Lucia-Elena Locusteanu-TUDOR ARGHEZI

TUDOR ARGHEZI
(I. N. Teodorescu)

(A semnat: Ion Theo – prescurtare
a numelui adevărat; Lara Teobald;
iar din 1898, semnează ARGHEZI –
de la Argesis – numele străvechi
al râului Argeș)

„M-am zămislit ca-n basme, cu șapte frunți și șapte

Grumazi și șapte țeste.

Cu-o frunte dau în soare, cu celelalte-n noapte.

Și fiecare este
Și nu este.

Sunt înger, sunt și diavol, și fiară și-alte-asemeni
Și mă frământ în sine-mi ca taurii-n belciug…”
(Tudor Arghezi – „Portret”)

Versurile citate conturează profilul liric arghezian într-o autodefinire
ce evidențiază structura sufletească contradictorie a poetului ce-și caută în
permanență drumul creator.
Criticul Eugen Lovinescu îl consideră, încă din 1923, „un suflet
faustian, în care sălășluiesc două suflete, ce se ciocnesc (…), principii
contradictorii ale omului modern”.
Poet al perioadei interbelice, Tudor Arghezi este un spirit patetic și
neliniștit, este poetul marilor întrebări fără răspuns, ce a făcut din drama
existențială punctul de plecare al liricii sale.
Nicolae Balotă consideră că ,,scrisul lui Arghezi, înainte de a fi dramă
etică sau gnoseologică, este o dramă a cuvântului”.
Disputându-și locul cu Lucian Blaga, de „cel mai mare poet al românilor,
după Eminescu”, Tudor Arghezi este un liric prin excelență, greu de încadrat
într-un singur curent literar.

Trebuie să menționăm că în această perioadă se întretaie, luptând
pentru supremație, afirmare curentele secolului al XX-lea, unele doar
românești, ca sămănătorismul și tradiționalismul / gândirismul, ultimul
apărut după poporanism / narodnicism, dar și multitudinea de curente

moderne: parnasianism, simbolism, cele de avangardă, culminând cu im-
presionismul, expresionismul, ermetismul etc.

Ideile estetice ale liricii argheziene se grefează în metafore reve-
latorii, cum le-ar numi Lucian Blaga.

Deși n-a scris o Artă Poetică de tipul cunoscutelor poemelor clasice ca
cele ale lui Horațiu și Boilleau, și nici măcar Scrisori rilkeniene către un tânăr
poet, Tudor Arghezi, în cele patru etape creatoare, și-a rezumat opiniile

estetice, concepția despre poezie, despre artă, în creații, dar și în nenu-
mărate aprecieri.

Pentru Arghezi, „Poezia e însăși viața, e umbra și lumina care cati-
felează natura și dă omului senzația că trăiește cu planeta lui în cer.

Pretutindeni și în toate e poezie, ca și cum omul și-ar purta capul cuprins
într-o aureolă de icoană”. „Poezia nu e numai în dragoste; poezia e în
atelier; (…) în chinul omului de a se realiza (…); Fiecare om are emoția
poeziei, dar se pare că poeții au și harul expresiei.”
Poate, mergând și pe linia cerinței lui Mihail Kogălniceanu din

„Introducție” – articolul devenit Programul estetic al romantismului ro-
mânesc, publicat în primul număr al „Daciei Literare” – care nota că ,,va

primi în coloanele sale cele mai bune scrieri originale”, dar, mai ales, pe linia
trasată de revista și Cenaclul „Sburătorul”, conduse de Eugen Lovinescu,
Tudor Arghezi este preocupat înainte de toate „să scrie bine, frumos și
românește”, încercând „să facă din limba noastră – AUR, ARGINT și
PIETRE RARE”.
„Mă lupt de o viață întreagă cu cuvintele. Am căutat să le supun și,
din materia lor plastică, să modelez, după gând și simțire, un veșmânt nou
pentru idee, pentru sentiment,, deoarece scriitorul are misiunea de a ridica
nivelul limbii cât mai sus” – mărturisește Tudor Arghezi într-un interviu
din 1965.
În toate cele patru etape de creație, concepția despre poezie, menirea ei
și a poetului, o / le îmbracă în haina / veșmântul cuvântului, în numeroasele
arte poetice, cum ar fi: „RUGĂ DE SEARĂ”, „NEHOTĂRÂRE”, „BELȘUG”,
„CALIGULA”, TESTAMENT”, „EX LIBRIS”, „SUFLETULE, IA AMINTE!”,
„FLORI DE MUCEGAI” – pentru estetica urâtului etc.
Poezia filozofică NEHOTĂRÂRE o putem numi și monolog dramatic
ce dezvăluie trăirile contradictorii ale unui spirit neliniștit, chemat de

aspirația spre a cuceri necunoscutul depărtărilor ascunse, iar drama se
naște din faptul că, pentru poet, cunoașterea este o problemă de opțiune
existențială, care înnobilează, iar aspirația spre cunoaștere devine criză de
conștiință, în timp ce arta / poezia e văzută ca act ce presupune muncă
titanică, dusă la paroxism – motiv al jertfei creatoare: „Înveșmântat
domnește, să trec cu giulgiul rupt; / Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu
aur / Și tatuat cu fulger, să nu-nving? să nu lupt?”
Și aici folosește drept motiv / metaforă al /a creației / poeziei

„PÂINEA”, semnificând și menirea artei de a fi hrană zilnică pentru citi-
tor, privitor, ascultător, iar Creatorul / Poetul, înzestrat cu har divin, meta-
foric e ,,mâna bună”; poeții sunt ,visătorii”, „semănătorii”: „Ca să mă frângă-n

soare, schimbat prin moarte-n PÂINE, / Și fraților din urmă, șoptind să mă îm-
partă”, ca, mai târziu, în „CALIGULA”: „De pe pod, la miezul nopții, le aruncă

MÂNA BUNĂ / PÂINEA, ce nutrește truda și trudește VISĂTORII. / Mâini
lăsați-le flămânde să se-acopere cu luna; / Lebezi, așteptați ca PÂINEA să v-o dea
SEMĂNĂTORII.”
În lirica lui Tudor Arghezi, poezia e „cântec”, „lumină”, „taină”,
„unda”, „întinsurile-albastre” în „CALIGULA”; este „testament”, „un nume
adunat pe-o carte”, e „vis”, „icoană”, ,,vioară”, „Dumnezeu de piatră”, „slovă de
foc și slovă făurită”, iar versurile sunt „frumuseți și prețuri noi”, „cuvinte

potrivite” în inegalabila artă poetică modernă – „TESTAMENT”, ce deschi-
de primul său volum, „CUVINTE POTRIVITE”, apărut în 1927.

