Cele patru lumi ale poesiei

Julieta Carmen Pendefunda

Datorită unui nou curent, a implicării filosofilor cărturari în poesia românească, am intrat recent într’o polemică, după părerea mea, fără sfârşit. Care sunt subterfugiile lexicale şi hermeneutica semantică a liricii în raport cu poesia ? Inteligenţa dialectică structurează inteligenţa analogă, la rândul ei ordonând cunoaşterea ocultă. În opera magna materia primă urmează a se transforma în aur, dar acesta este de fapt spiritul, piatra filosofală şi nu un produs material, oricât de valoros ar fi el. Ei bine, în opera lirică autorul da expresie artistică propriilor emoţii, trăiri, neurmărindu-se exprimarea unor convingeri sau idei, ci doar emoţiile convertite în imagini artistice. Aşa definea Titu Maiorescu opera lirică acum mai bine de un secol. Întorcându-ne însă în epoca marilor opere literare din Grecia antică, aflăm că genul liric cuprinde literatura în care sunt exprimate direct (spre deosebire de genul epic) gândurile, ideile şi sentimentele autorului prin intermediul eului liric. Şi atunci, în vremea când zeii nu aveau şansa să li se pună la îndoială existenţa, lirica era cea în care domina viziunea şi transfigurarea artistică, autorul apelând la tehnici aludive şi asociative, creând un univers de mare forţă de sugestie care să se adreseze sensibilităţii cititorului. Aşa cum zeii sunt printre noi, numele lor noi eludându’l în scurtele zile de muncă, nemaiavând puterea să’i vedem, genul literar al discursului subiectiv, exprimând sentimentele prin intermediul figurilor de stil şi al simbolurilor a devenit o paria. Şi în timp ce ”curgerea în sine ce, cum jos şi sus,/ e şi’în fiinţare şi’în cele ce nu-s ”(Curgerea), noi continuăm să vorbim despre sensibilitatea noastră ipocrită, dar suntem tot mai departe de sufletul celor care ne-au precedat şi de care ne ferim să’i copiem, dar tocmai în aspectele vetuste. Dorinţa sinelui de a parcurge călătoriile iniţierii, simbolice, umanizate este de fapt repetarea experienţei prin care realitatea  a trecut de la haos şi de la tenebre la armonia cosmică şi la existenţa fiinţelor văzute şi nevăzute ale Creaţiei. Misterele în care cunoaşterea şi înţelepciunea era predată celor aleşi uzita cuvântul prin vibraţia versului şi a liniei melodice. Este adevărul anterior zeilor, îngerilor, anterior timpului şi spaţiului. Termenul folosit azi, de lirică vine de la denumirea instrumentului muzical numit liră. Aceasta era însemnul lui Apollo, zeul luminii, al muzicii şi al poesiei la greci. De aceea revin, amintind că şi în Grecia Antică s-a folosit pentru scrierea textelor poetice cu criteriu formal, şi anume acompaniamentul de liră, precum fusese şi în Egipt, în India, în Atlantida sau continentul Mu. De abia în epoca modernă, poesia lirică a ajuns să însemne creaţie literară ce exprimă sentimente sau atitudini, pentru că substanţa ei este simbolică, un neant proiectat în realitatea remanentă doar oniric pentru generaţiile contemporane. Treptat, lirismul s-a identificat cu poesia, supusă unor mijloace formale cum sunt versul, strofa, ritmul sau rima. Cât de mult am evoluat ! Evoluţie sau involuţie? Spun aceasta pentru că în literatura contemporană nu se mai poate vorbi de o asociere între genul liric si poesie, existând şi opere lirice în proză, iar în cadrul poesiilor se distinge un amestec al lirismului cu epicul, în fond şi nu numai ca formă. Eliminarea dogmelor ce desluşeau o taină a muzicii interioare şi exterioare a dus la un fenomen care poate constitui un semn al viziunii evanghelice ioanite.

Prin poesia ”Tetradelor” ne întoarcem în lumea alchimiei. Şi pentru că primordial spaţiul cosmic de dincolo de cerurile accesibile fiinţei umane, cel puţin până acum câteva decenii sau secole, a atras atenţia asupra populării sale noetice, numai gândirea celor iniţiaţi a reuşit să acceadă la acesta, prin cuvânt: ”Ampla cicatrice-a somnului secund/ are în trezire veghetor slovar…”(Veghetor slovar).  Există, cu siguranţă, o limită. Ea este definită de timp şi nu de spaţiu. Dar omul s’a oprit frecvent la palpabilul vieţii cotidiene. El a înţeles chiar şi paradisul, raportându-l la imaginile dragi lui. Nu acelaşi lucru se poate spune despre cerul înstelat. Cerul era considerat ca fiind casa zeilor. Chiar dacă identificau zeii cu Olimpul, el nu era localizat numaidecât în Grecia, ci în cer, acolo de unde vegheau zeii. Din cer coborau zeii pe Pământ sau aruncau fulgere, omorându-i pe muritorii necredincioşi. Ei aduceau ploaia, frigul, căldura. Ei îşi trimiteau vestitorii. Cerul era lumea intangibilă a zeilor. Mulţi oameni, eroi, semizei veneau după moarte în cer şi primeau nemurirea. Erau, deci, precum în creştinism, ridicaţi la cer, într-un nor de lumină, iar când ajungeau sus, tatăl zeilor, Jupiter, le oferea să bea din cupa cu ambrozie şi nectar, ei devenind nemuritori. Pitagoreicii susţineau în mod vădit că unitatea este compusă din planuri, fie de culoare, expresie a calităţii primordiale, fie dintr’un germen, fie din apropierea finitului de infinit. Însă a existat permanent nevoia, mai ales pentru profani de o mediere, aşa cum întreaga lume este la îndemâna moderării şi modulării universale. Petru Solonaru este un astfel de mesager, cărturar prin excelenţă, filosofia sa nefiind cu nimic mai presus dar nici mai prejos de a celor ce călătoresc în Olimp prin Parnas, cu şanse reale de a bea cupa oferită de zei.

