turn de veghe. Când mergeam cu mama în vizită la mătușa, la  Lupoaia, se vedea din fundul grădinii ei coliba bunicului – turnul –  care sta de strajă  zi și noapte peste via și pământul bunicului, un fel de cetate de lemn, în miniatură, în vârful Cucoiatei. Cucoiata era culmea cea mai înaltă dintre cele nouă coline care înconjurau satul ca o cetate.

 Când o apuca dorul de părinți mătușa îmi arătase odată cum mergea în fundul grdinii și-și stâmpăra inima când vedea lucrul părintelui ei – vedea coliba – mică  cât un porumbel.Dacă era toamnă și bunicul, cum sta de strajă la vie, aprindea seara un foc mare înaintea colibei , atunci se putea zări și mai clar locul acela magic nu numai pentru mătușa, ci pentru toți cei șapte fii ai bunicului.

            Mi-aduc aminte, era o zi splendidă de toamnă aurie. Femeile melițau de zor cânepa de toamnă din care după ce o torceau si o țeseau la război, făceau saci, stergare, cămăși. poale,scutece, haine șI multe alte lucruri pentru gospodărie. Era o după masă de toamnă, în apropierea echinoxului, când bunicul  a venit cu sufletul la gură din vârful dealului unde avea casa, la aproape trei kilometri distanță de casa noastră,  să mă roage să merg ziua urmtoare să stau de pază, in locul lui , la via din Cucoiata. Știa bunicul că eu nu l-am refuzat nuciodată. Bunicul era un om mic de statur[, dar aspru, de felul lui, care-ți spunea verde-n față ce avea de spus și nu se lăsa până te convingea de adevăr, deși nu obișnuia să vorbească prea mult decât în unele momente, rare. Cu toate acestea eu îl iubeam. Ceea ce mă uimea la el și nu-mi prea plăcea era mustața mare pe care avea obiceiul s-o tot sucească și răsucească la margini. Mi se părea că seamănă cu mustața lui Visarioan. Într-o zi când se bărbărea i-am spus că ar fi mai bine  să-și radă mustața că mă împunge urât cu ea. El nici nu se putea gândi la așa ceva. Nu m-a băgat în seamă. Doar mi-a spus că are să se îngroape cu mustața așa cum au făcut-o și strămoșii săi. Începusem să-i cunosc destul de bine firea, dar și el mă citiese destul de bine. Mă cunoștea că-mi place mai mult la școală decât la muncile agricole, dar, mai de voie mai de nevoie, făceam și eu unele lucruri, după puterea pe care o aveam la vremea aceea, ca să-i intru în grațiile bunicului.

La rugămintea lui i-am răspuns că aș merge cu mare plăcere, mai ales când e vorba de vie, numai că a început școala, și…n-aș prea vrea să lipsesc. Cred, însă,  că bunicul își făcuse socoteala dinainte, ca să nu vină degeaba atâta cale; să nu bată calea mânzului, cum avea el o vorbă. La răspunsul meu șovăielnic el mi-a zis hotărât : ” Lasă că la director, sau dascăl ce-ți este, îți dau eu să-i duci un coș cu niște struguri din cei mai buni din vie și n-o să-ti facă nimic, doar îi basarabean, suflet bun de român de-al nostru. Mă duc eu  să stau de vorbă cu el, de îndată.  M-a convins  pană la urmă bunicul să-i fiu paznic la vie – o zi. Frumoasă zi, de neuitat! Mă gândesc astăzi, ce mult aș fi pierdut dacă nu l-aș fi ascultat atunci pe bunicul.

            A doua zi m-am sculat dis-de-dimineață si pe când își făcea apariția soarele după culme, eu eram deja în vie , la colibă, la datorie. De la noi de-acasă  până la via bunicului erau mai bine de 3 kilomatri de mers pe jos, de-a dreptul, peste hotare. Era un peisaj splendid. Lanurile de porumb sub strălucirea razelor soarelui tomnatic păreau poleite cu aur.