Cuvântul „TESTAMENT”, ca titlu, are dublă accepțiune: denotativă,

de act juridic; creația devenind „bun”, „proprietate” a generațiilor vii-
toare; și valoare conotativă, cu multiple semnificații, poate și cu trimitere

la VECHIUL ȘI NOUL TESTAMENT – la cele două părți ale BIBLIEI, și nu
numai, dat fiind că termenul a mai fost folosit ca titlul al unei poezii și de

VĂCĂRESCU: „Urmașilor mei Văcărești, / Las vouă moștenire / Crește-
rea limbii românești / Și-a patriei cinstire!”.

Folosind un limbaj ce-și trage seva din izvorul nesecat al limbii po-
pulare, dar și din diversele sectoare ale limbii, arta poetică de sinteză –

„TESTAMENT” concentrează esența gândirii estetice argheziene, într-un

monolog adresat, dialogat, liric subiectiv, structurat în șase strofe ine-
gale* ca număr de versuri – particularitate a modernismului, secvențe

poetice ancorate într-o axă temporală: – trecutul inspirator al înaintașilor
înțelepți, prezentul creator, responsabilitatea și menirea, datoria
viitorimii de a ridica, prin noutate și originalitate valoarea creației.
Pentru Tudor Arghezi, poetul e „un nume adunat pe-o carte”, e
urmaș al experienței înaintașilor înțelepți, cu care se identifică și pe care-i

prețuiește pentru efortul permanent și responsabil de cizelare a limbii, de
ridicare pe o nouă treaptă valorică a creației, aducând originalitate și
noutate, lucru ce-l cere și urmașilor robi ai cuvântului: valoare, prospețime
și, mai ales, responsabilitate și muncă”. „De la străbunii mei până la tine, /
Prin râpi și gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci. / Și care tânăr, să le
urci te-așteaptă, / Cartea mea-i, fiule, o treaptă”; „Bătrânii-au adunat printre
plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani.”

Transfigurarea estetică a realității presupune cunoașterea operei îna-
intașilor, atașament, cult al strămoșilor, respect față de tradiție, dar și pro-
ces de distilare al graiului bolovănos.

Poetul se identifică cu opera, este robul cuvântului: „robilor cu saricile
pline”; „Robul a scris-o, Domnul o citește”. Majusculele cu care notează cele
două substantive, devenite proprii, capătă în context multiple semnificații.
Dacă cea a ,,Robului” definește poetul și munca titanică de jertfă creatoare,
sintagma metaforică „Domnul o citește ”aduce în prim plan una dintre
funcțiile artei, în general, aceea de înnobilare, îmbogățire a ființei umane
prin receptarea creației.

Procesul de creație presupune muncă și jertfă, inspirație și mește-
șug în transfigurarea metaforică a realității: „Din graiul lor cu-ndemnuri

pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Și leagăne urmașilor stăpâni / Și fră-
mântate mii de săptămâni, / Le-am preschimbat în visuri și-n icoane”.

Sintagma metaforică „cuvinte potrivite” dă și titlul volumului, iar

metafora metonimică „leagăne” definește funcția de delectare și de înno-
bilare a artei, pentru cel care o receptează, funcție întărită și de versurile

din ultima strofă a poemului – artă-poetică: „Întinsă leneșă, / Domnița suferă
în cartea mea.” E transpusă metaforic și ideea participării active și afective a
cititorului.
Arghezi subliniază / scoate în evidență, folosind expresii metaforice,
și cele două funcții / meniri ale artei: funcția socială / „artă cu tendință”, de
armă, de îndreptare, educare etc.: „Am lut ocara, și torcând ușure / Am pus-o
când să-mbie, când să-njure”; „Pe care ascultând-o a jucat – Stăpânul, ca un țap
înjunghiat”; dar și funcția de delectare/ de plăcere, înnobilare prin receptare
afectivă a artei: „Întinsă leneșă pe canapea / Domnița suferă în cartea mea” –
„TESTAMENT”.
Opera – poezia – creația e definită metaforic drept „carte” –

metaforă centrală, element de recurență, ce se concretizează în alte mul-
tiple metafore asociate: ,,bun”, „un nume adunat pe-o carte” – metonimii; „o

treaptă” – sugerând și ideea continuității artei, dar și a responsabilității
poetului de a aduce prospețime / originalitate și noutate, o altă, nouă

596 • Lucia-Elena Locusteanu
dimensiune, valoare creației. Poezia e „hrisov” – proprietate și a celui ce o
receptează, e lucru sacru, dat fiind că reprezintă și „cuvinte potrivite”,

„visuri și icoane”, ,,leagăne”, „slova de foc și slova făurită” – sintagme meta-
forice, care, în context, pot sugera atât valoarea spirituală, cât și munca

titanică de creație, sau ,,adevărul / realitatea și adâncimea trăirilor”, așa
cum am întâlnit și la EMINESCU, la care poezia e și „cuvântul ce exprimă
adevărul”.
În accepțiunea lui Arghezi, poezia e și „DUMNEZEU DE PIATRĂ, /
HOTAR ÎNALT, CU DOUĂ LUMI ÎN POALE, / PĂZIND ÎN PISCUL
DATORIEI TALE”, versuri ce transmit ideea înălțării prin artă, dar
transpun poetic cele DOUĂ „UNIVERSURI”: „REALITATEA” ce devine

sursă de inspirație și „CREAȚIA-POEZIA”, rezultat al harului și al respon-
sabilității față de cuvânt a creatorului.

„TESTAMENT” e poezia în care anticipă și estetica urâtului,
materializată în ciclul „FLORI DE MUCEGAI”.

„FLORI DE MUCEGAI”, simbol al poeziei moderne, ce aduce în ma-
niera unui un trist și crud realism lumea periferiei sociale, are ca punct de

plecare pe BAUDELAIRE cu „FLORILE RĂULUI”, fără a-i împărtăși carte-
zianismul acestuia, căruia ARGHEZI îi opune reacția unui „organism sui –

generis”, după opinia criticului Nicolae Balotă.
Poezia argheziană are noutatea și originalitatea ei, încadrându-se în
poezia modernistă, atât prin tematica abordată a infernului închisorii, cât și
prin sintaxa dezarticulată și prin reforma limbajului dur cu semnificații
neobișnuite.

Stilul e concentrat, cuvântul e riguros și are o mare forță de plasti-
cizare. Alătură expresiilor diafane pe cele aspre, dure, încât, deși expresia e

uneori vulgară, violentă, are / capătă valoare estetică.
Nouă în literatura română e lumea prezentă în volumul „FLORI DE

MUCEGAI” – lumea de la periferia societății, o lume a mocirlei, a decla-
saților abrutizați de instincte și pasiuni brutale, conturând figuri repre-
zentative ca: baba gazdă de hoți, dezertorul, dar și frumuseți fizice rare ca

țiganca florăreasă, subliniind și o anumită suavitate sufletească, în poezii ca:
„TINCA”, „RADA”, „ION ION”, „SFÂNTUL”.
Predomină lumea închisorii, reflectată în poezii atât lirice, cât și epice
sau dramatice, ilustrând scene din viața de temniță ca „CINA”, „PUI DE
GĂI”, „UCIGĂ-L TOACA”, sau înregistrarea deținuților în „DIMINEAȚA”,
„MORȚII”.
Sunt emise și judecăți de valoare asupra condiției umane, asupra
societății în: „CEASUL DE APOI”, „SERENADA”.

