Al. Florin Țene -Vinovăţia criticilor şi istoricilor literari care şi acum promovează „operele” scriitorilor ce au scris în spiritul realismului socialist.(partea a 4-a)

  Odată cu intrarea tancurilor ruseşti în ţară în august 1944 şi eliminarea persoanelor competente din aparatul de stat şi din întreprinderile economice, înlocuirea lor cu membrii P.C.R. sau simpatizanţi ( septembrie-octombrie 1944 ), formarea guvernului condus de dr.Petru Groza ( 6 martie 1945 ), votarea la 3 august 1948 de către Marea Adunare Naţională a legii prin care întreg învăţământul este unificat şi laicizat, şi transformarea Societăţii Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor, literatura română devine o unealtă în propaganda de partid. Aceasta promovând realismul socialist al unui regim totalitar impus de sovietici. Sunt excluşi din noua organizaţie scriitoricească scriitori a căror operă nu se încadra în ideologia marxist-leninistă, cum ar fi: Radu Gyr, N. Crevedia, Lucian Blaga,Vasile Voiculescu şi mulţi alţii.Sunt interzise operele lui Gib Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu, şi chiar Eminescu etc. Din 1944 până în 1950 Mihai Eminescu a fost interzis datorită poeziei “Doina “. Din literatura universală sunt interzişi: Platon, Spinoza, Nietzsch, Bergson, Edgar Poe, Gide. În total au fost interzise 8000 de cărţi.  În această perioadă sunt impuse opere ce promovau realismul –socialist din URSS, cum ar fi Maiakovski, Şolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Andrei Jidanov, Ilia Ehrenburg, Aleksandr Fadeev cu “Tânăra gardă “, N.Ostrovski cu “Aşa s-a călit oţelul “, Maxim Gorki care publicase în “Literaturnia Gazeta” articolul ”Despre realismul socialist “,  etc. Se înfiinţează în Bucureşti Editura Cartea Rusă, o facultate unde se învăţa numai limba rusă, iar în marile oraşe se deschid Librăriile “Cartea Rusă.”

            Dar ce era acest non-curent literar? El reprezenta o realitate distorsionată a realităţii, o adaptare a ei la cerinţele şi interesele partidului comunist care dorea să deţină monopolul adevărului şi înţelegerii realităţii. Real era doar ce era conform cu viziunea partidului unic.Având ca principiu”tipul omului nou “ mereu învingător în luptă cu tarele trecutului.

            La noi, mulţi scriitori pactizează cu puterea comunistă şi încep să publice cărţi scrise în spiritual realismului-socialist, doctrină comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS, impusă tuturor ţărilor care au fost ocupate de Armata Roşie. Debutul realismului socialist din România are loc în ianuarie 1948 când Sorin Toma, fiul poetului mediocru A.Toma, publică trei articole în Scânteia , intitulate “Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei  “ despre opera poetică a lui Tudor Arghezi, în care se dă semnalul ruperii totale faţă de valorile naţionale ale trecutului  Într-u articol publicat în “Viaţa Românească “, nr.3, din 1951, Mihai Beniuc, în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, oferă definiţia poetului realismului-socialist. Imediat criticii literari ca: Leonte Răutu, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihai Gafiţa, Mihai Novicov, Traian Şelmaru, Ion Vitner publică articole în spiritul cerut de noua ideologie cultural-politică.

            Primul care a dat semnalul introducerii realismului-socialist la noi a fost Mihai Sadoveanu ( cel care fiind preşedintele Marei Adunări Naţionale nu a vrut să graţieze condamnarea la moarte a unui ţăran care nu a dorit să se înscrie în CAP ), cu prozele:”Fantezii răsăritene “( 1946),”Păuna Mică “( 1948 ) şi ”Mitrea Cocor “( 1950). A urmat Zaharia Stancu cu “Desculţ “, Alexandru Jar cu “Sfârşitul jalbelor “( 1950 ), Petru Dumitriu cu “Drum fără pulbere “ şi “Pasărea furtunii “, Eusebiu Camilar cu romanul “Negura “( 1949), Eugen Barbu cu ”Groapa “ şi “Şoseaua Nordului “, Aurel Baranga, Mihai Davidoglu, Lucia Demetrius, Alexandru Mirodan, etc.

