„GÂNDURI PESTRIȚE”
de IOAN AVRAM
PREFAȚĂ

,,Gânduri pestrițe” – al doi-
lea volum de poezie, după cel de

debut, ,,Din inimă și suflet” – îl
recomandă pe Ioan Avram ca o

voce ce-și caută echilibrul expre-
siei, al unor forme care să fie în

acord cu tematica aleasă, ca pe
un poet nonconformist, un spirit
rebel și-n același timp sensibil,
propunând cititorului versuri ce

tind spre maturitate și profun-
zime, deși, uneori, acuză deni-
velări valorice.

Cu un titlu – sintagmă metaforică – ,,Gânduri pestrițe” – autorul ne
pregătește pentru un periplu al trăirilor atât de diverse ale eului liric,

trăiri topite în versuri ce transmit o frenezie a simțurilor, dar și o vita-
litate, transpuse în cuvânt, un titlu ce anunță substanța unor grave și

multiple meditații asupra condiției existențiale. Volumul e structurat în
funcție de o tematică judicios gândită, cu motive poetice ce curg unele
din altele ca într-o albie de râu, succedându-se.
Așa cum e și normal, volumul se deschide cu un șir de arte poetice,
definind creația și rolul ei, dar și caracterizând poetul și menirea lui, ciclu
urmat de teme ca: iubirea, natura, ,,anotimpurile” vieții cu bucuriile și
dramele vârstelor, dar și scurgerea timpului cu anotimpurile, încărcate de
tradițiile și obiceiurile specifice, cu sărbătorile religioase.

Destinul istoric al patriei străbune, dar și al realităților contempo-
rane îmbogățesc aria tematică a volumului, care este un roman liric al

Universului uman și nu numai. Arta poetică, ce dă și titlul volumului, e
,,Gânduri pestrițe”, poezie în care eul liric / poetul se autodefinește ca
fiind ,,pribeagul ce bea din cuvânt” și pe care-l ,,atrage lumina, deși-i uneori
noapte.”

Ioam Avram îmbracă sentimentele ,,în cuvinte” ce ,,dau culoare”
zbuciumului profund al creatorului, reușind să adune ,,Gânduri pestrițe
culese-ntr-o carte.”
Spre bucuria rostirii și în ,,Eu sunt” se autodefinește în raport cu
Universul:

,,Sunt doar o scânteie pe Pământul vremelnic
Sau poate o lacrimă cursă pe-obrazu-mi cărunt.”

Motivul focului, alături de al luminii, dar și al lacrimii și timpului
sunt prezente, căpătând, în funcție de context, noi valențe. Poate, de
aceea, în ,,Inima îmi dănțuiește”, iubirea oprește, parcă, și timpul:

,,Timpul trece, dar rămâne
Un fior ce mă-nfierbântă,
Nimfele îmi sunt stăpâne
Și lumina ta cea sfântă.”

Har sacru, iubirea împlinită, fericirea erotică, se materializează în
creație:

,,Visele tresar, dând roade,
Scriu o filă de poveste,
O făclie cu iscoade
Inima tot dănțuiește!”

Deși-i de profesie economist, se simte acasă ,,În lumea poeziilor”, în
care a…

,,adunat povești,
Ținând în mână arzândă o făclie
Și-am îmbrăcat în versuri comorile lumești
Și-n haine-mpărătești și în curată ie.”

Pentru Ioan Avram poezia e o cutie de rezonanță a trăirilor majore,

în special, ale celor ce ar aduce belșug, speranță, iubire. De aceea, în ,,De-
aș fi”, îl frământă gândul ce-ar putea face:

,,De-aș fi un nor, aș plânge lumea asta,
Aș cerne ploaia pe câmpurile nude”

*

,,De-aș fi un mugur ferice de speranță,
În inimi mi-aș găsi oricând un loc mai cald”

*

218 • Lucia-Elena Locusteanu

,,De-aș fi un măr, le-aș da la toți din roade”

*

,,De-aș fi un vis, te-aș căuta în noapte”…
Dar nu-i decât un rob al cuvântului ce crede că:
,,În zorii luminii s-a zămislit iubirea”

*

,,Din stele-aprinse, din luna bălaie
Aduni vise noi și ținte mărețe
Și inima-ți este atunci o văpaie
Și-aștepți fericirea cu mir să te-mbete.”
,,Ca focul din vatră îmi arde făptura,
O minge de foc ce-aleargă de-a dura.”