Ciclul „FLORI DE MUCEGAI” e prefațat de arta poetică cu același
titlu, în care, ca și la EMINESCU, poeziile sunt „FLORI”, dar „FLORI DE
MUCEGAI” .
Poeziile sunt „flori de mucegai”, pe care Poetul le-a „scris cu unghia pe
tencuială / Pe un perete de firidă goală / Pe întuneric, în singurătate,” sunt
poezii care aduc o nouă modalitate estetică – estetica urâtului, prefigurată
încă din „TESTAMENT”: „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți
și prețuri noi.”
POEZIA cere muncă istovitoare, motiv al jertfei creatoare, muncă de
găsire și cizelare, cum ar spune criticul Titu Maiorescu, de „sensibilizare a
cuvântului”: „Pâinea ce nutrește trudă și trudește visătorii”, în „CALIGULA”,
dar și în „TESTAMENT”: „Prin râpi și gropi adânci / Suite de bătrânii mei pe
brânci”; „Bătrânii-au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani.”
– versuri ce metaforic fac trimitere și la faptul că poezia / arta, în genere, e
și un proces de continuitate, că înțelepții înaintași au căutat, prin efort,
calea cea dreaptă în permanenta confruntare cu acel cântec de sirenă al
multitudinilor de curente literare / culturale ale epocii.

Condiția vitregă a Poetului se aseamănă cu cea din lirica emi-
nesciană, blagiană, și nu numai: „Cine-a scris, în ce odaie, fără pat și fără foc, /

Imnul acesta de izbândă, de iubire, de durere?” – „CALIGULA”, pentru că
POETUL / CREATORUL de frumos e ROB al CUVÂNTULUI: „ROBUL a
scris-o, Domnul o citește” – subliniind și latura educativă, dar și de delectare
a creației: receptarea ei reprezentând înnobilare, deoarece Poezia / Creația

„e hrisovul vostru cel dintâi, / AL ROBILOR cu saricile pline” – „TESTA-
MENT”.

Din versurile argheziene desprindem și ideea că opera sa va
străbate veșnicia: „Cântecul, lumina, taina, unda, -ntinsurile – albastre / Noi le
ținem, noi le strângem, cei căzniți, urâți și goi / Temeliile veciei orice-ați face-s ale
noastre, / Voi, întoarceți-vă veseli și slăviți, întru noroi.” – „CALIGULA”.
Credința poetului în veșnicia artei e prezentă și în „PSALMI”7 –

poezii filozofico-religioase, ce reprezintă zbaterea poetului între credin-
ță și tăgadă: „Pentru credință și pentru tăgadă, / Te caut dârz și fără de folos.”

7 PSALM / PSALMI, s. m. = TERMEN VETEROGREC = PSALMOS – compoziție muzicală,
interpretată la psalterion; 1. Compunere poetică biblică, specifică vechilor evrei, care
o citeau cu acompaniament de harpă, de unde a trecut și în biserica creștină. Fiecare
dintre cânturile sacre ale poporului evreu, care alcătuiesc una dintre cărțile canonice
ale „VECHIULUI TESTAMENT” – „PSALMII LUI DAVID”, joacă un rol însemnat în
ceremoniile religioase, atât evreiești, cât și creștine. 2. Imn, cântec de factură

Până la Arghezi, au mai scris PSALMI și Eminescu, Macedonski,
Goga, Blaga.
Pentru Arghezi, PSALMUL este o compunere poetico-biblică, căreia
poetul îi dă multiple conotații filozofico-religioase și nu numai dacă ne
gândim că „PSALMUL DE TAINĂ” este o poezie erotică, iar multe alte
poezii ar putea fi încadrate în acest ciclu.
Între 1927 – când, la 47 de ani, publică primul său volum de versuri –
și 1967, când moare, Arghezi scrie 18 PSALMI, dintre care 9, în primul
volum – „CUVINTE POTRIVITE” – 1927, psalmi ce ar putea fi încadrați
într-un ciclu, iar câte un psalm regăsim în volumele: „ALTE CUVINTE
POTRIVITE” – 1947; „POEME NOI” – 1963; „SILABE” – 1965; „FRUNZE” –
1967; „NOAPTE” – 1967; „FRUNZE TARI” – 1968. Trei dintre PSALMI au
titluri ca „PSALMUL MUT”, „PSALMUL DE TINEREȚE” și „PSALMUL DE
TAINĂ”.

Ca sursă de plecare, folosește cei 181 Psalmi cuprinși în „PSALTI-
REA” lui DAVID, dar și resursele creației populare, refăcând drama

creatorului însetat de absolut, zbaterea lui între credință și tăgadă.
Arghezi, ca Psalmist, apare în mai multe ipostaze: ca om, spirit
însetat de cunoaștere, dar și ca artist – creator de frumos în raport cu
Divinitatea.
Fiecare PSALM oferă multiple conotații filozofico-religioase,
transpuse în expresii metaforice revelatorii.
Primul „PSALM” e al ipostazei artistului conștient de vocația sa de
excepție, de capacitatea sa inovatoare e PSALMUL POETULUI –

DEMIURG, conștient de faptul că arta învinge moartea, cucerind eter-
nitatea: „O neliniștită patimă cerească / Brațul mi-l zvâcnește, sufletul mi-l

arde”; „Port în mine semnul, ca o chezășie, / Că am leacul mare-al morții
tuturor”; dar și al POETULUI RĂZVRĂTIT, nesupus, care refuză să fie
slăvit: „Vreau să pier în beznă și în putregai, / Ne-ncercat de slavă, crâncen și
scârbit. / Și să nu se știe că mă dezmierdai / Și că-n mine însuți tu vei fi trăit.”
În cel de al 2-lea „PSALM”, psalmul RĂZVRĂTIRII fățișe, POETUL
apare în ipostaza unui PROMETEU, care fură focul, metafora revelatorie a
harul divin, și care, înverșunat îmbiind primejdia și căutând-o, zdrobind
religioasă, dar și odă, poezie lirică. 3.Text poetic compus din mai multe versuri ce
aparțin unui număr de patru genuri literare principale. În literatura laică, Psalmul
denumește o specie de poezie filosofică, în care sunt exprimate, de cele mai multe
ori, dileme existențiale, ca raportul Om – Divinitate. În această categorie intră
„PSALMII ARGHEZIENI”, situați „între credință și tăgadă”.

obstacolele ce-i stau în cale, este luptătorul care dăruiește omenirii focul,
care, în context, devine metafora revelatorie a patimii creatoare, simbolul
poetului însetat / mistuit de setea de cunoaștere, perfecțiune: „În blidul
meu, ca și în cugetare, / Desprins-am gustul otrăvit și tare, / Mă scald în gheață și
mă culc pe stei, / Unde dă beznă, eu frământ scântei (…) „Primejdia o caut și o
isc, / Mi-aleg poteca strâmtă ca să trec, / Ducând în cârcă muntele întreg.” (…)
„Cercasem eu, cu arcul meu, / Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!” (…) „Dar eu,
râvnind în taină la bunurile toate, / Ți-am auzit cuvântul, zicând că nu se poate.”

