AM FOST PRIZONIER DE CONȘTIINȚĂ ÎN ROMÂNIA DIN PERIOADA DICTATURII IDEOLOGIEI COMUNISTE SOVIETICE-RUSEȘTI, ȘI DUPĂ…

AM FOST PRIZONIER DE CONȘTIINȚĂ ÎN ROMÂNIA DIN PERIOADA DICTATURII IDEOLOGIEI COMUNISTE SOVIETICE-RUSEȘTI, ȘI DUPĂ…

autor: Al. Florin Țene 

În anul 1950, pe când aveam opt ani, în orășelul de sub dealul viilor, am asistat la prima execuție a terorii comuniste venită dinspre Rusia, la demolarea statuii lui Ion Brătianu amplasată în parcul din centrul Drăgășanului. Prea multe nu am înțeles atunci, cu toate că tatăl meu a încercat să-mi explice, spunându-mi în șoaptă, dezastrul care venise peste țara noastră cu tancurile rusești, seara înainte de a spune Rugăciunea în fața Icoanei „Maicii Domnului cu Pruncul”, aflată capătul patului în care dormeam.
După ora douăzeci, cu lumina stinsă, tata asculta Europa Liberă, cu urechea lipită de aparatul de radio marca Siemens și, nu de puține ori, îmi spunea să nu spun la nimeni că ascultăm Europa Liberă. Mai îmi spunea să nu cântăm cu prietenii cântecul „Deșteaptă-te române”, că soldații ruși staționați la Școala de Jandarmerie de pe strada Lenin ne bagă la închisoare, sau ne împușcă.
– Tăticule!
– Spune?
– Am fost la colegul Doru Raiciu care stă lângă pământurile lui Brătianu și am văzut că au pus o firmă…nu înțeleg ce e aia?
– Sunt instituții prin care rușii ne fură avuția!
Am tăcut. Nu prea pricepeam. Mult mai târziu am deslușit adevărul despre Rusia ca țară expansionistă și imperialistă. Uniunea Sovietică a început procesul de exploatare a bogățiilor României încă din 1945, imediat după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Atunci au fost înființate așa-zisele Sovromuri, un fel de societăți mixte româno-sovietice. Scopul oficial al acestora era destinat recuperării datoriilor pe care România le-ar fi avut către Uniunea Sovietică în urma războiului. Acordul între România și Uniunea Sovietică pe tema înființării Sovromurilor a fost semnat la Moscova pe 8 mai 1945, cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor României față de Uniunea Sovietică. Potrivit istoricilor, Sovromurile au reprezentat cea mai durabilă și mai rentabilă formă de exploatare de către URSS a bunurilor generale din România, o exploatare la sânge a bogățiilor naturale ale țării și, în general, a economiei românești.
Așa cum era de așteptat, sovieticii nu au respectat acordul și s-au folosit de aceste societăți pentru a prelua controlul efectiv asupra principalelor ramuri ale economiei românești. Specialiștii trimiși de la Moscova au aservit economia României intereselor sovietice, facilitând transferul rapid și ieftin al unor importante părți ale resurselor țării către Uniunea Sovietică, în timp ce propaganda vremii punea accent pe relațiile de prietenie între cele două state. În perioada de existență a Sovromurilor (1945 – 1956), 85% din exporturile românești erau direcționate spre Uniunea Sovietică. Economiștii au calculat că rușii au sărăcit economia României, în cei 11 ani, de aproximativ 2 miliarde de dolari. La valoarea actuală a banilor, suma ar fi de circa 30 de miliarde de dolari. Aceasta în condițiile în care datoria de după război era de 300 de milioane de dolari. Sfârșitul dominației sovietice asupra economiei românești s-a concretizat abia în 1956 și a fost determinată, în principal, de moartea lui Stalin în 1953. Cu doi ani mai devreme, în 1954, 12 sovromuri au fost desființate și preluate de statul român. Rușii au cerut în schimb 9 miliarde de euro pentru răscumpărarea capitalului investit, dar în final, în urma unor negocieri,
comuniștii români au fost de acord să plătească 5 miliarde de dolari, bani care vor fi plătiți până în 1970.
Deja, pe când eram elev în clasele primare și la liceul teoretic din Drăgășani, notați fiind cu cifrele de la nota unu până la cinci, conform modelului sovietic, adică rus, perioadă când în clasa a X-a am fost eliminat trei zile pentru că citeam în recreație romanul „Rusoaica” de Gib I. Mihăescu, scriitor interzis în perioada aceea, mă simțeam prizonier în propria-mi țară.
Astăzi, mi-aduc aminte că citeam ziarul „Scânteia”, obligați fiind să facem câte un abonament pe clasă, și mă gândesc la ziariștii care făceau jocul ocupantului rus. Mai trăiesc ei, oare? Mircea Bunea, Ilie Tănăsache, Victor Vântu, Ioan Erhan, Mihai Milca, Ilie Purcaru și Constantin Amariței. Își fac un proces de conștiință?
Sorin Toma, pe numele adevărat Moscovici a condus „Scânteia“ în „evul mediu” al comunismului românesc, în perioada anilor 1946-1960. Anii marilor crime politice, ai lagărelor de muncă, deportărilor și închisorilor în care elitele României au fost decimate, pe vremea când (după cum nota Ion Cristoiu într-un articol publicat de revista „Historia Special”), „Partidul hotărăște cine moare și cine trăiește”.
„Scânteia“ – organul de propagandă al PCR, a fost „ciocanul” cu care bolșevicii au făcut zob principiile democrației, punând bazele noii societăți românești, în care ura de clasă, minciuna, delațiunea și ignoranta au devenit modus vivendi.
La acest genocid social și cultural au contribuit și revistele literare cu colegiile de redacție, ale revistelor „Gazeta literară”, redactor șef Zaharia Stancu, „Tânărul scriitor”, redactor șef Mihu Dragomir, „Almanahul literar” condus de A.E. Baconsky, „Tribuna” redactor șef Dumitru Mircea care apărea în februarie 1957, având pe prima pagină „Tezele din Aprilie” etc. Practic, aceste publicații, inclusiv toate ziarele regionale și locale au contribuit la propagarea ideologiei comuniste, regim considerat de specialiști și istorici a fi criminal, la fel ca Statul Național Legionar.
Pun întrebarea: dacă scriitori care au susținut prin scrisul lor ideologia legionară sunt stigmatizați, atunci de ce scriitorii care au
publicat și promovat ideologia unui regim criminal, fără Dumnezeu, precum comunismul nu sunt la fel de condamnați? Oare Istoriile lui Manolescu și Al. Ștefănescu nu au o vină?
În această situație pot să spun că am fost prizonier de conștiință în propria-mi țară.

Alte pagini:  

Mai citește: 

Cum pot să mă înscriu în clubul GOLD al revistei tipărite PPSM?

Mihaela CD-eseu-Întoarcerea la frumos și bun-simț

INVITAȚIE DE PARTICIPARE  LA REVISTA  tipărită nr 21