Pentru că iubirea e ,,Destin”:

,,Alergând pe căi bătute prin povești nemuritoare
Ei culeg lumină-n suflet ca o stea strălucitoare
Într-o carte fermecată creionând al lor destin”.

*

Căci ,,Ale inimii bătăi” ,,vioaie”-s și Eul liric e în așteptare:
,,Aștept să răsari ca o boare în gând.”

Iubirea ,,rodește”:

,,Copiii sunt rodul iubirii eterne,
Iubirea lor sfântă o capeți în dar”.

DAR SFÂNT, COPILUL e ,,o floare” ce ,,a trecut al casei prag” – și
aduce lumină:

,,Eu vă dau doar bucurie,
Sufletul să vă-ncălzească
Și a mea copilărie
Pas cu pas să vă-nsoțească.”

De aceea, ,,Nu-i frângeți aripa”:

,,Nu-i frângeți aripa ce tinde spre înalt,
Hrăniți-i cutezanța de-a face primul salt!

Hrăniți sămânța visurilor sale
Și pașii temători își vor găsi o cale.
Nu sufocați scânteia născută-n ochii săi,
Lăsați să strălucească-n ei văpăi!”
Și plaiurile natale sunt izvor al iubirii transpusă în cuvânt:
,,Tărâmul natal și-ale iubirii izvoare
Sădesc nemurire …”

,,Dorul” rămâne dor, fie că e dor de țară, de copii, de părinți sau de
anii ce-au fugit…:

,,Dorul vine și nu pleacă,
E izvor din piatră seacă,
Prins în chingi, fără de frâie,
Dorul doare și mângâie.”
Dar în toate, Ioan Avram găsește un ,,Echilibru”:
,,Dacă cerul se înclină, pune-n inimă o stea,
Să fie lumea senină și s-o lumineze ea,
Să țină un echilibru între suflet și înalt”.

Chiar și în ,,Traista cu amintiri”, în care poetul se întoarce în timp cu
regret și melancolie, sentimentele sunt presărate cu regret, în structuri

metaforice inedite, dar și versuri cu o tentă ascuțită, acidă de critică so-
cială, cu accente de pamflet – indirect – la adresa vremurilor contempo-
rane:

,,Am fost copil cândva și eu.
Parcă-i crâmpei dintr-o poveste…
A fost frumos, a fost și greu,
Un drum cu văi, un drum cu creste…”
,,Prin pădurea răsfățată
Unde mă plimbam odată,
Acum duduie securea,
Uităm cum a fost pădurea…

*

220 • Lucia-Elena Locusteanu

,,De-a fost rău sau de-a fost bine,
Mâncam miere de albine
Azi, în rafturi sunt doar E-uri…

*

Punem pe pâine chimie
Și plecăm în pribegie*
Să cerșim la porți străine!”

*

,,De-a fost rău sau de-a fost bine
Te întreabă tu, Creștine!”

O poezie a peisajului inedit, surprinzător al naturii patrie, e poezia
,,La Valul Miresei”:

La Valul Miresei, la poale de munte
Apele cad zgomotoase pe scări.
Mireasa își spală frumoasele plete,
Iar apele-i duc povestea spre zări.”