După Pitagora infinitul finit este un celălalt, principiile întrepătrundu-se, penetrând în limita care le uneşte şi le separă, le distinge şi le identifică. Aici el introduce numerele, Unu confundându-se cu esenţa, cu substanţa ca ipostaze ale lucrurilor. Şi poetul reflectează:”Numărul în sine spririt este dar …/ ca’întrupare-i suflet, reic avatar …”( Numărul). Paradoxal, simbolistica anticilor nu se datorează unei neputinţe de a se exprima clar şi limpede ci dorinţa de a nu profana şi vulgariza cunoştinţele, dedicând ştiinţa secretă unei elite. Nu este dorinţa exclusivă de mister, de orgoliu în faţa profanilor, ci asemenea poeţilor ce îşi ascund intuitiv gândirea în poesie, ei au codat în numere universul. Dacă ar fi să dăm crezare ce-i al Cesarului Victor Hugo: Poesia se naşte din meditaţie şi inspiraţie. Meditaţia este o însuşire; inspiraţia este un talent. Mulţi oameni pot să mediteze dar puţini sunt inspiraţi. În ”Tetradele ”lui Petru Solonaru, la fel ca şi în celelate volume ale sale de până acum, întâlnim profunzimea (poate nu accesibilă decât celor împătimiţi de cunoaştere) asociată liricii adevărate, carmen rediviva, în faţa căreia îmi scot pălăria.

Citind acest volum aflăm despre prezenţa în noi a Marelui Arhitect al Universului, a Marelui Anonim, cum îl numeşte Lucian Blaga în ”Trilogia cunoaşterii”, aruncând cu săgeţi pline de foc în întunericul ce scaldă transcendenţa. ”Devenirea lumii are-în demiurg/ însuşi creatorul ...”(Demiurgul). Aceasta înseamnă cunoaştere, gnoza devenind obligatorie, o necesitate pentru umanitate. Chiar şi Blaga recunoaşte că această căutare încalcă legile logicii, are componente iraţionale, determinând antinomii. Dar transformarea sacrului în profan, eludarea caracterului misterios al ritualurilor care de milenii îmbracă misterele lumii nu rezolvă dezvăluirea transcendenţei care nu ne aparţine. Şi atunci, există oare mai multe forme de cunoaştere? Luciferică, paradisiacă sau chiar cosmologică, pe când nici cea terestră nu ne este în totalitate la îndemână. Cele patru lumi închipuite de antichitate se răsfrâng în marginea abruptă a lumii. Enstatic sau ecstatic, cugetul cititorului nu va reuşi să dezlege taina fenomenelor care se petrec fără voia sau determinismul său. Sunt limite în faţa cărora se va opri, precum e dincolo de universul în expansiune sau infrastructura sub atomică. Poetul retrăieşte avatarul morţii simbolice: Vei privi în viaţă suferinţă doar/ dacă nu-înveţi singur a muri ...( Scopul vid). Voi sfătui pe oricine doreşte să răstălmăcească frumuseţea acestei poesii, plină de forţă şi inteligenţă zeiască, să nu ia seamă de cele cinci tipuri de mistere ale filosofiei şi poesiei blagiene – latente, deschise, atenuate, permanetizate, potenţate – şi să se lase pătruns de sacru, ştiind că niciodată nu faci ce vrei şi ceea ce doreşti ţi se poate împlini numai dacă meriţi. Este exactă interpretarea tâlcuită de Liviu Pendefunda în cugetările sale.

De aceea citind versurile acestui nou curent liric, ştiam că etapele nu pot fi sărite în cunoaştere şi că este imperios necesară o iniţiere prealabilă pentru a le putea înţelege, iar aceasta ar putea contribui la conştientizarea creaţiei literare. ”Regăsind simbolu’n drumul către Punct, chiar uitat cuvântul plin te va sorbi …”( Roagă-te la tine! ), scrie poetul . Adaptarea la mentalitatea receptorului ţine de maestru, iar veridicitatea sa de hierofant iniţiat este o altă problemă. Alchimic, trecerea de la inferior la superior fără nicio modificare fizică ci doar spirituală este greu de explicat în limbajul uzual al adepţilor. Un maestru al templului interior, cunoscător al misterelor şi secretelor tuturor ordinelor, ştie să înalţe stindardul cavalerilor astrali. El arată unui profan care este cheia analogiilor dintre construcţia templului printr’un plan divin şi Logos. Numai astfel putem găsi cheia în care este scrisă această carte și în general volumele create de Petru Solonaru.

Julieta Carmen Pendefunda

Alte pagini:  

Mai citește: 

Cum pot să mă înscriu în clubul GOLD al revistei tipărite PPSM?

Mihaela CD-eseu-Întoarcerea la frumos și bun-simț