 Via bunicului era bine împrejmuită cu gard din nuiele împletite de mâinile lui harnice. După ce am ajuns m-am plimbat în jurul viei, prin vie, unde era un miros amețitor care venea de la tot soiul de struguri care erau bine dați în pârgă. Culorile toamnei își făcuse vizibilă prezența și-n via bunicului pigmentată în roz, galben- auriu, roșu și negru.

Stând acolo singur între două pâlcuri de pădure , nu știu cum m-a apucat, așa, dintr-o dată, un soi de frică.  De câte ori se auzea pâș-pâș prin pădure era poate vreun iepure, veveriță sau pasăre, trsăream la gândul că ar putea să apară vreun hoț la struguri. Mi-l închipuiam a fi o bidiganie urâtă, o pocitanie de de om. M-am urcat fără să mai stau pe gânduri, repede-repede într-un piersic care era in mijlocul viei și am început să cânt cât mă ținea gura. La asta mă pricepeam. Atâta puteam și eu ca să-mi anunț prezența mea acolo. Să știe acel cineva, că via nu-i de tot  pustie. Piersicul era plin de piersici duranțe, tari, dar foarte dulci și aromate. După ce m-am săturat de piersici, m-am dat jos și am mâncat pâine cu struguri roșii, cei mai delicioși struguri din vie, care-mi plăceau mie la nebunie.  In timp ce mâncam numai ce văd că se apropie de mine un om mic, puțin gheboșat. L-am recunoscut îndată. Era Cocu, un om sărman dintr-un sat vecin, micuț ca un cocuț, o umbră de om, care era chemat în fiecare an, în septembrie, când începeau să se coacă strugurii, ca să păzească viile ancăleștilor –a celor trei frați : Florea, Grigorea și Simion. A mai trecut o vreme stând de vorbă cu omulețul acela. Cocu era o poreclă hazlie pe care i-o dăduseră oamenii fiindcă-l văzuseră așa micuț ca un cocuț pe care-l fac femeile anume pentru copii și pentru păcurari.

 La vreo două sute de metri mai sus de via bunicului era un observator- Observatorul de la Cucoiata era ridicat de militarii aflați într-o aplicație, prin anii șaizeci, cu un anume scop strategic – în cazul vreunui atac dușman. Eu m-am dus de câteva ori în ziua aceea și m-am urcat pe scările acelea cât am putut eu de sus, curios să văd până unde se poate vedea cu ochiul liber, fiindcă-i văzusem pe militarii care fuseseră mai dimineață pe-acolo că puneau ochelari la ochi ca să poată vedea, cred, până la Oradea, la Ciuperca de pe Dealul Viilor. Așa auzisem eu pe unul din militari spunând :”Uite, măi, ce bine se vede Ciuperca din DealulViilor!” Acesta era un fel de turn de veghe rece, militar. Te luau fiori reci când te urcai pe el și priveai de la înălțimea aceea. Mă îngrozea  gândul la război.

 Turnul de veghe al bunicului, în schimb era un obiectiv bahic, pașnic. Era altceva. Era făcut de mâinile bunicului; radia căldură în jurul și înăuntrul lui. Era și un loc în care te puteai odihni, fără frică. Te puteai adăpocti de vânt, de ploi, de frig.

Timpul zburase. Se lăsa încet seara. Frica începea din nou să-mi dea târcoale. M-am urcat  iar, cât am putut de repede sus, în piersicul de lângă colibă, cu ochii țintă la drum, doar- doar o da bunul Dumnezeu să-l văd  apărând pe drumeag, pe bunicul.  Când deja se lăsase noaptea de-a binelea, abia atunci am auzit acei pași mărunți multașteptați apropiindu-se pe drumeagul deasupra viei. Recunoscusem imediat că aceia nu puteau fi decât pașii bunicuțului meu drag.