Al 3-lea „PSALM” e al SINGURĂTĂȚII totale, al însingurării creato-
rului, creând o atmosferă sfâșietoare, asemănătoare celei bacoviene din

„PLUMB” sau „LACUSTRĂ”, folosindu-se de metafora-simbol a „copa-
cului”, cu multiple semnificații: „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș! / Copac

pribeag uitat în câmpie, / Cu fruct amar și cu frunziș / Țepos și aspru-n îndârjire

vie.”. Versurile subliniază și condiția vitregă, duală a creatorului, ce cre-
ionează un autoportret al celui care este „prins adânc între vecii (veșnicie) și

ceață (necunoscut)”. Prin multitudinea de metafore revelatorii, pe care cred
că nu greșesc numindu-le chiar și simboluri, Arghezi punctează și condiția
efemeră nu numai a creatorului de frumos, ci și a omului de rând, prin
sintagma: „umbra mea de fum”.De aceea, imploră Divinitatea: „În rostul meu
tu m-ai lăsat uitării / Și mă muncesc din rădăcini și sânger. / Trimite, Doamne,
semnul depărtării, / Din când în când, câte un pui de înger!”.
„PSALMUL” al 4-lea este cel al dramaticei dezolării extreme, al

sfâșierii lăuntrice chinuitoare, date de neputința descifrării tainelor de ne-
pătruns ale Universului, de permanenta căutare a Divinității: „Ard către

tine-ncet, ca un tăciune, / Te caut mut, te nchipui, te gândesc”; dar și de con-
diția vremelnică, trecătoare a ființei umane, care e și ea una dintre drame:

„Ruga mea e fără de cuvinte, / Și cântul, Doamne, mi-e fără glas. / Nu-ți cer
nimic. Nimic ți-aduc aminte./ Din veșnicia ta nu sunt măcar un ceas”, idee ce o
regăsim, e drept, cu multiple alte semnificații și-n tabloul genezei din
„SCRISOAREA I”, a lui Mihai Eminescu: „Muști de-o zi pe-o lume mică de se
măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum că
lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată.”
Arghezi folosește motivul metaforic al „nopții”, care sugerează și
ideea absurdului căutării atingerii absolutului, dar și al divinității, motiv
pus în antiteză romantică cu cel al „luminii”, al aspirației spre lumină:
„Săgeata nopții zilnic vârfu-și rupe / Și zilnic se-ntregește în metal./ Sufletul meu,
deschis ca șapte cupe, / Așteaptă o ivire din cristal, / Pe un ștergar cu brâie de
lumină.”

Și în „PSALMUL” al 5-lea, regăsim ideea de vremelnicie a condiției
umane: „De când s-a întocmit Sfânta Scriptură / Tu n-ai mai pus picioru-n
bătătură / Și anii mor și veacurile pier / Aici sub tine, dedesubt, sub cer”.
Poate, de aceea, poetul înalță o rugă fierbinte către Dumnezeu: „Nu-ți
cer un lucru prea cu neputință / În recea mea-ncruntată suferință. / Dacă-ncepui
de-aproape să-ți dau ghes, / Vreau să vorbești cu robul tău mai des.”.
Poetul, probabil, s-ar mulțumi și cu un mesager al Divinității, al lumii
necunoscute – un semn – un înger, ca și cel trimis lui Iosif: „Și i-ai trimis un
înger de povață” (…) „Doar mie, Domnul, veșnicul și bunul, / Nu mi-a trimis, de
când mă rog, nici unul…”.
O nouă ipostază a poetului RĂZVRĂTIT în zbaterea lui între credință
și tăgadă o găsim în ,,PSALMUL” – „TE DRĂMUIESC ÎN ZGOMOT ȘI-N
TĂCERE”: „Pentru credință și pentru tăgadă,/ Te caut dârz și fără de folos: / Ești
visul meu, din toate, cel frumos / Și nu-ndrăznesc să te cobor din cer grămadă.”
Găsim similitudini cu MEKA din „NOAPTEA DE DECEMBRIE” a lui
Macedonski, pentru că și pentru Arghezi, Divinitatea e un Vis, e Absolutul
spre care aspiră, ca și în „PSALMUL” al doilea: „Sunt vinovat că am râvnit /
Mereu numai la bun oprit”; sau în „PSALMUL” al șaselea: „Fără să vreau să

ies biruitor. / Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”; dar și cu Demiurgul – „Pă-
rintele” lui Eminescu din „LUCEAFĂRUL”.

Se mai pot face trimiteri și la G. BACOVIA, Al.. PHILIPPIDE, dar și la
L. BLAGA, mai ales prin metaforele revelatorii – „lumină”, „taină”.
Specific liricii moderne, în „PSALMUL” al 6-lea apare și un gest de

demitizare prin imaginea cerului răsturnat / oglindit în apă: „Ca-n oglin-
direa unui drum de apă, / Pari când a fi, pari când că nu mai ești; / Te-ntrezării în

stele, printre pești, / Ca taurul sălbatec când se-adapă. Strofa capătă multiple
semnificații, dat fiind motivele folosite: cel al „apei” sugerând, poate, ideea
de permanență, continuitate, veșnicie; dar și motivul „luminii”, așezat într-o
amplă comparație.
Al 7-lea „PSALM” are o tonalitate dramatică, simbolizând condiția
duală a omului, incapacitatea lui de a afla / descoperi tainele ascunse ale
creației, deși încearcă, rămânând doar „vis” și „lut”: „Pentru că n-a putut să

te-nțeleagă / Deșertăciunea lor de vis și lut”. Apoi versurile devin patetice, în-
cărcate de o muzicalitate de factură simbolistă, prin folosirea rimelor in-
terioare, așezate în exclamații retorice: „Doamne, izvorul meu și cântecele

mele! / Nădejdea mea și truda mea!”; a enumerației în scară ascendentă, dar și
a magiei verbelor, subliniind drama ființei umane în zbuciumul ei între
credință și tăgadă: „Tu ești și-ai fost mai mult decât în fire / Era să fii, să stai, să