Anotimpurile, încărcate de tradițiile și obiceiurile specifice, cu
sărbătorile religioase constituie o vastă simfonie în care acordurile
trăirilor se topesc în cântecul mereu altul al naturii, în poezii ca ,,Albastru
e cerul”, ,,Zori de primăvară”, ,,Flori pentru flori”, ,,Bruma”, ,,Chemarea
primăverii”, ,,Prinos de primăvară”, ,,Zi de Dragobete”, ,,Dansul Iei”,
,,Paparuda”, ,,Furtuna”, ,,O vară cu năbădăi”, ,,Capricii”, ,,Început de
toamnă”, ,,Toamna”, ,,Ploi de toamnă”, ,,Toamnă târzie”, ,,Trecu și
toamna”, ,,Iarna a venit tiptil”, ,,Sub mantia albă”, ,,Sâmburi de
creștinătate”, ,,Lumină din Lumină”, ,,Acasă de Crăciun”, ,,În prag de an
nou”, ,,Anul Nou”, ,,Iarna nu se lasă dusă”.
Pentru Ioan Avram…

,,Albastru-i cerul cu multe nuanțe,
Eternu-i veștmânt îmbrăcat în eter
Înfașă o lume în mii de speranțe,
Ca mama pe pruncul – micuț giuvaer.”

Primăvara e anotimpul cu multe și frumoase obiceiuri. E perioada
în care…

,,Mărțișoarele așteaptă să zâmbească-n piept la doamne”,
pentru că

,,Simt că este sărbătoare, că e ziua Celei dragi,
A Femeii ce e blândă, preamărită și de magi”.

Și chiar de mai cade uneori ,,Bruma”, ,,Chemarea primăverii”, ca și
,,Prinosul” ei, e încărcat de iubire nu numai în ,,Zi de Dragobete” care-i
,,Sărbătoare românească”:

,,Dragobete-i Eros dacic, e Amor sau Cupidon”,
Un izvor de veselie cu iubita-n unison”.

De aceea, poate, acum, ca și-n alte dăți, Iea e și ea un simbol, iar
,,Dansul Iei” e

,,De milenii legendare, de când pe Pâmânt e omul”
,,Geto-dacii purtau Ie și lăsat-au moștenire”…

Ca și Sfânta Sărbătoare a Învierii, când luăm cu toții ,,Lumină din
Lumină”.
Moștenire, ca și o altă tradiție, este cea legată de invocarea ploii, cea
a Paparudei, care ,,Scutură din nori belșugul” într-,,O vară cu năbădăi”.
Timpul nu se odihnește și iată-ne la ,,Început de toamnă”, când
,,Prin livezi, fructele coapte, scăldate-n boabe de rouă,
Stau pe gânduri parfumate, mai vor soare o zi, două.”
Pentru că

,,Toamna a bătut la ușă
În livada jucăușă,
Picurând culori din ceruri.
Pomii i-a împodobit
Cu mărețe giuvaieruri,

*

Un tablou nemărginit!”

Cum e și normal, ,,Iarna a venit tiptil”, acoperind Pământul ,,Sub

mantia albă”, aducând cu ea ,,Sâmburi de creștinătate” – Sărbătorile reli-
gioase, când toți se vor ,,Acasă de Crăciun”, ascultând:

,,Cor de îngerași răsună,
Să ne dea vestea cea bună,
S-a născut Iisus Hristos,
Domnul sfânt și luminos.”

Pentru ca ,,În prag de An Nou”

,,Ce-a fost tulbure să piară,
Să-ngropăm adânc urgia.”

Iar ,,Anul Nou”

,,Să v-aducă cele bune”.