 Pe cer stăpânea o lună plină înconjurată de o aură luminoasă ca o mireasă împodobită în așteptarea mirelui. Se vedea prin vie, aproape ca ziua. Am fugit înaintea bunicului și l-am îmbrățișat cât am putut eu de tare, bucuros că a venit, în sfârșit, și a făcut să dispară urâta frică care începuse să pună  tot mai mult stăpânire pe mine. Bunicul  s-a asezat lângă mine în fața colibei zâmbind pe sub mustață și a scos dintr-o traistă o bucată mare de slănină, niste cepe și câteva felii de pâiine proaspătă coaptă în cuptor de bunica. A luat niște vreascuri de lângă colibă  și a făcut un foc mare și-a căzut, așa, deodată, o vreme pe gânduri. Privea, undeva, în gol. Apoi s-a uitat la mine și mi-a zis cu un dram de nostalgie în glas : ”Ei,focul ăsta îl vede acuma și Maria – mătușa ta din Lupoaia,din ograda lor.”

 A fost cea mai gustoasă cină în aer liber în bătaia lunii și a stelelor, în compania gureșilor greieri care cântau fără pauză. Aici ceapa friptă în vârful frigării din lemn de carpen îmbibată în unsoarea care se scurgea din slănină avea cel mai grozav gust din lume, mai ales când îți este și o foame de lup, cum îmi era mie atunci.

            Bunicul, știam de la mama că era un mare meșter de case. Singur își făcuse case, grajd, cotețe, colne. Le muta dintr-un loc în altul fără să stea mult pe gânduri.

Toate celelalte colibe din jurul viei lui erau făcute simplu, în furci, acoperite cu paie , și se dormea pe pământ, pe un țol întins peste un srat de paie sau fân. Coliba bunicului, care avea mâini de meșter, se deosebea de celelalte. Avea  patru stâlpi destul de groși din lemn tare de salcâm. Jos era un loc larg cât o cameră de ¾.înaltă de peste 2m și meșteșugit împrejmuită pe cele trei laturi. Deasupra era un pod, ca a unei șuri, unde se putea dormi liniștit. Acoperișul era din paie așezate cu meșteșug încât nici macar un strop de ploaie n-avea cum să treacă prin ele. După ce am terminat de cinat cu mare poftă în cel mai curat aer din lume, pe muzica greierașilor ne-am urcat ușor în pod să ne pregătim de somn. Urcarea în pod se făcea pe un lemn de gorun, o rudă , cum îi ziceam noi, pe care erau lăsate cîteva clenciuri – cioturi – pe care puneam picioarele ca pe-o scară până sus în pod. Ce-i drept,făceam un fel de echilibristică până ajungeam sus. Podul era bârnit bine de bunicul cu bârne cioplite de el, și peste bârne era așternut un strat bun de paie și fân , plăcut mirositor, iar într-un loc unde era culcușul – era întins un lipideu din pânză de cânepă, o pernă la cap și o pătură de lână cu care ne acopeream. M-am strâns lângă bunicul ca un pui de iepure lângă mama lui. Bunicul n-avea somn, deși muncise toată ziua. Numai ce-l aud spunând: :”Acum sunt și eu un fel de boier, nepoate! De când am visat eu să am via mea!…  Doamne, când îmi aduc aminte, ce ani grei de muncă am mai tras cât am fost prizonier în Rusia, pe câți am văzut pierind cu ochii ăștia… mă trec și astăzi fiorii! Și-apoi.. fără un ban în buzunar, când ne-au dat drumul, am venit  pe jos…  multă vreme, până am ajuns acasă din pusta rusească. Ce cuvânt sfânt este acesta – acasă. Nicăieri în lume, nepoate, nu-i ca acasă. Nu știe omu săracu numai cănd îi dus departe de casă și… nu știe dacă se mai întoarce vreodată la locul unde i-a lăsat pe cei dragi : mamă, tată, frați, surori, vecini… Mulți ortaci de suferință au cazut la liberare, pe drum, de slăbiți ce erau și de oboseală și… n-au mai ajuns acasă la cei dragi care-i așteptau, a zis bunicul cu vocea tremurândă. Pe unii îi așteaptă copiii și nevestele și astăzi, dacă-.dacă or apărea într-o bună zi. Se tot uită o vecină în fiecare dimineață și seara. Iese și noaptea afară, dar…înzadar. Cine știe când și unde i-or fi pierit oasele. Doamne, nu știu cum să-i mulțumesc lui Dumnezeu câte zile oi mai trăi, că nimeni altul decât singur El mi-o întărit îngerul și mi-o purtat de grijă de am ajuns viu acasă, pe piciorele mele și-acum suntem aici,  în coliba noastră. De multe ori mă gândesc că asta-i numai o minune dumnezeiască, a încheiat, cu un oftat, bunicul. ” Cu bunicul am dormit de multe ori în casa făcută de mâinile lui, în grajdul făcut tot de el, iar acum eram în vie, în coliba lui dintre păduri, la Cucoiata, unde era aerul cel mai curat din lume.

