VIOLETA BOBOCEA-Îngerul nostru păzitor

Îngerul nostru păzitor

 

Autor: VIOLETA BOBOCEA

 

 

Totul s-a derulat ca într-o poveste, dar povestea noastră neașteptat de miraculoasă, s-a sfârșit…dar mai bine să încep cu primele întâmplări.

Era o zi  de toamnă, ploioasă,  o atmosferă dezolantă, bacoviană, într-un oraș din Ardeal, un burg medieval, în care totul este monoton, doar rutina intervine de fiecare dată în viețile noastre.

Locuim într-o căsuță modestă, departe de centrul  orașului, dar, așa micuță cum e căsuța, e a noastră, este”căsuța visurilor noastre”, căsuța cu mușcate la fereastră și cu multă iubire în suflet; chiar dacă sunt multe de renovat , posibilitățile noastre materiale mult prea modeste, ne împiedică să cumpărăm tot ceea ce ne-am dori.

Eu sunt fratele cel mare, fratele mijlociu este cu doi ani mai mic, iar mezina, prințesa noastră, alintată de toți, fiind cea mai mică, ne privește adesea cu duioșie, neștiind ce se întâmplă  cu adevărat în familie.

Tatăl nostru a plecat la cele veșnice de când eram noi mici, iar mama s-a străduit din răsputeri să ne ofere cele necesare unui trai  decent, dar, cu trei copii, viața este tot mai dificilă, tot mai grea, mai ales când începem să-i cerem mamei un telefon mai bun sau o tabletă, iar mama, cu lacrimile pe obraz ne răspunde mereu, aproape la fel:

-Dacă aș avea bani, credeți că nu v-aș lua? Doar sunteți puii mei dragi, dar ce să fac?

Mă lupt și eu cum pot cu viața asta, dragii mei!

Anii au trecut în zbor, iar noi am mai crescut puțin și am ajuns să ne dorim tot mai multe lucruri, dar mama e tot mai neajutorată, cheltuielile casei fiind tot mai mari.

Împovărată de griji, sănătatea mamei era tot mai șubredă.

Fiindcă se simțea tot mai rău, am hotărât să o internăm în spital.

Era o zi de duminică mohorâtă, când le-am propus fraților mei să mergem să o vizităm pe mama.

Frații mei au fost de acord, dar, din păcate, nu ne permiteam să-i ducem mamei ceva de mâncare, pentru că nu aveam bani.

Sora mea a decis să ne ajute. Ne-am bucurat, neștiind despre ce era vorba…

Și-a amintit că avea într-un sertar niște pufuleți într-o pungă și insista să-i ducă mamei ceva de mâncare.

Ajunși la spital, am intrat cu sfială în salonul mamei, dar am observat că era foarte aglomerat, fiind zi de vizită.

Mama, când ne-a văzut, a început să plângă:

-Dragii mei, cât mă bucur să vă revăd!

Am îmbrățișat-o pe mama, iar sora mea i-a dat repede pufuleții pregătiți cu grijă.

Mama a zâmbit, dar am simțit o tristețe în acel zâmbet, tristețe pe care, de altfel, o cunoșteam deja în privirea celei care ne-a dat viață.

Lângă patul mamei era o altă doamnă în același salon; ne privea zâmbind, dar nu prea avea timp de noi, deoarece avea musafiri. Venise în vizită o prietenă din București, o doamnă frumoasă, elegantă, cu ochi albaștri ca cerul, care ne privea insistent.

S-a scuzat și a ieșit repede din salon. A revenit după o jumătate de oră cu o pungă plină cu bunătăți,  atât pentru mama, cât și pentru noi.

Am rămas surprinși văzând gestul doamnei. I-am mulțumit pentru tot, iar mama, emoționată , a lăcrimat. Oricum, am rămas plăcut impresionați de acel gest al doamnei cu ochi albaștri.

Ne-am împrietenit imediat cu frumoasa doamnă; surioara noastră vorbea atât de mult, dar doamnei îi făcea plăcere; i se citea bunătatea pe chip…

A luat numărul de telefon al mamei și ne-a promis că ne vom revedea curând…

După o săptămână , mama s-a externat, iar toamna cea ploioasă și posomorâtă s-a decis să plece de la noi. 

În locul toamnei s-a instalat iarna cea geroasă și neprietenoasă, iar noi ne duceam existența  în căsuța noastră modestă, departe de lumea dezlănțuită, acolo unde nu se întâmpla nimic spectaculos, sau așa credeam noi…

Au sosit sărbătorile de iarnă cu farmecul lor aparte, dar noi nu îndrăzneam să-i cerem mamei cadouri sau brad(deși ne doream atât de mult!), deoarece înțelegeam situația și ne resemnasem, dar cum totul e plin de neprevăzut, am primit într-o zi o cutie mare cu dulciuri și cadouri de la „zâna noastră cea bună”, de la doamna cu ochi albaștri…

Acea ființă minunată ne aștepta să ne petrecem vacanța de iarnă în capitală.

