Despre cartea Furtunile Sufletului 

-Cronica- de Conf Univ. Dr Marius Miclea

Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că, Mihaela CD, a parcurs toate treptele unei lungi, bogate și apreciate cariere literare de calitate, abordând cu un talent excepțional toate speciile și genurile literare. Mai mult decât atât, este de necontestat faptul că, fiind la apogeul carierei sale în slujba lui Callioppe, muza scriitorilor dar și fiica lui Zeus din mitologia greacă, mai are încă multe de arătat și ne va mai delecta, sper, încă mult timp de-acum încolo, cu realul său talent.

Astfel, autoarea “navighează”, cu succes, sprijinindu-se pe dragostea pentru literatură, indiferent de forma acesteia, atât pe “luciul undelor” genului liric, cât și pe cele ale genurilor epic și dramatic, de la poezie la proză, de la proză la nuvelă, performând cu o nonșalanță de invidiat și pe teritoriul maximelor și al aforismelor.

Aceste considerații sunt în totalitate validate de opera prolificei autoare Mihaela CD pe care o cunoaștem cu toții, sau măcar o bună parte dintre noi, cititorii,  drept un caracter solar, exploziv, extrovertit, dar care, paradoxal, ne arată de atâtea ori în creațiile sale, o sensibilitate, o timiditate, un rafinament care definesc o stare de introspecție emblematică specifică spiritelor alese, uimindu-ne la fiecare apariție editorială, cu un nou „ceva” inedit și unic, produs de necontestat al talentului său de geniu, care potențează creația sa de excepție.

De aceea, considerându-mă, cu modestie, un fin consumator al literaturii de calitate, am simțit un fior sufletesc asemănător celui al unui copil care află că va vizita un magazin de dulciuri, în momentul în care scriitoarea Mihaela CD m-a invitat să-i fiu alături în acest demers literar, scriind aceste rânduri, cu ocazia unei noi apariții editoriale, intitulate sugestiv “Furtunile sufletului”.

În speranța că voi reuși să schițez, prin aceste rânduri,  măcar un scurt crochiu luminos al  caracterului complex, al talentului literar și al valoroasei sale opere literare, am purces la gândirea și scrierea acestei prezentări de carte, nădăjduind că demersul meu va dezvălui măcar câteva crâmpeie de caracter, de geniu și de lumină, din complexitatea personajului.

În cea mai recentă creație literară a Mihaelei CD ce poartă titlul de,, “Furtunile sufletului”, este adus un ales omagiu distinșilor săi părinți, Zamfira și Cornel, trecuți la cele veșnice, mult prea repede.

Trebuie să-i onorăm întotdeauna pe părinții noștri care nu mai sunt alături de noi, iar autoarea abordează acest demers literar așa cum ne-a obișnuit, cu delicatețe, cu rafinament, frazele ales meșteșugite izvorînd direct din candela sufletului său atât de mare. Fiecare idee, propoziție sau frază acționează ca un balsam vindecător, deoarece oferă o putere care vine din interior și în același timp acționează asupra mentalului cititorului, aducându-l într-o stare de introspecție la adresa vieții, vai, atât de trecătoare, în care firul acestei călătorii duce inevitabil la un deznodământ pe care îl cunoaștem cu toții.

Frazele se adună într-un șuvoi cald, care denotă complexitatea propriilor simțăminte, au propria lor putere specială, exprimând cu acuratețe dragostea autoarei față de părinții care îi lipsesc atât de mult. Firul curgător al narațiunii, constituindu-se într-un fel de mesaj cifrat, dar de suflet al Mihaelei CD, este acela că, indiferent de inevitabilul pe care nu-l putem evita, noi, muritorii de rând rămași după moartea părinților noștri nu vom fi niciodată despărțiți  de aceștia prin actul pur fiziologic, însă da, vom suferi de durerea pierderii lor, dar vom rămâne uniți cu aceștia prin iubire veșnică, în aceiași măsură în care vom fi mângâiați de memoria, iubirea și frumoasele amintiri pe care noi le purtăm în inimă, mesajul transmis de autoare fiind deosebit de clar, dragostea nu se stinge, doar își modifică forma.

Ce versuri exprimă mai bine ideea că moartea nu reprezintă un moment de încetare a iubirii și de despărțire, ba dimpotrivă, decât următoarele versuri:“Lăsa-vom astă lume, dragi părinți,/ Vom veni în veșnicie să ne regăsim,/ Dar până la întâlnire curg fierbinți,/ Doruri, prin gânduri vă găsim”(Gânduri cu dor)

            Pentru Mihaela CD părinții săi au reprezentat un model de sacrificiu, o lecție de iubire, de  altruism, prin ei a învățat ce înseamnă puterea, răbdarea, dragostea adevărată, propriile-i rădăcini, toate fiind motive de recunoștiință, adevăruri de netăgăduit, valori esențiale  ale fundamentului care stă la baza personalității autoarei, recunoscătoare părinților săi.

