Dor de Eminescu

Autor:  Gabriel Ionescu 

Cuvântul Dor există numai la Români,
Iar Eminescu este ca și dorul,
Căci Țara fără el, n-are plămâni
Și fără El, nici păsări nu-și iau zborul.

El, Eminescu, Marele Român,
Este un mare Patriot și își iubește Țara,
Dar detractorul lui, suflet păgân,
E un gunoi ce-și are locu-afară.

Poeții adevărați, poeții mari, nu mor.
Ei chiar n-au cum și nu pot să dispară,
Ei sunt doar un cuvânt. Și acesta-i Dor
Și Dorul chiar rămâne. Iar dacă-i scris, nu zboară,

Poți zbura, căci Poetul dă aripi și zboară,
Poți zbura ca și gândul, spre Soare Apune .
Într- o lume de basm, ce o face s-apară,
Doar un OM, un POET, poate-angoasa răpune.

Da, Poetu-i venit de prin lumi paralele
Are-un scop definit. Vrea să ardă-ntr-un vis,
Creator de frumos , ce alungi Iele rele
Ești făcut să alini. Să mori, NU. Interzis.

Ești un vers scos din suflet, Ești un dor, un alean,
Iar din lacrima-ți, rouă pe iarbă și flori,
Ești o haină-n arnici, un dolman de mirean
Și ești margini de gând care-ți pot da fiori.

El își cântă amorul, prezent sau trecut,
El își cântă și Țara pierdută-n dușmani,
E normal că prin El, nefăcutu-i făcut,
El nu are nevoie de hrană sau bani.

Se zice ca murit nebun. O blasfemie .
L-au ajutat să moară, că-l considerau periculos
Și-o să mai treacă ani încă o mie,
Până-om avea un alt Poet, așa faimos.

Iar Patapievici, javra trădătoare, ,
Ce îl jignește astăzi pe Poet
Aș vrea să n-aibe popă nici când moare,
Ca prea ii place să mănânce din closet.

Poeții mari nu mor. Ei fac pactul cu Moartea,
Cu versuri de sânge, răzbat peste timp
Și-i ține în viață, perpetuu Cartea
Și își au locul lor, lângă Zei, în Olimp.