Inegale ca valoare, poeziile, unele, ca specie – pastel, dar cu accent
de meditație, sunt îmbinate cu religiozitate și încearcă să concretizeze
metaforic liantul dinte anotimpurile surprinse în felurite ipostaze, aduc
cititorului un poet în căutarea ,,formelor perfecte”.
Revelația neputinței umane în fața destinului implacabil al trecerii
în neant, ca și regretul pierderii unui coleg de condei – Rodica Scutaru
Milaș, își fac loc în versurile intitulate ,,Un om, o viață, în tablou și-n
vers”.
Ioan Avram nu-i uită nici pe marii poeți ai neamului, închinând
versuri ,,Bardului de la Mircești”, cu accente de critică:
,,Aș vrea tăcut să-ți cer iertare
Că ușa ta prea rar se mai deschide”,

Dar și lui ,,Eminescu”, cel care,

,,Îmbătat de vraja nopții,
l-au cuprins și doruri grele
Și răpus de greul sorții
Vru o viață între stele”,

dând o formă nouă limbii române.
O poezie cu accente de odă e ,,Limba noastră străbună”.
Volumul cuprinde în paginile sale și versuri evocatoare, de notație
smerită în fața formării noastre ca popor, a trecutului de luptă și glorie

pentru apărarea identității naționale, a gliei strămoșești, a limbii și a tra-
dițiilor, dar, mai ales, a luptei permanente pentru unitate, întregire, în

poezii ca: ,,Răsărit de țară”, ,,Visul lui Mihai Viteazul”, ,,Slavă Ție – Cuza

domn”, ,,Românie, țara – mamă”, ,,Tricolor”, ,,Pe podul de flori”, ,,Re-
nașterea Basarabiei”, ,,Tricolorul moldovean”, ,,Exodul”, ,,Românilor de

pretutindeni”, ,,Inimi pentru România”, ,,Tată și fiu”, ,,De ziua ta, iubită

Românie!”. Nașterea și continuitatea poporului român pe aceste melea-
guri, apărate prin mari jertfe, reprezintă ideea centrală a acestui capitol,

din care cităm doar câteva versuri, lăsând cititorului plăcerea delectării
prin lectură. Mihai Vodă cel Viteaz

,,A fost numai o scânteie, ce s-a preschimbat în vis,
Pentru nația română și al țării cer deschis.”,

În timp ce Domnul Cuza a

,,adus pe harta lumii țara noastră – România”.

Și rămâne ,,pe harta țării o speranță de-ntregire”.
România e țara-mamă, al cărei ,,Tricolor” e veștmânt, iar ,,Prin el
dăinuie iubirea pentru-al țării pământ sfânt”.
Transpare din versuri și marea dorință de reîntregire a hotarelor, de
unire, revenirea la patria-mamă și a fraților de peste Prut, în ,,Pe podul
de flori”:

,,Am vrea o horă a Unirii
Îmbrățișată peste Prut,
Să cânte Imnul revenirii”.

Poetul transpune în versuri tristețea exodului românilor pe alte
străine meleaguri:

,,Au plecat în lumea mare, chinuiți printre străini,
Mulți priviți cu ironie pentru faptul că-s români”.
Poate, de aceea, poetul se adresează ,,Românilor de pretutindeni”:

,,Unde-ați fi, pe-orice cărare vă duc pașii obosiți,
Țineți minte! Țara-mamă vă așteaptă! Reveniți!”

Marcat de realitățile cotidiene, poetul le surprinde, trecându-le
printr-un filtru sarcastic, într-o retorică proprie, în poeziile cu tentă de
fabulă: ,,Țapul și leoaica”, ,,Grâul și neghina”, ,,Stârci”, dar și în: ,,Niște

politicieni”, ,,Baroni de paie”, ,,Gânduri cenușii”, ,,Visuri simple la-nde-
mnă”, ,,Lume pestriță”.

O notă de profundă ironie și dureroasă constatare / caracterizare a
lumii contemporane se desprinde din versurile:
,,Și se răspândi neghina
Printre firele de grâu.
Când ea deveni regina
Lanului îi puse frâu.”

iar

,,S-alegi din grâu neghina
Este foarte-anevoios…
Cred că s-a-ntinat lumina.
Lumea s-a întors pe dos.”