Dorul, (unicul cuvânt românesc fără echivalent în orice altă limbă a lumii), pentru părinții, săi se revelează a fi mistuitor, însă moștenirea celor dragi rezistă prin dragostea împărtășită pentu aceștia.’’Chiar dacă am îmbătrânit,/ În suflet de copil îmi cântă,/Te caut, tată, trunchi rănit,/Îți caut râsul ce mă-ncântă/ Am să te port în suflet strâns,/ Oricât inima o să-mi bată, /Tu, zeul meu cu chipul stins,/ Că dorul m-arde, dragă tată” (Mă arde dorul, dragă tată )

“Gingășia florilor și-a razelor de lună,/Pictate ți-s măicuță în ochișori,/Privești senină poze, ca o zână bună, /Și resemnată cu un zâmbet în ochișori./Ți-e dorul ostenit în a ta firavă ființă,/Și-ți plâng amorțite regrete în simțiri,/ Căci neputința azi triumfă-n biruință,/De dorul vremilor ce pierd în sclipiri“  (Al măicuței dor)

Supusă inefabilului legilor implacabile ale Zeului Cronos, Mihaela CD este conștientă de faptul că doar timpul este singurul lucru care curge inevitabil, indiferent  de ceea ce facem noi, fiecare grăunte de nisip din clepsidra acestuia având rezonanța barocă a unei note muzicale emise de orga unei catedrale, care ne aduce cu o secundă mai aproape de inevitabil, de momentul în care clepsidra care măsoară viața noastră pământească va fi întoarsă de Creator, marcând începutul unei noi călătorii, într-o nouă dimensiune, cea veșnică, deoarece timpul are o singură direcție, înainte, fiind exclusă orice revenire la “ eterna reîntoarcere a clipelor”.(Nietzsche).

“ Ce-i clipa?/ Este infinitul,/Momentul între viață si vecie,/Ce schimbă tot…ce-a fost, ce va să vie…/Ce-i clipa ?/Este doar o linie,/Ce-n minte noi o tragem virtual,/Între ce-am fost si ce-a rămas din noi,/ Un nume pe-o hârtie cazual”(Ce-i clipa?)

Cioran spunea că “ne naștem toți cu un bilet doar dus. Unii îl mototolesc în buzunar și uita  de el. Alții îl citesc zilnic“, iar Mihaela CD face parte din cea de-a doua categorie, fiind preocupată de inefabilul trecerii timpului și a vieții. Din nefericire timpul este hoțul care nu lasă urme la intrare, nu sparge ușa, dar ne surprinde pe toți nepregătiți, iar într-o zi, când ne privim în oglindă, observăm că suntem mai bătrâni cu 10 ani. Iar timpul, nu poate fi chemat pentru a fi învinovățit pentru acest lucru.

Noi, oamenii, suntem lumânări aprinse la ambele capete, arzând pentru a lumina, iar cu cât lumina este mai puternică, cu atât ceara se termină mai repede. Mare parte din aceste adevăruri sunt surprinse de către Mihaela CD în manuscrisul său, creându-ne un nou déjà vu al vieții față de pattern-ul pe care ni l-am format despre acest subiect filozofic încă din fragedă pruncie. Astfel, autoarea adaugă inexorabilului vieții noi valențe, creându-ne percepția că viața este o piesă de teatru pe care o jucăm doar o singură dată cu casa plină, iar indiferent de replicile inspirate sau neispirate pe care le pronunțăm, cortina va cădea până la urmă, în timp ce luminile scenei se sting definitiv, această realitate tristă predispunându-ne la o profundă meditație.Versurile următoare sta-vor mărturie viziunii autoarei despre acest subiect sensibil : “ Roata vieții se-nvârtește, /Și n-ai cum s-o oprești./Ce rapid se învârtește,/De-ai putea s-o –ncetinești/ Timpul zboară, anii trec,/Azi ești tânăr și hoinar,/Iar clipele fug, se întrec,/Mâine ești deja pensionar./De-ai putea să alegi tu,/Să rămâi mereu tinerel,/Tinerețea-i un real atu /Dar atunci nu ști de el“ (Roata vieții se-nvârtește)

 « Furtunile sufletului” este o carte în primul rând despre iubire, oameni și viață. Punctul forte al lucrării este alegerea simbolurilor care facilitează înțelegerea mesajului. Perspectiva autoarei sugerează, conceptualizând posibilele alternative constructive, utilizarea întregii game cromatice  de culori și sentimente, trăiri și vise ale caracterului și naturii umane. Din acest punct de vedere  lucrarea este relevantă, provocând cititorii să reflecteze asupra adevăratelor teme de preocupare pentru omenire, cum ar fi  iubirea, viața și moartea, care sunt principalele repere ale noastre pe parcursul vieții pământești.

Mihaela CD dovedește o profundă cunoaștere a naturii umane, împletind cu finețe chirurgicală luminile și umbrele sufletului omenesc, arătând cum iubirea dar și durerea își trag seva din aceeași rădăcină. Astfel, « nodurile » regretului după părinții trecuți la Ceruri, dorul după aceștia, panseurile despre inexorabilitatea vieții și regretul tinereții apuse țes o pânză în care fiecare cititor își recunoaște propria inimă.