După o pauză de câteva minute, bunicul a oftat adânc și

s-a uitat spre mine să vadă dacă n-am adormit. Simțea nevoia  să-mi mai povestească  câte ceva din viața lui atât de greu încercată. ”Viața asta-i scurtă, nepoate, dar necazurile sunt muulte.Eu am trecut prin iad, nepoate, mi-a zis el apoi. Nu știu dacă tu ai auzit și dacă știi ce-i acela iad. Dar eu am avut parte de el.. Ei, iadul ăsta este un loc de chinuri grozave unde vor fi aruncați cu grămada toți păcătoșii, necredincioșii, hoții, lacomii și criminalii, mincinoșii împreună cu dracii și cu toți care fac pe pământ voia lor vor fi pedepsiți acolo…toată   veșnicia”. Eu, atunci, curios l-am întrebat pe bunicul  cum a zis  că el a trecut prin iad. Mai poate veni cineva înapoi de-acolo, din fundul iadului?! Bunicul mi-a răspuns repede văzând că n-am înțeles :”Ei, acolo ude-am fost dus de ruși prizonier, nepoate, a fost iadul adevărat, de pe acest pământ. Rușii s-au purtat cu noi mai rău ca dracii cu cei din iad : ne-au chinuit cu munci grele din zori și până noaptea pe-un frig de-ți înghețau sprâncenele, ochii, urechile și mâinile. Eram îmbrăcați subțire de tot, cu niște zdrențe de haine de ne crăpau genunchii de frig. Încălțăminte – vai și-amar. Apoi foame și bătaie și-un gloșcior de mâncare ne era răsplata. Fiule, mi-a mai zis bunicul, tu ești tânăr- tânăruț, să te păzească bunul Dumnezeu să n-ajungi niciodată să treci prin ce-am trcut eu și Ioanea, unchiul tău, care a călcat și el, nefericitul, pe urmele mele, în al doilea război. Când n-a mai putut munci și s-a îmbolnăvit de tifos l-au aruncat ca pe un câine mort într-o ogradă, să moară în frig..

Într-o dimineață, nepoate mi s-a întâmplat un lucru îngrozitor. M-am trezit că sunt orb.Toată noaptea m-au durut capul și ochii atât de groaznic că am crezut că-mi pierd mintea.Când s-a sculat vecinul de pat m-a întrebat ce-i cu mine de nu mă mai scol. Am dat să mă ridic din pat și când m-am uitat în jurul meu n-am mai văzut pe nimeni : nici prietenii mei de suferinți, nici pat, nici haine, nimic, nimic. Pentru ei era ziuă, dar pentru mine era tot noapte. Era un întuneric gros, total. Ochii mei nu mai vedeau, ca și cum nu i-aș fi avut deloc. S-a dus vederea mea, mi-am zis în gândul meu, din cauza blestematului de frig îndurat. Sunt condamnat la orbire pe viață. M-am gândit atunci că acolo îmi vor putrzi oasele, între străini. Am dat să plâng, dar n-m putut. Doar am scos niște sughițuri de se zgâlțâia patul cu mine. Am crezut că gata, s-a terminat totul. Nu mai aveam nici lacrimi. Noroc că mai puteam vorbi. Le-am spus prietenilor mei că eu nu mai văd deloc, nici unde sunt, nici pe ei, nici să iau hainele să mă îmbrac ca să pot merge la mâncare. Nu mai puteam merge singur nicăieri. Ei, bieții, s-au strâns în jurul meu uimiți de ce le auzeau urechile. Înlemniseră. Îi simțeam cum vin unul câte unul, că de auzit mai auzeam. Nu mai văzuseră așa ceva în viața lor. I-am auzit șușotind între ei. M-au îmbrăcat dac-au văzut ei că nu-i o glumă, cum mai făceam noi uneori, haz de necaz. Apoi m-au luat doi prieteni buni de brațe să mă ducă și pe mine la masă, așa cum duci un orb care nu știe unde calcâ. Când m-a văzut bucătăreasa-șefă că mă uitam așa fix cu ochii și alții mă duceau de mână m-a întrebat mirată pe limba lor : ” Ce s-a întâmplat cu tine Porfișca?  Nu mai vezi nimic?!” I-am spus că m-am sculat orb după o noapte de dureri soră cu moartea. N-o să te mai pot vedea niciodată, Marusia!, i-am spus. Marusia era o rusoaică balșaia foarte frumoasă. Ea a venit și m-a luat de mănă și mi-a spus să nu mai fiu așa trist și deznădăjduit că are ea leac pentru boala mea. M-a luat de mână și m-a dus înăuntru, unde făceau mâncarea, și m-a pus să stau cu ochii deasupra unui cazan mare cu aburi, în care am aflat că fierbeau atunci ficați de vaci. Nu pot uita niciodată cum după ce am  stat o vreme acoperit peste aburii aceia de ficat, am început să năzăresc puțin, așa ca printr-o ceață deasă. Apoi din ce în ce , încet-încet a început să-mi revină vederea . Nu-mi venea să cred. Când m-am ridicat de-acolo nu-mi vevea să cred că-i adevărat.

