Al. Florin Țene -SCOTOCIND PRIN LADA CU AMINTIRI (partea a-3-a)

Până la ora întâlnirii Alexandru învăţa pentru facultate. Dar de multe ori gândul îi fugea la fata brunetă cu breton. Apoi la felul cerinţelor de la admitere.”Învăţământul acesta ne transformă în aparate de înregistrat. Adevărate magnetofoane! Nici-o logică, nici-o interpretare şi analiză proprie. Ne cere totul ca-n carte.Cu punct şi virgulă.“ Gândea, uneori, Alexandru.

La două zile Alexandru se scula la trei noaptea pentru a se ducea în locul mamei sale să stea la coadă pentru a lua  porţia de pâine pe cartelă. Dacă întârzia rămânea fără pâine familia întreagă, mama, tata şi sora.

Acolo, la rând, aştepta până la ora şapte până venea pâinea.Tot atunci auzea discuţiile oamenilor nemulţumiţi de această situaţie, şi mai ales de personele, ca miliţieni şi alţi activişti de partid care intrau prin spate şi luau pâine, fără să stea la rând.Unii vorbeau că aceştia nici nu plăteau…”Poate de aceea vânzătoarea nu ne mai dădea restul“. Gândea Alexandru stand ore întregi la rând. Tot atunci s-au născut, păstrate în memorie, poeziile care au făcut obiectul volumului de debut.

Câteva seri la rând s-au întâlnit în parcul din spatele Casei de Cultură.În ultima seară, înainte de a pleca Tania la Prundeni, Alexandru i-a citit poezia pe care i-a dedicate-o. Fata a ascultat în tăcere, după care i-a luat mâna în mânuţa ei drept mulţumire.

-Frumoasă! Dar, oare merit eu să-mi dedici o poezie!?

-Nu una, draga mea, ci toate volumele pe care le voi scrie de-acum înainte. Ţine hârtia!

Tania a luat poezia, a împăturit-o cu grije şi a băgat-o în buzunarul uniformei.

Ca niciodată în seara aceea Tania a întârziat de la internat. Fiecare şi-au povestit întâmplări din viaţă şi au vorbit despre familiile lor.

Pe drumul de întoarcere Alexandru a luat-o de mână.Se întunecase şi luna plină arunca razele ei reci peste cei doi îndrăgostiţi.

-Vezi, Tania, puzderia de stele!?

-Da! E o minune universal acesta!

-Vrei să ne alegem o stea a noastră? Şi când vom fi departe unul de altul să o privim, şi să ne gândim unul la altul…

-Da! Ce frumos!

S-au oprit şi au privit la cerul înstelat.

-Vrei să fie prima stea de la proţapul Carului Mare? Uite, acolo, spre stânga!

-Da, o văd! Bine.Ea este steaua noastră!

Alexandru s-a apropiat de Tania, şi aceasta s-a lipit de el, ţinându-l de mână. Un sărut prelung a pecetluit “ botezul“ stelei lor.

S-au despărţit în poarta internatului.Alexandru a încercat să o sărute din nou.

-Nu! Te rog, nu! Poate ne văd fetele.Sunt aşa de bârfitoare…

Alexandru a înţeles, i-a sărutat mâna şi înainte de a se despărţii i-a spus:

-Ne vedem când termini practica.

-Da!

                                                            *

Înprejurări independente de voinţa lor cei doi nu s-au mai întâlnit în acea vară.Alexandru a luat examenul la facultate în oraşul din nordul ţării.S-a înscris acolo, ştiind că Tania se duce la fratele ei pentru a se angaja învăţătoare.

Între timp Alexandru a publicat câteva poezii într-o revistă din Banat şi în alta din Iaşi.Nu mai avea nici-o veste de la Tania.Însă, cu ajutorul unor prieteni din comuna ei a aflat de la o soră în ce comună din Maramureş este fratele ei director de şcoală. Această veste l-a bucurat pe tânăr.

În oraşul de la poalele Dealului Viilor tocăliile începuseră să bată. Semn că toamna se apropia.

Alexandru era nerăbdător să vină sfârşitul lui septembrie pentru a pleca la Baia Mare.Încă, împreună cu prietenii, făceau baie la Olt. Seara se plimbau pe bulevardul din centrul oraşului, unde un locotenent de securitate cu motocicleta lui se urca pe trotuar să sperie fetele. Din această cauză, împreună cu Viorel, Bebe şi Liviu  căutau liniştea de pe strada cu castani.Se plimbau discutând literatură şi uneori despre fete.Unele frunze ale copacilor începuseră să capete culoarea lămâii.

-Ai obserbat Alexandre că nu mai bat clopotele în oraşul nostru? De ani de zile nu mai bat. Nici toaca…

-Da, da… acum realizez Bebe, acest fapt.

-Mi-a spus părintele Sachelari că au primit ordin de la partid că nu mai au voie să tragă clopotele şi nici toaca să bată.

-Comuniştii ăştia, sunt atei de tot…

-Mai rău! N-ai auzit ce-au făut în satele din sudul regiunii?

-Nu!

-Au împuşcat pe ţăranii care n-au vrut să se înscrie în CAP. Unii se ascunseseră în clăile de fân, alţii în pătule, în fânare, chiar şi în fântâni legaţi cu lanţul de la ciutură. Activiţii şi securiştii trăgeau în acestea.Unii din fugari mureau pe loc fără să scrâncească, alţii, răniţi cum erau, ieşeau în fugă din ascunzătoare.Îl şti pe Marinescu din Zlătărei?

-Da!

– Ăsta s-a legat de ciutură şi nevastă-sa l-a coborât în fântână. Îi dădea mâncare  cu ajutorul unei frânghi.Până a văzut-o o vecină. Aceasta i-a spus activistului de partid, şi ăla a trimis câţiva securişti de-au mitraliat de sus, cu armele automate proptite de ghizdul fântâni. Nenorocitul om a murit înpuşcat. De atunci, biata femeie, a astupat fântâna, şi în ziua în care a fost înpuşcat, în fiecare an muierea aprinde câte o lumânare. Să aibă lumină pe lumea cealaltă, că bun bărbat a fost. Spunea femeia.

-Măi, ce grozăvii mai fac şi ăştia!

-Taci din gură! Vine în spatele nostru cineva.

                                                                        *