Visul bratelor intinse

Autor: Mircea Trifu

Plouă pe aici cu pietre cum ploua cândva cu stele,
De-mi tresar umbrele arse, parcă-s cojile ce scapă
Din tulpina foii calde ce-mi înduioșează-o lampă,
Cu lumină să imi sfarme stânca grea a nopții mele.

Că o port ca pe o cușmă ce mi-a pus-o Dumnezeu
Să îmi țină mintea rece până cresc cu capul drept,
Doar odată-am să-l aplec, sus de-oi fi mai înțelept,
Să-i cer mâna unui înger, dacă-ajung înger și eu.

Eu, un lup ce-și pierde părul și își mârâie ciobanul,
Când îi vine Cel de sus și îi dă cu pumnu-n masă,
Dacă-i sparge și-o icoană și îi bombăne prin casă,
Ca un zmeu pe ușă-l țin de un cui, ca buzduganul.

Până-i trece bosumflarea, îmi ridic casă din pietre,
Că mi-a dăruit atâtea de mi-am îngropat pădurea
Undeva crescută-n mine și să-mi legene menirea,
Iar apoi cu pana albastră iți fac lada ta de zestre.

Și la masă lângă mama îmi stă dulcea nerăbdare,
Să-i văd ochii săi imenși că-i devin ne-ncăpători
Cand îmi soarbe fericirea singurului câmp de flori
Ce-ntreg muntele-l doinește ca o apă curgătoare.