 Eram lac de apă din cap până în picioare, dar vedeam din nou ca înainte. Nu-ți pot spune cât am fost de bucuros. De bucurie săream în sus ca un copil. Am mers la bucătăreasă care era o femeie balșaia, mare, și am îmbrățișat-o cât am putut de tare. I-am sărutat fața și mâinile. M-am uitat la ea ca la un înger coborât din cer. Și ea era foarte bucuroasă și m-a luat ca pe un copilaș și m-a strâns cât a putut de tare, la pieptul ei, ca o mamă. Ce inimă și ce suflet bun avea această femeie rusoaică! Nu era frumoasă numai la privit, ci avea și sufletul la fel de frumos. Lucru rar cu care te mai poți întâlnești în lumea asta. Ea nu s-a uitat la mine ca la un dușman, un prizonier pârlit ce eram, ci s-auitat la mine ca la o ființă deopotrivă cu toate celelalte. Lucru mare! Femeia îl avea pe Dumnezeu în inima ei bună și miloasă. Ea a făcut pentru mine mai mult decât ar fi făcut toți doctorii din lume.  Mie nu-mi venea să cred că o bucătăreasă ar putea avea leacuri pentru o boală așa de cruntă cum este orbirea. Unii oameni au darul acesta de la Dumnezeu de a face bine semenilor. Toată viața o voi pomeni în rugăciunile mele pe Marusia. Noi n-aveam doctori acolo, și nici nu m-ar fi dus nimeni la spital, niciodată. Nicio speranță! De n-ar fi fost acolo femeia asta binecuvântată cu darul acesta de vindecare, cred că m-ar fi aruncat ca pe-o mortăciune într-o pădure în care urlau lupii flămânzi, care m-ar fi sfâșiat cât ai clipi. Și nimeni n-ar fi știut unde m-am prăpădit. Cine ar mai fi avut nevoie de un orb?!

 Apoi a început, bunicul, să-mi spună cât de fericit se simte acum, aici lângă mine. Voi încerca să redau din memorie acele momente unice, grele de emoțíi, o confesiune care mă urmărește plăcut toată viața. Zicea el :

                         ” Ce frumoasă-i luna când ești liber!