            Mai târziu, după 1960, au apărut romane care au mai “ îndulcit “ realismul-socialist, dar slujind şi în acest fel regimul de dictatură comunistă, prin faptul că se arăta lumii “deschderea  “ literaturii noastre spre noi orizonturi. Era un fel de “dizidenţă “ cu aprobarea cenzurii şi ai securităţii.Vezi: Ţoiu, Buzura, D.R.Popescu, Breban, etc. Se continua publicarea de cărţi a celor care făceau parte din sistem ( redactori la edituri, reviste, ziare, radio, televiziune, instituţii cultural-artistice, activişti culturali şi politruci.) şi care erau verificaţi. De fapt toţi scriitorii din sistemul amintit nu erau altceva decât activişti politici  în slujba propagandei PCR, iar o parte din ei vizitau occidentul cu sarcini precise de culegere de informaţii din rândul diasporei româneşti, după care veneau în ţară şi raportau securităţii. Astfel se explică de ce scriitori ca Ion Acsan, Ion Cocora, Al.Căpraru, A.Buzura, Eugen Barbu, D.R.Popescu, Nicolae Dragoş, V.Tudor, Marin Sorescu, Dumitru Popescu, Adrian Păunescu, E.Jebeleanu, A. Jebeleanu, Marin Preda şi mulţi alţii, erau mereu prin occident.

            În spiritul realismulu-socialist au apărut:”Calea Griviţei “(poem ) de Cicerone Teodorescu, “ Griviţa Roşie“ de Marcel Breslaşu, ambele în 1950, “ Steaguri“ de M.Beniuc,”Minerii din Maramureş “ de Dan Deşliu, apărute în 1951, “În satul lui Sahia “ de Eugen Jebeleanu, “La cea mai înaltă tensiune “ de Nagy Istvan, “Oţel şi pâine “ de Ion Călugăru, “Dulăii “ de Zaharia Stancu,”Desfăşurarea “ de Marin Preda, cărţi apărute în 1952,”Un om între oameni “(1953, 1955, 1957 ), de Camil Petrescu,”Cântecele pădurii tinere “ de Eugen Jebeleanu, “Un cântec din uliţa noastră “ de Cicerone Teodorescu,”Laude “ de Miron Radu Paraschivescu, toate apărute în 1953.În anul 1954 apar cărţile: Mihai Beniuc”Mărul de lângă drum “ şi ”Partidul m-a-nvăţat “, Cicerone Teodorescu”Făurari de frumuseţe “, Mihu Dragomir ”Războiul “, în 1955; Marin Preda “Moromeţii “, T.Arghezi”1907 “,Titus Popovici” Străinul“, Maria Banuş”Ţie-ţi vorbesc, America “, Veronica Porumbacu ”Generaţia mea “, în 1956 ; Tudor Arghezi”Cântare omului “, N.Labiş ”Primele iubiri “, în 1957; Eugen Barbu”Groapa “, A.E.Baconski ”Dincolo de iarnă “,Gheorghe Tomozei ”Pasărea albastră “, Ion Marin Sadoveanu” Ion Sîntu “, Ion Vitner”Firul Ariadnei “, în 1958:Miron Radu Paraschivescu “Laude şi alte poeme “, Marin Preda”Îndrăzneala “ şi D.R.Popescu “Fuga “ iar în 1959 îi apare primul roman”Zilele săptămânii “; în1960 sunt publicate cărţile noii generaţii de poeţi şi prozatori: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, Ion Gheorghe, Ion Horea, iar Fănuş Neagu publică “Somnul de la amiază “.În 1963 apar cărţile:”Laudă lucrurilor  “ de G.Călinescu, “Capul Bunei Speranţe “ de Augustin Buzura,( romanele acestuia sunt necitibile în ziua de azi),  “Fântâna soarelui “ de Eugen Frunză, în 1972 “Coborând spre nord-vest “ de Vasile Sălăjan, în 1974”Clodi Primus “ de C.Zărnescu, etc. Această nouă generaţie sub motivul ideilor absconse nu spunea nimic.Era ruptă de realităţile existente, într-o perioadă când poporul roman era înfometat.

            În perioada aceasta, de după 1960, Nicolae Manolescu publică articole vădit propagandistic în favoarea realismului-socialist, cum ar fi :”Tineri muncitori în creaţa literară contemporană “ şi o serie  de altele  în “Gazeta Literară “şi “Contemporanul “ unde a publicat articoliul”Realism-realism socialist “.La fel ca Manolescu, Alex  Ştefănescu de când a început să publice ,din 1970, cronici literare în “Luceafărul “,condus pe atunci de Ştefan Bănulescu, a făcut apologia realismului-socialist şi criticând fără milă lucrările care nu se încadrau în acest aşa zis curent literar impus de PCR.

                                                                                                *