viețuiești, / Ești ca un gând, (comparație) și ești și nu ești, / Între putință și-ntre
amintire.”.
Din nou RĂZVRĂTIT apare în „PSALMUL” al 8-lea, în care deplânge
efortul zadarnic și dramatic al omului de a atinge absolutul: „Din vijelii și
biruinți trecute / Am câștigat puterea, ce-a rămas: / Nu mai străbat destinul meu
la pas / Ci furtunos de-acum, și iute. // Nu lua în seamă cântecele grele / Cu care
tulbur liniștea de-apoi. / Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi / Și cântă
moartea-n trâmbițele mele” – versuri ce s-ar putea încadra și în sfera artelor
poetice, dat fiind că-și definește metaforic creațiile drept: „cântecele grele”,
dar și „trâmbițele mele”.
Regăsim unele similitudini cu poezia lui MALLARME, dar și cu
imagini ale claustrării, în poezia bacoviană, cu metaforele simbol: „cavou”,
„sicriu”, „lacustră”și nu numai, iar la Arghezi: „gol”, ,,patru laturi” etc.,
„Pribeag în șes, în munte și pe ape, / Nu știu să fug din marele ocol. // Piscul
sfârșește-n punctul unde-ncepe. / Marea mă-nchide, lutul m-a oprit. / Am alergat
și-n drum m-am răzvrătit / Și n-am scăpat din zarea marei stepe. // Sunt prins din
patru laturi deodată”.
Prezent în „PSALM” este și motivul „destinului”, „al sorți”, iar
„moartea” pare ca „izbăvire” pentru Psalmistul pribeag. Cuvântul „pribeag”

cu care Arghezi deschide „PSALMUL” devine metafora revelatorie a con-
diției umane de „trecători prin timp”, metaforă întâlnită frecvent în lirica

eminesciană: „Cum n-oi mai fi pribeag / De-atunci înainte, / M-or troieni cu
drag / Aduceri aminte.” („MAI AM UN SINGUR DOR”), dar și în poezia lui
Lucian Blaga, cu care mai găsim similitudini și în ideea prezentă și la
Reiner Maria Rilke, că viața și moartea sunt îngemănate.
„PSALMUL DE TAINĂ” (1904), unul dintre puținii PSALMII cu titlu,
alături de „PSALMUL MUT”, pune pe soclu, fie imaginea sacralizată a femeii,
fie cea profană, iar prin alternarea durității cu suavitatea, a stilului avântat,
retoric, și a patosului erotic, chiar și după datare, ar aparține ciclului
„AGATELOR NEGRE”.
Psalmistul pendulează într-o imagistică a spiritualizării, de o ardentă
senzualitate, ce merge de la adorație, la sacralizare: „Femee răspândită-n
mine ca o mireasmă de pădure, / Scrisă-n visare ca o slovă, / înfiptă-n trunchiul
meu: secure.” (…) // Pur trandafir, bătut în cuie / de diamant, pe crucea mea / Și
care-n fiece mișcare / pierzi cu-o petală câte-o stea. / Cămin al dorurilor mele, /

fântâna setii-nverșunate. / Pământ făgăduit de ceruri (…) / Tu care mi-ai schim-
bat cărarea / și mi-ai făcut-o val de mare, (…) / Tu ce-nfiori pe șesuri plopii / când

treci, din creștet la picioare, / Și prinzi de tot ce te-ntâlnește / o plasă caldă de ră-
coare”; trecând la reproș și invectivă, la profan, amintindu-ne, parcă, de

romanța populară: „Tu te-ai pierdut din drumul lumii / ca o săgeată fără țintă /
Și frumusețea ta făcută / pare-a a fi fost ca să ne mintă. // Dar fiindcă n-ai putut
răpune / destinul ce-ți pândi făptura / Și n-ai știut a-i scoate-n cale / și a-l prăvăli
de moarte, ura; // Ridică-ți din pământ urechea, / în ora nopții când te chem, / Ca
să auzi, o! neuitată, / neiertătorul meu blestem.”
Arghezi își impune să păstreze intactă imaginea ideală a femeii, chiar
dacă s-a pierdut „din drumul lumii”, metaforă a infidelității, teme și motive
frecvente în lirica erotică românească.
Un alt „PSALM” tratează, pe un ton bonom, motivul „MEMENTO
MORI”.
Anticipă, prin atmosfera apăsătoare a degradării biologice, unele
imagini, ce vor fi prezente și-n din lirica de mai târziu, aici, conturează, cu
mai puțin sarcasm, un portret, cu accente de pamflet, al bogatului trufaș:
„Urechea lui, închisă pentru graiuri / Cu seamă s-a umplut de mucegaiuri. /
Gingia moale, înțărcată, suge, / Ochiul pornește blând să se usuce, / În pântec
spini, urzici și aguride / Dau știri de beteșugul ce-l ucide.”
Prezentă și în lirica eminesciană, dar și la Arghezi, în poezia „DE-A
V-AȚI ASCUNS”, tema morții, e văzută ca un joc cu viața, iar în acest

„PSALM” accentuează ideea egalității oamenilor în fața ei: „Prefaci în pul-
bere măruntă / Puterea dârză și voința cruntă./ Faci dintr-un împărat / Nici praf

cât într-un presărat. / Cocoloșești o-mpărăție mare / Ca o foiță de țigare.”.
Poetul creează efecte estetice, atât prin varietatea rimelor folosite, cât

și prin alternarea versurilor lungi, bogate în aliterații și comparații meta-
forice, cu cele scurte, aforistice.

Acești nouă psalmi au apărut în volumul „CUVINTE POTRIVITE”,
din 1927.
În 1943, în volumul „ALTE CUVINTE POTRIVITE”, „PSALMUL” al
10-lea, liric împletind revolta cu ruga, reia, îmbogățind-o cu noi
semnificații, tema „setei de cunoaștere” din „PSALMUL” ,,Tare sunt
singur…”, folosindu-se de metafora copacului singuratic, acum simbol al
condiției dramatice a ,,pribeagului”, „trecător prin timp”, dar chinuit de absolut,

dar și de dorința de a fi un om obișnuit, comun: „Și-am ascultat bătaia de tic-
tac. // Hrănit cu piatră și-adăpat cu vânt, / De-a fi-n vecii o streajă mă-nspăi-
mânt.” / „Mi-e foame de nisip și lut / Și dor de apele din care n-am băut.”.

Conștient că viața e măsurată de timp: „tic tac”, poate, de aceea, înalță
o rugă fierbinte de a fi un om obișnuit: „M-aș umili acum și m-aș ruga: /
Întoarce-mă, de sus, din calea mea”.

În „PSALMUL” al 11-lea, din volumul „UNA SUTĂ UNA DE POE-
ME”, apărut în 1947, Arghezi cuprinde în imagini poetice aceeași tulbură-

toare dorință de apropiere de CREATOR, de pătrundere a tainelor Universului –-
comparată cu necesitatea firească a ființei umane – setea și foamea: „Fără-a te

ști decât din presimțire, / Din mărturii și nemărturisire, / M-am pomenit gân-
dindu-mă la tine / Și m-am simțit cu sufletul mai bine.”