O minune-i luna când ești liber  în  coliba ta! Ooo, Doamne!…  cât sunt de fericit c-am lăsat iadul acela nenorocit în urma mea. Nu m-am mai uitat înapoicând m-au eliberat nici dacă ar fi căzut bulgări de aur de sus. Nu! O zi și-o noapte-am tot fugit. Ai văzut cum fuge câinele când îi dai dumul din lanț? De bucurie fuge de nu-și vede picioarele. Doamne, frumoasă-i luna când ești liber și ești fericit! a exclamat el din nou.  Când ai casa ta, nevasta ta, pruncii tăi ca niște flori din rai!Trei fete ca niste printese, patru feciori ca niste prințisori. Iubească-mi-i Dumnezeu!  Să ai pâine pe masa Ta, fie chiar și mălai. Vorba românului amărât: << Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea>>. Dar apoi să dormi în patul tău?! Să-ți fie cald în casa Ta! Să nu-ți clănțăne dinții în gură ca unui câine  de care stăpânul n-are niciun pic de milă. Să ai slănină în cămara Ta ! Să-ți tai  cât vrei tu din ea…Cât poți mânca. Mămăligă unsă pe masă, cu slănină friptă- bunătatea pământului! Și-apoi un pahar de vin sau două, stors din via ta, scos din butoiul tău. Și-atunci… să ieși cu drag la muncă pentru ai Tăi, pe pământul Tău, cântând și fluierând în carul Tău, tras de bivolii Tăi. Să nu fii tu bivolul nimănui, sub biciul străinului! Să te ferească Dumnezeu cel bun de mila străinului – că-i ca vârful spinului.Ce bucuros aș colinda si astazi, la varsta mea, țara mea roată- roată. Să le dai binețe oamenilor dragi în limba Ta. Și ei să-ți răspundă cu inima română, tot în limba Ta. Să stai de vorbă pe săturate cu moldoveanul, cu bănățeanul, cu moroșanul,cu olteanul și cu tot neamul privindu-ne cu drag în

 

ochi ca niște frați, adevărați. O altă fericire, o mai mare bucurie pe lumea asta pentr-un muritor, nu poate fi, nepoate!

 A, tu știi să cânți ca o privighetoare în răcoarea dimineții, mi- a zis bunicul, mângâindu-mă părintește pe cap. Ți-ai pus în cap toată ulița. Nu știu dacă am auzit eu bine. După cum văd înseamnă că și tu ești trezău ca mine. Și eu mă trezesc cu noaptea-n cap. N-am fost un somnoros. Niciodată nu m-a prins soarele în pat. N-am știut ce-i lenea. N-am avut timp pentru ea de când sunt. Dacă aș fi cunoscut-o și i-aș fi ascultat glasul ei aș fi murit demmult, de foame.

 Aș vrea, nepoate, să-ți mai spun un lucru la care să te gândești bine și să nu-l uiți, că precis îmi vei da dreptate mai târziu. Zice așa, o vorbă încercată din popor: :”Cine are minte, are și merinde”. La asta, însă,a zis bunicul, mângâindu-mă ușor pe cap, eu aș mai adăuga ceva – pe lângă minte îți mai trebuie și o țâră de noroc.

 Tu nu bănuiești cât de fericit sunt să te am acum, aici cu mine. Tu care-ai trecut prin moarte, dar ingerii tai păzitori ți-au fost totdeauna aproape. Se vede bine că Dumnezeu ti-a fost mereu aproape, mereu aproape…” Si-am adormit ușor cu ingerii pe pleoape. Sub paza lunii in coliba din via bunicului, la Cucoiata. Cu bunicul la stanga si bratul ingerului meu, la dreapta. Simțeam că și lunii îi venise somnul. Se ascundea încet-încet după un nor în care regina cea frumoasă și înțeleaptă a nopții își găsise culcușul. Și-a dispărut.

            A fost de ajuns și o jumătate  de noapte albă!

            Da, mi-am zis amintindu-mi multă vreme de cele spuse de bunicul în noaptea aceea binecuvântată. Bunicul gândea, gândea mereu prin comparație cu ceea ce i s-a întâmplat, ca un om care a scăpat din anticamera morții, sau și mai rău, ca unul care văzuse și trăise o vreme, cum mărturisise el, în iadul rușilor. Iadul acela și-a pus amprenta asupra vieții lui. Nu-l putea uita. L-a învățat să gândească și să prețuiască fiecare zi din viață, să se bucure și să se mulțumească cu oricât de puțin, numai să fie liber… Asta era condiția fericirii în mintea bunicului : să fie liber în țara lui, la casa lui, în familia lui, pe pământul lui.  Simțea, însă nevoia să vorbească ori de câte ori se ivea ocazia celor mai apropiați din famila lui, despre  grozăveniile prin care a trecut. Nu se mulțumea să le lase se îngroape toate  odată cu el și să rămână  necunoscute de nimeni.

