(Re)transcenderea litaniei în arta creației literare

Valentin Lupea

Litaniile-poem din cartea lui Ioan Romeo Roşiianu, LITANII PENTRU INIMA SURDĂ, pot da imaginea unor referințe poetice excelente pe marginea trăirilor şi frământărilor sale sufleteşti ṣi intelectuale, a litigiilor sale cerebrale, însă fondul lor rămâne unul unic şi adânc, lăsând să se întrevadă o mare coerență artistică, dedusă dintr-o experiență bogată şi nemijlocită cu faptele de trăire ṣi simțire, sau de imaginație, al căror aspect divers, nu ne poate înşela asupra acelor linii de mare forță intelectuală care traversează subtextul cărții, unindu-i înțelesurile şi făcând-o superior delectabilă.

Am spus şi cu altă ocazie faptul că Ioan Romeo Roşiianu a fost şi a rămas un poet în inima şi-n simțirea căruia totul prinde nuanță liturgică căpătând un pronunțat iz de sfântă împărtăşanie, armonizăndu-se perfect cu trăirile şi simțirile sale interne, cu dorurile şi ofurile sale atât de felurite în care, pe prim plan se află moşii şi strămoşii săi, în primul rând părinții, tata şi mama, din care descinde direct. 

Cartea de față, LITANII PENTRU INIMA SURDĂ, pare a fi, şi este, o continuare a cărții anterioare de versuri, LITANII PENTRU SUFLETUL GOL, 2024, în care Ioan Romeo Roşiianu foloseşte vocabula „litanie”, termen bisericesc, această rugăciune dialogată sau cântată alternativ de către preot şi credincioşi, constând în scurte invocații, ocazie cu care distinsul poet şi critic literar transcende termenul bisericesc în arta creației literare, făcând din el o specie literară a genului liric în versuri al literaturii române culte, specie prin care eul poetic îşi destăinuie frământările, durerile şi trăirile sale, păsurile sale, masei anonime a cititorilor. 

În cartea luată în discuție, la fel ca şi-n cea anterioară, Ioan Romeo Roşiianu apare în ipostaza unui poet al unor atitudini lirice ieşite din comun, purtându-ne până în pragul unor abisuri infernal de dureroase, abisuri în care imaginea mamei pe care o invocă mereu în momentele grele, în momentele de restrişte, căreia i se destăinuie cu mare delicatețe, dar şi cu durere, uşurându-se şi liniştindu-se el pe el, apare la modul litanic, dincolo de orice orizont, dar în apropierea bunului Dumnezeu, simțind că”… numai lacrima desparte / drumul meu spre tine către eu / mamă îmi eşti foame toată setea / n-am să pot să mai adăst cumva / când am să dansez cu moartea / râsul meu prin lacrimi va trecea” (CÂNTEC PENTRU MAMA).

În asemenea momente, destăinuirea eului poetic, care se simte atât de singur fără ființa care i-a dat viață, i-a amploare cosmică, transformându-se din cântec-litanie în bocet de maximă tânguială, în care chiar şi timpul pare a sta să moară, iar amintitile îl rod şi-l dor pe eul liric, făcându-l să trăiesc acea stare de disperare sufletească prin care „…ultima şi-ntâia oară / plâng de dragul tău şi mor” (CÂNTEC PENTRU MAMA).

Dorul de mamă devine aproape palpabil, este un dor mare, un dor din greu, un dor în care şi tăcerile îl dor într-una, „…mamă îmi este dor de brațul tău / şi de caldul sânului de-aproape /(…)/ mamă îmi e dor de zisul tău / de surâsul tău cu veşnicie /(…)/ mamă mi-este peste poate azi / dar mă-nchin la frageda făptură”, cerându-şi iertare în acelaşi timp, „mama mea te rog să mă mai ierți / mi-e popasul greu şi jalea mare / mai aştept şi-acum să mă mai cerți / cu iubirea ta adâncă mare // mama mea te rog să mă atingi / să-mi mai dai cuvânt de-nvățătură / o privire-n suflet să-mi înfingi / o iubire ce nu se mai fură” (CÂNTEC PENTRU MAMA).

Eul poetic încearcă să revină cu picioarele pe pământ, pustiit de atâtea lacrimi, încercând să cioplească prin slove haina potrivită chipului mamei, scuzându-se pentru această coborâre din macrocosmosul durerii, aici pe pământ, la nivelul microcosmosului, nemaiavând „constelații” să-i închine, inima rănită tare fiindu-i, simțind cum umbra lui, din urmă-l va ajunge, şi-atunci „… te voi strânge-n brațe ca un prunc / tu-mi vei şterge zilele de dor /(…) /voi veni cu amintiri frumoase / visul meu să-l pui de căpătâi /(…)/ n-am uitat de ulița bunicii /(…)/am rămas să mai măsor cărarea / doar pe mal de ape m-am mai dus / şi mă doare aspru-nviorarea / care-atunci pe tine te-a răpus” (SĂ MĂ IERȚI, MĂICUȚĂ!). 

Verbul „a sta” capătă acum nuanțe şi sensuri de a rămâne încă, aici pe loc, țintuit în piroanele durerii, până în clipa sosirii plecării, creând jocuri de cuvinte cu adânc iz metafizic: „…stau şi stau că statul e un stat / lângă marginea din marginea tăcerii / vreau să stau la sânul ulcerat / să-ți sfințesc / comoara resemnării” (SĂ MĂ IERȚI, MĂICUȚĂ!).