Imaginea contemporaneității e sarcastică, dureros de amară, un
tablou deprimant în care

,,Niște stârci umflați în pene,
Având capul printre nori,
Dau din clanța lor alene
Și te-nvață cum să mori…”

…În timp ce ,,Niște politicieni” fac ,,legi de dezbinare”, dau ,,din gură și
din coate” să se spele ,,de păcate”. Poporul ar vrea ,,Să fie-n lume doar cinste
și iubire”, dar, din păcate, e nefericire. O mână nesătulă, acei ,,Baroni de
paie”, ei lume o împart și ne-ncovoaie și

,,nu le pasă de a țării soartă”…,
,,Ar scoate-o-n piață, ar pune-o la mezat,
Să-și cumpere moșie, să-și facă un palat.”
Poetul crede că trăim într-o epocă cu o ,,Lume pestriță”, deși

,,Dac-am fi cu toții OAMENI
Și-am vâsli pe-același drum,
Poate-ar fi mai puțini fameni,
Visurile n-ar fi fum / scrum.”

Revelația singurătății omenirii în fața dezastrului abătut asupra
omenirii, deci, și asupra noastră – pandemia – își găsește ecou în
versurile sale din: ,,Noapte adâncă”, ,,Plâng Clopote”, ,,Vremuri negre”,
,,Ne-au pus lacăte la gură”, ,,Potop”, ,,Trăim doar cu speranța”, ,,Ecouri
din singurătate”.

,,E noapte adâncă în lumea întreagă,
Lumina s-a stins și este pribeagă”…

*

,,E noapte adâncă, dar lumea nu doarme,
Urzește noi vise să iasă la mal,
Vrea neguri s-alunge sălbatice drame,
Să șteargă-ntr-o clipă năprasnicul val.”

Dezastrul pandemiei e redat printr-o sintagma metaforică ,,năprasni-
cul val”, secondată de personificarea din titlul ,,Plâng clopote”:

,,Se-mbracă o lume în jale
Jocul cu moartea e infernal”

căci

,,Vremuri negre se adună”

și

,,Sună lung sirena morții
Se aude până-n cer.
Ne-am trezit în iad cu toții”…

Dar, parcă, nu e destul,

,,Ne-au pus lacăte la gură
Și la nas ne-au pus zăvor.
Pandemia azi ne fură
Libertatea tuturor.”
Și, totuși, răzbat ,,Ecouri din singurătate”:
,,Niște măști citesc poeme
Adunate într-o carte,
File înmuiate-n vreme,
Ecouri din singurătate.”

Arta va străbate timpul. Ea va rămâne după noi, căci, deși e pande-
mie, noi – ,,robii cuvântului”,

,,Vom lansa într-un buchet
Ecouri din singurătate,
Vom zidi comori din suflet,
Le vom scrie într-o CARTE!”

Volumul închide popasul liric metaforic cu: ,,Din nou liber” ,,Licăre
de lumină”, ,,Nămeți de lumină”, ,,Speranța”, deoarece
,,Și drumurile noastre-s născute din speranță”,

dar și cu dorința ,,Să fie-n lume numai fericire”.
Unele poezii din volumul de față au fost onorate cu diferite distincții
în cadrul unui concurs – maraton, cu profundă tentă patriotică, intitulat
,,ȘAPTE INIMI – ROMÂNIA”.
Ioan Avram, cu acest al doilea volum, în versuri de factură clasică,
structurate în catrene, având o metrică diferită în funcție de ideea
poetică, reține atenția prin căutarea acelui echilibru necesar oricărei
expresii poetice.
E o voce ce transmite dorința de mai bine, de a învinge banalitatea
lumii contemporane, prin sinceritatea, uneori naivitatea, dar și varietatea
sentimentelor exprimate, invitându-ne să participăm activ, trăind
acuratețea unor trăiri, chemându-ne la unitate, la a fi mai buni cu noi și
cu Universul.

Volumul se vrea, potrivit și titlului ales, ,,Gânduri pestrițe”, o sim-
fonie a unui amalgam de trăiri care, topindu-se în cuvinte, să redea

cântecul atât de divers al vieții… Citiți-i versurile!

Lucia-Elena Locusteanu