            Și totuși, nedreaptă e viața când e vorba de libertate.N-a durat mult libertatea de care abia începuse să se bucure bunicul. Binele și bucuria n-au viață lungă, din nefericire.  N-a durat un an, sau doi, și cutremurul din jur cu colectivizarea forțată după model rusesc care a zdruncinat din temelii și iremedibil viața românului  a ajuns într-o zi și la via și coliba bunicului și-a înghițit și pământul muncit și cumpărat bucată cu bucată numai el știe cu câtă trudă. A fost un război psihologic colectivizarea de pe urma căruia unii au scăpat schilodiți în suflet, iar alții au murit blestemând ciuma roșie care a fost mai rea decât toate ciumele îndurate. 

            După ce bunicul a scăpat din iadul rusesec și a crezut că este liber ca pasărea cerului într-o țară liberă – frumos lucru mai poate fi speranța! – , dar rușii bolșevici l-au urmărit toată viața, ca o piază rea. Rușii au fost pentru români ca niște oaspeți nepoftiți, nedoriți. care îți calcă forțat pragul și ți se așează, obraznici, direct la masă și apoi se fac ei  stăpâni și bietul român devine sluga, robul în casa lui. Pe bunicul l-au omorât acești ”oaspeți nedoriți” de trei ori: o dată când l-au luat prizonier și, a doua oară când l-au lăsat calic luându-i tot pămntul staliniștii- bolșevici mână în mână, desigur, cu unii dintre ”românii noștri verzi”,  care și-au vândut sufletul pe treizeci de arginți, ca Iuda, dușmanului; iar a treia oară când i-a luat prizonier bâiatul cel mare. Și el a văzut moartea cu ochii numai mila Celui de Sus a făcut să se mai ntoarcă viu acasă.  Toate greutățile, nu puține la număr, care au apăsat greu pe umerii și sufletul bunicului nu l-au putut doborî la pământ. Nu s-a dat învins cum ar fi vrut dușmanul. Avea în el o fibră puternică de luptător, deși era numai o mână de om când te uitai la el. Dar se vede că esențele tari se țin în sticluțe mici.

 A tot așteptat bunicul să-i vadă pe șarlatanii care i-au furat munca, pământul, via, crăpând într-o zi ca Iuda, dar n-a mai apucat ziua aceea  să-și vadă din nou pământul pe care îl iubise cu patimă, ca pe sufletul lui. Când i-au furat pământul nu i-a crăpat inima; fiindcă era destul de călită, dar i-a albit tot părul pe cap și mustața de seara până dimineața, de suprasupărare. Văzând, însă, că nu-i altă cale, și-a luat inima-n dinți și s-a luat din nou la trântă cu viața, cum fusese el obișnuit; s-a apucat să scoată buturugi de pe pășune, ca un rob pentru tot restul vieții, robul lui însuși, pănă si-a refăcut, cu multă sudoare, o mică parte din pământul furat, ca de niște hoți la drumul mare, de comuniștii – bolșevici, ca mai apoi,  pe locul unde altădată a fost pământul și via lui dragă, i-a fost dat să vadă, cu durere nespusă în suflet, cum creșteau  în voie arbuști, spini și mărăcini și-și creșteau vulpile roșii puii. Ca un blestem! Dar…cui ce-i pasă,  de viața cuiva!

 Noroc că bunicul, pe lângă că-i plăcea munca, mai avea două arme simple, dar invincibile cu care a avut puterea să sfideze sistematic răul : erau credința statornică în Dumnezeu care, zicea el, este drept și-i va judeca cu dreptate pe toți oamenii și iubirea părintească nemărginită pentru familie, rudenii. pentru semeni și pentru tot neamul în care s-a născut,  a învățat să vorbească, să cânte, să se roage și să iubească.  Și-a ajuns –  nonagenar.