Apropierea de DUMNEZEU îi aduce sentimentul de eliberare, de fe-
ricire: „Poverile-mi părură mai ușoare, / Ca după binecuvântare, / Și-nsetoșat de

tine și flămând, / M-am ridicat în groapa mea cântând.”.
„PSALMUL” se încheie cu un sentiment de neîmplinire, nedumerire,
în imagini metaforice, printr-o adresare directă către Creator: „Tu nu dai
nici un bun pe jumătate / Sau nu-l dai nicidecum / Aceluia ce toarce și împânzește
fum. / Când l-am pierdut, n-apuc să ți-l arăt / Că mi l-ai pus adaos îndărăt. // Stau
ca-ntre sălcii, noaptea, călătorul / Și nu știu cine-i binefăcătorul.” Ultimele două
versuri – o comparație metaforică încărcată cu multiple semnificații, aduce
ca motive esențiale „noaptea” și ,,călătorul”, subliniind condiția vremelnică a
omului.
Publicat în volumul „VERSURI” din 1950, și apoi în „FRUNZE”, din
1961, „PSALMUL” al 12-lea tratează, pe un ton bonom, motivul
„MEMENTO MORI”.

Recurgând la motive folclorice, Psalmistul apare în chip de FĂT-
FRUMOS în căutarea ABSOLUTULUI, ajungând la concluzia imposibili-
tății atingerii lui: „Călare-n șa, de-a fuga pe vânt, ca Făt-Frumos, / Am străbătut

și codrii și țara-n sus și-n jos, / Dar ajungând în piscuri, pe râpi încrucișate, / Să
birui înălțimea văzui că nu se poate.”.
Zbaterea, căutarea continuă e transfigurată în imagini poetice ce aduc
răzvrătirea eului liric care-și sfarmă idolul, considerându-l o piedică în
calea cunoașterii, a aspirației spre absolut: „Te-am urmărit prin stihuri,
cuvinte și silabe, // Încerc de-o viață lungă să stăm un ceas la sfat, / Și te-ai ascuns
de mine de cum m-am arătat. / Oriunde-ți pipăi pragul, cu șoapta tristei rugi, /
Dau numai de belciuge, cu lacăte și drugi. // Înverșunat, de piedici, să le sfărâm
îmi vine; / Dar trebuie,-mi dau seama, să-ncep de-abia cu tine.”
Însetat de absolut, poetul nu acceptă înfrângerea și se răzvrătește,
căutând o eliberare…
Umilința, ironia, revolta, acuza, lauda, venerația sunt doar câteva
dintre sentimentele poetului în raport cu Divinitatea, văzută și ca formă
supremă a Absolutului, formă pe care Omul nu o poate atinge.
Tudor Arghezi găsește mereu resursele lirice de a transfigura poetic
trăirile în imagini-simbol, metafore revelatorii, cu rădăcini în imagistica
culturii creștine, dar și în cea a literaturii noastre folclorice.

Pe linia literaturii tradiționalist-gândiriste, majoritatea PSALMILOR
sunt structurați în catrene. Uneori, iau forma modernă, urmărind, ca și la
Blaga, ideea poetică, ca în PSALMUL 9. Ritmul și rima diferă în funcție de
tonalitatea impusă de tema poeziei. PSALMII arghezieni sunt rugă și cânt,

invocare și revoltă, pendulând între „credință și tăgadă”. Dialogul Psal-
mistului cu Dumnezeu exprimă drama cunoașterii, a aspirației spre

ABSOLUT. „Drama psalmistului este aceea a congruenței între existență și cu-
noaștere”, scrie Nicolae Balotă. De fapt, este confruntarea omului cu el

însuși, o mistuitoare trăire, când înduioșat, când aspru, când nostalgic,
când bântuit de îndoieli, dar răzvrătit, însetat de certitudini, dar, mai ales,
de a cuceri absolutul.
Criticul Dumitru Micu crede că PSALMII arghezieni pot fi „Simbol al
aspirației geniului spre ABSOLUT”, expresie metaforică a singurătății
Omului în Marele Univers, ca și în lirica bacoviană…
În conștiința poetului, Dumnezeu este Absolutul, Idealul, ca și Meka
pentru Emirul lui Macedonski din „NOAPTEA DE DECEMBRIE”, un ideal
greu de definit, dar, mai ales, de atins, metaforic și un ideal de bunătate,
omenie, pace, perfecțiune.

Relativitatea lucrurilor, caracterul trecător al vieții, teama transfor-
mată în spaima de moarte continuă drama PSALMISTULUI singuratic și

le întâlnim ca teme în volumele sale.
Faptul că viața e un permanent joc cu moartea, omul fiind nevoit să
se supună destinului implacabil apar transpuse poetic în „DE-A V-AȚI
ASCUNS” – elegie filosofică, care pleacă de la surse folclorice, după unii
critici – preluând atitudinea mioritică de acceptare cu seninătate, eu aș
spune cu demnitate, a morții.
În balada „MIORIȚA”, după părerea mea, apare demnitatea sau
acceptarea demnă a destinului de a fi muritori și nicidecum seninătate…
În dialogul adresat, Eul liric / poetul transmite generațiilor – folosind

alegoria – că viața e un joc cu moartea pe care trebuie să-l jucăm cu demni-
tate: „Puii mei, bobocii mei, copiii mei! / Așa e jocul. / Îl joci în doi, în trei, / Îl joci

în câte câți vrei. / Arde-l-ar focul!”.
Ultimul vers este o exclamație retorică, o imprecație ce concentrează
amplificând sentimentul de neputință, demnitate și revoltă față de destinul
implacabil al omului, fiind singurul accent patetic de disperare și revoltă
în fața morții…
Construită într-o viziune de mare originalitate, poemul amestecă
inefabil grația cu tristețea, umorul cu gravitatea, într-o comparație de o
desăvârșită puritate. Jocul morții e același în toate regnurile, în toate

straturile sociale – idee filosofică de mare circulație, pe care am întâlnit-o și
la Mihai Eminescu în „SCRISOAREA I”, în laitmotivul adresat lumii: „Deși
trepte osebite le-au ieșit din urna sorții, / Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul
morții.”
Teama, frica, groaza în fața morții sunt sentimente ce apar transpuse
poetic și în „DEȘERTĂCIUNE”, dar, mai ales, în „DUHOVNICEASCĂ” în
care panica intensă operează o regresiune biologică, o apocalipsă.
Sentimentul spaimei de necunoscut se transformă în groază de neant,
identificat cu bezna și moartea, cu transcendența, cu mitul vieții veșnice,
evocat de Biblie, groază ce crește în intensitate, culminând cu lepădarea de
sine.