Nu ne-a venit să credem că este adevărat!

Se pare că cineva acolo sus ne iubește!

Ne-am făcut bagajele și am plecat într-o lume total necunoscută, dar atât de fericită, lipsită de griji…

Am admirat frumusețile din București, luminițele, brazii împodobiți, parcă eram într-un vis…

Am primit cadouri minunate la care nu îndrăzneam nici măcar să visăm…

L-am cunoscut și pe soțul doamnei, un om bun, sociabil, comunicativ, care ne zâmbea și ne dădea sfaturi de câte ori se ivea ocazia.

A fost o vacanță de neuitat; uneori închideam ochii, pentru că aveam impresia că totul se petrecea în vis, nu în realitate.

Acești oameni minunați, coborâți parcă din lumea basmelor, nu aveau copii și ar fi vrut să audă în casă zgomote, voci de copii, acel neastâmpăr copilăresc.

De atunci ne vedeam tot mai des, vorbeam la telefon cu „zâna noastră”, ne trimitea pachete cu tot felul de bunătăți, iar noi așteptam fiecare vacanță cu nerăbdare, pentru că fiecare vacanță aducea cu ea alte surprize și daruri, tot ceea ce ne lipsea și ne doream atât de mult…

Mi-amintesc că era vară, iar noi eram alături de „îngerul nostru păzitor”, care ne spunea cu tristețe în glas:

-Iar a trecut timpul atât de repede, iar voi trebuie să plecați din nou acasă. Mama voastră vă așteaptă!

Eu ,fiind cel mai mare, am spus:

-Știți…noi nu mai vrem să plecăm. Vrem să rămânem aici, cu dumneavoastră! Mama va înțelege situația.

-Sigur? Vreți să rămâneți?

-Bineînțeles! am răspuns noi în cor.

Ne-a îmbrățișat cu căldură pe toți trei, i-am telefonat mamei și i-am explicat totul.

De atunci,  viața noastră s-a schimbat radical.

Eram adolescenți , dornici de a explora necunoscutul, în căutarea pietrei filosofale, acea perioadă în care totul este posibil, totul ni se cuvine; locuiam într-o casă foarte mare, spațioasă, elegantă și nu duceam lipsă de nimic.

Fiecare avea camera lui, iar visurile din buzunare ieșeau la suprafață, rând pe rând, nestingherite.

Noi trăiam cu intensitate fiecare clipă: citeam, studiam, prindeam visurile din zbor.

Ne-am continuat studiile, așa cum ne doream…

Noi doi visam să devenim muzicieni, iar providența ne-a ajutat.

Priveam spre cer, spre desfrunzite stele  și ne rugam să nu se spulbere visul nostru…

Noi cântam la vioară, iar surioara noastră la pian.

Muzica face parte din viața noastră, este o părticică din suflet.

Am devenit o familie de muzicieni. Mama ne vizita de câte ori putea, dar mergeam și noi de sărbători să o vedem; eram atât de bogați sufletește: aveam două mame și un tată, o familie mare, o adevărată familie care ne iubea și ne proteja ,ne oferea totul.

Ce ne puteam dori mai mult?

Uneori visam căsuța noastră de departe, locul copilăriei noastre, dar acum eram fericiți, realizați, pentru că visurile noastre au devenit reale.

Am cunoscut prima iubire, tot pe aripile muzicii; cred că și fratele meu mai mic a cunoscut iubirea, chiar dacă nu-mi spune, dar îl simt tot mai distrat în ultimul timp.

Se lasă seara, iar noi trebuie să exersăm, deoarece mâine avem examen.

Se aud în depărtare cele două viori, dar și un pian.

Este o melodie nostalgică, așa ca într-o poveste cu zâne și prinți, în care binele triumfă.

În amurg e vremea poveștilor, așa , ca în Hanul Ancuței, în povestirile lui Sadoveanu.

Fiecare poartă în suflet o poveste minunată!

Așa s-a derulat și povestea noastră, ca într-un basm demult uitat, într-un basm în care nimic nu e întâmplător…

În această poveste  poate vă regăsiți și voi…e o poveste plină de mister și amintiri duioase, o poveste de dor și recunoștință!

E povestea noastră!

Să credeți în visuri!

Noi am crezut cu tărie!

Poate fi chiar povestea ta…nu se știe niciodată!