Traumele sufletului și ale spiritului care constituie esența versurilor Mihaelei CD sunt împletite cu măștile sociale pe care le purtăm zilnic, dezvăluind mecanismele prin care ne autoamăgim pentru a putea supraviețui în urma unor dureri devastatoare la care ne supune viața. Povești de viață aparent banale însă relevante, sunt împletite cu adevăruri care dor, reamintindu-ne atât că nu moartea este grea ci faptul că viața ne trece printre degete în timp ce noi căutăm cheile fericirii, dar mai ales cât suntem de fragili în fața inevitabilului. Însă neglijăm faptul că tocmai în crăpăturile acestei fragilități se strecoară lumina care ne face oameni.

Stilul acestei cărți e dezbrăcat de ornamente și plin de adevăr. Versul curge domol, ca o lumânare aprinsă în dreptul unei fotografii vechi, fără să pâlpâie tare, dar încălzind toată pagina. Versul nu țipă durerea, doar o șoptește, multe dintre poeme fiind o cameră cu ușa întredeschisă spre copilărie, astfel trecutul și prezentul se țin de mână pe aceiași pagină, deoarece părinții Mihaelei CD au trecut din viața de zi cu zi în sufletul acesteia.

Astfel, “Furtunile sufletului” este o carte-rugăciune și în același timp o scrisoare netrimisă, unde lacrima și zâmbetul amar, de dor, stau la aceeași masă, iar acest lucru nu închide rana din suflet, doar o ține curată….Cartea este o poveste adevărată, stilul său amintindu-ne de o amforă ciobită care devine valoroasă, transformându-se într-o relicvă. Autoarea nu caută cuvinte, aceasta le găsește în sertarele memoriei. Ritmul imită respirația dorului după părinții acesteia, versuri scurte, atunci  când lipsește aerul alternând cu strofe mai lungi, când amintirea inundă. Iar….tăcerea dintre versuri…acolo, părinții ei îi răspund….

Ce veți găsi în această carte nu este o poezia cu metafore complicate, aceasta fiind doar o carte adevărată cu poezii de calitate, al cărei scop este  acela de a-i provoca amintiri cititorului și nu durere. Mihaela CD a creat o carte de poezii scrisă cu discreția unei rugăciuni.Versul este măsurat, lipsit de artificii, încărcat de intensitatea amintirii. Autoarea nu dramatizează pierderea ci o mărturisește. Trecutul și prezentul se suprapun firesc, iar tăcerea dintre poeme devine spațiu de reculegere. Este o carte despre sentimentul absenței celor dragi, dar mai ales despre greutatea de-a o purta cu demnitate. Nu este o carte despre moarte ci este o carte despre ce rămâne în suflet după plecarea părinților iubiți, fiecare vers fiind  o încercare reușită de a ține doliu în suflet cu demnitate.

Mihaela CD a scris o carte ca o îmbrățișare întârziată, în care poezia nu doare ci alină. Cu vorbe simple și imagini luate din “bucătăria” copilăriei, Mihaela transformă dorul în recunoștință. Părinții nu mai sunt, dar aceștia sunt peste tot. Dacă ați pierdut pe cineva drag, această carte o să vă țină de mână, nu apasă pe rană ci pune un pansament cald. Autoarea ne arată că doliul nu e doar plâns ci și mulțumire, este zîmbet printre lacrimi, citiți cartea și….vorbiți-le în gând părinților…vă vor auzi……

Vă invit să citiți “Furtunile sufletului”. Este genul de carte care nu cere aplauze ci reculegere. “Gustați” din ea încet, are gust de-acasă. Această carte nu este despre despărțire ci despre reîntîlnire, despre cum amintirea părinților nu se stinge ci devine amintire în noi. Deschide-o când ți-e dor, închide-o când dorul s-a făcut blând, este o carte despre toți cei care au fost iubiți de către o mamă și de către un tată care nu mai sunt, sau despre cei  care sunt iubiți de părinții aflați încă aproape sau departe de noi, pe acest pământ, ca un memento a ce va fi odată și odată, după ce ei vor pleca de lângă noi. Pentru că, după ce părinții pleacă, casa devine amintire, iar această carte redeschide ușa, intră și vei vedea că masa este pusă pentru toți, nimeni nu lipsește când inima ține minte.

Dar părinții nu pleacă de tot. Aceștia se mută în felul nostru de-a frământa pâinea, în răbdarea cu care ne ascultăm semenii, în palma pusă pe creștetul copiilor noștri.

Să citim această carte pentru a afla cât din ei… a mai rămas în noi.

Conf.Univ. Dr Marius Miclea

Alte pagini:  

Mai citește: 

Cum pot să mă înscriu în clubul GOLD al revistei tipărite PPSM?

Mihaela CD-eseu-Întoarcerea la frumos și bun-simț