Elogiile aduse mamei plecată la cele veşnice nu mai contenesc, lungind poemul-litanie-bocet, neputăndu-se desprinde de imaginea invocată, „…ai fost bună mama mea frumoasă / Doamne ce putere mai aveai / am rămas copilul dus de-acasă / cel pe care-n vise îl aveai /(…)/ astăzi plâng în zilele de post / amintirile cu tine neratate /(…)/ mi-e mai dor de umbra ta-ngrădină / la ibric cafeaua când făceai / lucrai mult cu aripi de albină / pentru multe suflete torceai…” (SĂ MĂ IERȚI, MĂICUȚĂ!).

Alteregoul poetului mărturiseşte măicuței sale dragi faptul că nu mai are lacrimi să mai plângă, ochiul lui îi este obosit, neştiind când va sosi momentul „…când la tine-o să ajung / biet copil de toate vitregit / m-am ascuns măicuță printre cărți / plâng şi azi şi plânsul mă ucide /(…)/ plâng încet să nu mă ştie cerul / plâng măicuță sufletul e gol / şi-o înfipt o moarte-n mine gerul / vin curând în luturi ca să mor // să m-aştepți la calea jumătate / nimănui să-i spui că am greşit / n-am clădit în viața ta palate / doar pe mine-n toate risipit” (SĂ MĂ IERȚI, MĂICUȚĂ!).

Tematica litaniilor variază progresiv şi-n cartea aceasta, continuând cu amintirile trăirilor eroului liric, amintiri ce-au fost cândva, prosternându-se la asfinţit şi la ploi, legănându-se în linişte pe drumuri, „…am suferit de patimi şi nevoi / m-am strecurat prin ultimele fumuri // am argăsit de cale lungă dorul /(…)/ am tot făcut cu facerea ceva”, rămânându-i în suflet doar amarul (ABDICARE) şi jocul meditativ al cuvintelor, cu „albul meu şi albul tău”, acelaşi alb în varii împrejurări, alb care se-ndepărtează evolutiv în timp, ajungând o poveste spusă, „albul meu”, iar „albul tău ecouri nu mai are / albul meu e ultima redută / albul tău nici margini nu mai are” (ALBUL MEU ŞI ALBUL TĂU), făcând promisiuni, plecând ṣi-ntorcându-se, şi iarăşi ducându-se, pentru că „… dusă-i calea mea / nimeni nu mai ştie cum se-ntoarce / într-o viață reavănă şi ea / o poveste nouă nu se toarce” (AM PROMIS), spunând ceea ce avea de spus, cerându-ṣi iertare, nemeritând „linişti şi-nchinare”, rămânând „…printre poveşti / o lacrimă uscată şi cu sare /(…)/ am să-ţi spun că spusul spune / poveşti de depănat poveştile / iubita mea din altă lume / tu astăzi moartea povesteşti” (AM SĂ ÎȚI SPUN).

Spusele eului poetic, prin versuri rimate în stil clasic, cu rimă încrucişată în majoritatea poemelor, alternează, ca şi-n cartea anterioară, când într-un suspin tânguios, când într-o apă tare, devenind arc dureros peste paradisuri nevinovate, iar construcțiile versurilor, ale măsurii acestora, ale ritmului şi ale rimei, scot pe deplin în evidență trăirile şi frământările lui, iubirile şi neiubirile unui suflet zbuciumat, cuprins şi chinuit de dragoste şi de doruri multe, alinate, dar mai mult nealinate, un suflet care, deşi trăieşte la modul cerebral, se consumă la modul sufletesc, nu numai spiritual.

Poetul apare ṣi-n această carte, trăind şi iubind lucruri felurite care, de cele mai multe ori, nu-i răspund trăirilor lui, iar ceea ce-i mai dureros este tocmai faptul că nici el însuşi, chiar, nu-şi poate explica tentativa aceasta obsedantă de a depăşi marginea posibilului, motiv pentru care promite şi spune, concomitent cu dorința de a muri, pentru că-n jur este moarte de ajuns, plângându-se unui Dumnezeu care nu se arată, blestemând zilele de acum, dialogând cu îngerii, spunându-le că nu mai cere nimic, că nu mai poate şi nu mai ştie ce, simțindu-se un damnat condamnat la chinurile infernului, blestemat pe rând, ascunzându-şi luceferii, cu inima-i searbădă, în iubiri necondiționate, dar mărturisite, durându-l litaniile care devin inutile, ştiindu-se cu moartea, total sau deloc, pregătindu-se de inevitabila şi mereu proaspăta murire, certându-se şi îmbătându-se cu această viață plină de vânt şi de „gunoi”, care miroase a nelinişte şi a neputință, nemaiaşteptând nimic şi pe nimeni, Dumnezeu rămânând doar o poveste, o poveste de sfârşit, în aceste risipiri perene cu spovedanii inutile şi cu stampe de poeți şi de actori trişti, cu visuri de noapte, cu vreri şi vrerea sa, totul încheindu-se cu ODA BUCUREŞTIULUI MEU, luându-şi parcă rămas bun de la oameni şi de la locuri, având „Bucureştiu-n sânge şi cuvânt”, dorind să moară în toate cele, „…să duc cu mine în mormânt / doar amintirile rebele” (ODĂ BUCUREŞTIULUI MEU).

Arta cuvântului la Ioan Romeo Roşiianu, în spațiul şi-n spiritul litaniilor sale, se află într-o fericită şi fecundă interferență cu arta filosofării, constituind o structură care vizează o coordonată lirică permanentă, primind rolul decisiv în ansamblul creației sale, devenind cu mult mai mult decât o simplă performanță poetică sau o dezvoltare tematică oarecare, o stare de filosofare multiplă, fie direct invocată, fie că o incubă versul însuşi, aceasta ținând de stilul interior al cărții, acela de structurare a subtextului ei antologic şi a condiției ei umane între mister şi între relevare. 

Valentin Lupea