Îl regăsim aici pe PSALMISTUL singur și pribeag, obosit de dru-
murile grele ale cunoașterii – prima între „vicii” și „ceață”.

Monolog liric, poemul „DUHOVNICEASCĂ” aduce trăirile unui Eu
liric confuz, ce încorporează însuși obiectul spaimei, dedublându-se în el,
ca și la Edgar Allan Poe: „Ce noapte groasă, ce noapte grea! / A bătut în fundul
lumii Cineva. / E Cineva sau, poate, mi se pare. / Cine umblă fără lumină, / Fără
lună, fără lumânare / Și s-a lovit de plopii din grădină?” / (…) / „S-ar putea să fie
Cine-știe-Cine…” Interogațiile retorice descendente sunt așezate într-o
amplă enumerație metaforică, folosind cezuri asimetrice pentru a crea
atmosfera de incertitudine, de groază… Folosirea pronumelui nehotărât

„Cineva”, a celui interogativ „Cine”, dar și a sintagmei metaforice „Cine-
știe-Cine” nu sunt gratuite, devin metafora cuvântului „moartea”, cuvânt

care, potrivit credinței populare, nu trebuie rostit, folosit direct, ci înlocuit
cu alt cuvânt, ca în cazul de față.

În poem, dispare și timpul, căci întregul Univers este supus neantu-
lui: „Toți au murit de tot.” / (…) / „S-au uscat busuiocul și duzii,” / (…) / „A

putrezit ograda…”
Într-o viziune infantil-terifiantă a încetării oricărei forme de viață,
materia însăși intră într-o degradare lentă, remarcă Nicolae Manolescu8
.
Poemul se încheie dramatic: „Am fugit de pe Cruce. / Ia-mă-n brațe și
ascunde-mă bine”, versuri care ar putea sugera fie că Eul liric / Poetul nu
găsește tăria să suporte sfârșitul, fie apare terifianta încredere că omul,
cândva, va putea să ,,fugă”, să înfrunte moartea / destinul – „Am fugit de pe
Cruce”, găsind o soluție „ascunde-mă bine”. E părerea mea, având în vedere

8 N. Manolescu, „T. Arghezi, poet nereligios” în volumul „Teme”, Ed. Cartea Româ-
nească, p. 160

că substantivul „Cruce” e scris cu majusculă, deci e substantiv propriu,
care, în context, devine metafora „Destinului” / „Sorții”… ,,Am fugit de
Destin / Soartă”…

„DE CE-AȘ FI TRIST?”, poemul din ultima perioadă de creație, folo-
sind motivul toamnei, este construit pe relația viață-moarte, eliberată de

sentimentele anterioare, de frica sau groaza în fața destinului implacabil:
„De ce-aș fi trist? Că pacea duioasă și blajină / Mă duce ca o luntre prin liniști de
lumină? / E un surâs și-n vraful de cărți, să mă alinte.” Este un bilanț al trecerii
prin lumină, exprimând zbaterea poetului de a fi creat valori spirituale
eterne: „De ce-aș fi trist? Că nu știu mai bine să frământ / Cu sunet de vioară
urciorul de pământ? / Nu mi-e clădită casa de șiță peste Trotuș, / În pajiștea cu
crânguri? De ce-aș fi trist? Și totuși…”
Deși întreaga meditație elegiacă transmite un sentiment de împlinire,
emanând lumină ca tablourile lui Rafael, ultima sintagmă „Și totuși…”
transmite cititorului sentimentul, de data aceasta, de demnitate în fața
destinului, dar și de tristețe…
Tot în a patra etapă de creație, în 1955, apare și „1907 – PEISAJE” – un
ciclu de poezii de revoltă socială, creionând imaginea Răscoalei Țăranilor de la
1907. Ciclul cuprinde 40 de poezii, aparținând diferitelor genuri literare:
liricul se împletește cu epicul și dramaticul, reconstituind poetic, într-o

cronologie subordonată conturării atmosferei din toate momentele răscoa-
lei. În imagini poetice sunt redate cauzele răscoalei, revolta țăranilor, în-
frângerea, dar și o viziune asupra viitorului.

Poezia „CUVÂNT ÎNAINTE” deschide „1907 – PEISAJE”: „În anii
nouă sute șapte, / Ca din senin, în marte, într-o noapte, / S-a ridicat spre cer, din
Hodivoaia, / Și din Flămânzi, și Stănilești, văpaia.” / (…) / „Așa, din sat în sat,
se-ntinse / Văpaia grânelor aprinse,” / (…) / „Era să fie sărbătoare, / Sau slujbă de
înmormântare?” / (…) / „Ajută, Doamne, țara-i în răscoală!”

Imagini dramatice, portrete din ambele tabere, sunt surprinse în poe-
zii ca: „LIPSESC MORMINTE”, „PE RĂZĂTOARE”, „RĂZVRĂTITUL”,

„DUDUIA”, „E AVOCAT”, „STANE, CĂPITANE”, „FLĂMÂNZENII”,
„BOIERII” etc….
Motivul doinei e prezent în multe din titluri: „DOINĂ”, „DOINĂ PE
FLUIER”, „DOINĂ PE NAI”, „DOINĂ DIN FRUNZĂ”.
Drama țăranilor de la 1907, indiferența celor ce răspundeau de
destinele țării, ca și viziunea asupra viitorului sunt surprinse într-o inedită
și originală formă în poeziile: „ULTIMUL ORDIN DE LA INTERNE”, „ÎN
DEȘERT” și-n „EPILOG”: „Au câștigat ciocoii războiul lor cu țara / Și s-au ales
plugarii cu morții și ocara.” / (…) / „așa, pe neștiute, pe la un miez de noapte, /

Răspunde din bordeie alt nouă sute șapte, / Mai chibzuit, mai crâncen, nu lânced
ca o turmă. / Să nu cumva să fii cu noi.”
Un an mai târziu, în 1956, Tudor Arghezi publică un nou ciclu de 30
de poezii, intitulat „CÂNTARE OMULUI” – poem prometeic care înfățișează,
într-o formă artistică superioară, evoluția omului în momentele esențiale ale
istoriei, de la desprinderea din animalitate până la deplina conștiință de sine,
conștiința puterii și misiunii sale.
În literatura universală, s-au oprit asupra evoluției omului:
HESIOD în „THEOGONIA”, ESCHIL în „OPRESTIA”, LUCREȚIU în „DE

RERUM NATURA”, VIRGILIU în „GEORGICELE”, OVIDIU în „META-
MORFOZE”, dar și DANTE în „DIVINA COMEDIE”, MILTON în „PARA-
DISUL PIERDUT”, VICTOR HUGO în „LEGENDA SECOLELOR” și în

„SFÂRȘITUL SATANEI”, E. MADACH în „TRAGEDIA OMULUI” – operă
tradusă de O. GOGA, ION HELIADE RĂDULESCU în „ANATOLIDA” și

MIHAI EMINESCU în „MEMENTO MORI” („PANORAMA DEȘERTĂ-
CIUNILOR”).

După criticul TUDOR VIANU, „CÂNTARE OMULUI” este unul
dintre marile poeme sociogonice ale literaturii universale, care și-a propus
să evoce începuturile societății omenești și dezvoltarea ei în timp.
„CÂNTARE OMULUI” reia motivele centrale ale dramei argheziene,
desfăcute din valurile opace ale neantului și destrămării, al spaimei. Este o
spovedanie, un rechizitoriu al propriului eu.
Se deschide cu poezia „UMBRA”: „Te urmăresc prin veacuri, prin vârste
și milenii, / (…) / Când, speriat și singur, târâș, printre vedenii, / Umblai numai
să cauți culcuș și să mănânci” – imagine a omului biologic, al prigoanei.
În „NICI O SILABĂ-NTREAGĂ” impresionează atmosfera apăsătoare
a condiției vitrege: „N-aveai nici loc, nici țară, nici neam și nici un nume; / Din
vremi de vremi fuseseși gângav, pribeag și mut”, dar și imaginea poetică a
încrederii că viața va continua și într-o altă formă, chiar dacă sistemul

solar ar pieri: „Din plămădirea nouă a zmârcului cu ceața / Se va stârni, pe-
semne, fierbinte, iarăș viața”.

„PÂNĂ ATUNCI”, „ÎMPLINIRE”, „CHEMAREA ÎNÂLȚIMII”, „EU,
UMBRA”, dezvoltă tema înălțării fizice și morale, continuând cu tema
muncii, dând viață unei variate game de motive ca cel al focului, mâinii,

ochilor etc. în poemele: „LA STELE”, „FLACĂRA PĂZITĂ”, „NĂSCOCI-
TORUL”, „PE DRUM”, „MÂNA LUI”, „SĂ ȚI-O SĂRUT”, „A, E, I, O, U”,

„ADAME”, „DAR OCHII TĂI”.
Tema cunoașterii și a limbii din „MAI SUS”, „COPIL DIN FLORI”,
„NUNTA”, „DIN TAINE” încheie partea ce aduce în plan poetic imaginea

„omului prigoanei”, folosind o tonalitate de uimire și admirație, specifică
speciilor de odă și imn în care putem încadra poeziile enumerate.
„OM CU OM”: „Un om fusese-o frunză și numai om cu om / Au izbutit să
crească și să se facă pom. / (…) / Făcându-te, din omul prigoanei, omenire.” și

„NĂSCOCITORUL” fac trecerea la imaginea poetică a omului social, dez-
voltând teme ca: antagonismul de clasă, războaiele nedrepte în: „TRU-
FAȘUL”, „PRIETENIE”, „JALE”, „LUPTĂ ȘI RĂZBOI”, dar și lupta socială

în: „RÂNDUIALA”, „UN ALTUL ZISE”, „TEMEIUL NI-I FRĂȚIA”, „A
MAI TRECUT O VREME”, „A FOST O NOAPTE OARBĂ”, folosind un ton
critic, sarcastic, specific satirei și pamfletului.
A treizecea poezie, care închide ciclul „CÂNTARE OMULUI”, este
„CEL CE GÂNDEȘTE SINGUR”: „Cel ce gândește singur și scormone lumina /
(…) / E țara lui pământul și l-a-mpletit ce cerul. / (…) / Și, în sfârșit, urmașul lui
Prometeu, el, omul, / A prins și taina mare, a tainelor, atomul. / (…) // E timpul,
slugă veche și robul celui rău, / Tu, omule și frate, să-ți fii stăpânul tău.”
Măreția destinului uman e transpusă patetic în imagini vibrante. Pe
bună dreptate, criticul GEORGE CĂLINESCU îl numește pe TUDOR
ARGHEZI „Poet al miturilor grozave”, „al viziunii cosmice”.

Lirica lui Tudor Arghezi este expresia unui crâncen efort de cu-
noaștere. Poezia sa este „HOTAR ÎNALT”, este o poezie a zborului

„PĂSĂRII” lui BRÂNCUȘI, al zborului sufletului către LUMINA tulburată

de neliniștea singurătății creatorului, frământat de marile întrebări existen-
țiale, e drama PSALMISTULUI singuratic în dialogul monologat cu

DUMNEZEU, exprimând drama cunoașterii și a aspirației spre ABSOLUT.
Aș spune eu, OPERA lui TUDOR ARHEZI e asemenea „CAPELEI
SIXTINE” a lui MICHELANGELO, dar realizată din puterea magică a
CUVÂNTULUI.

Poezia lui e drama neputinței umane de a-și depăși destinul im-
placabil de trecător prin timp… Veșnică e doar prin creația – ,,nume adunat

pe-o carte”, creație ce cere dăruire, topire de sine, jertfă prometeică, iubire.
Poetul TUDOR ARGHEZI e conștient că prin opera lăsată,
,,TESTAMENT”, va dăinui: „Cu tine am să fiu răsplămădit … / În slava mea de
miligram / De praf suflat în Univers!”

***

Nu voi folosi niciodată termenul de „INCIPIT”, mai ales la o poezie lirică,
după cum am amintit și mai sus, în paginile acestui volum.
În „Suplimentul” la „Dicționarul explicativ al limbii române” „DEX – S”,
al Editurii Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988, la pagina
83 este definit sensul cuvântului: „INCIPIT” s. n. Formulă introductivă dintr-o
carte tipărită sau dintr-un manuscris antic sau miedeval, care cuprindea titlul
lucrării și autorul. – Din lat. (hic) incipit „aici începe”.
Nu-i înțeleg pe colegii noii generații, și nu numai, care acceptă, fără să ia
poziție, toate aberațiile aduse atât în folosirea inadecvată a unor termeni, în teoria
literară, și m-aș referi, în primul rând, la acceptarea sintagmei „figuri de stil” și

pentru epitete și tropi, cât, mai ales, în Gramatica Limbii Române, prin schim-
barea unor termeni consacrați ai părților de vorbire și nu numai; renunțarea la

diateze etc. , considerând cu „fală” că astfel au „modernizat” procesul predării!
Au masacrat totul! Renunțând, mite, pentru descongestionare, la studiul
aprofundat al operelor marilor titani ai literaturii!
Cum să aibă copilul / elevul o privire generală asupra creației unui scriitor –
poet, studiind doar o, sau cel mult, două poezii?
Unii scriitori contemporani, poate talentați, uitând că valoarea operei proprii
o va da „timpul”, încearcă, mai rău decât în comunism, prin așa-zisele „procese
calomnioase” și nu numai, să minimalizeze, chiar să detroneze marile valori ale
literaturii române.
Mihail Kogălniceanu, în „INTRODUCȚIE” la „Dacia Literară”, în 1840,
scria: „vom critica cartea și nu persoana!”

Ianuarie 2024