Poveste pe clape
Ştefan Doroftei Doimăneanu
De-o vreme hoinăresc pe clape fermecate
Pianu-mi glăsuieşte nocturne de Chopin,
Extrag melancolii din răni nevindecate
Şi-mi retrăiesc iubirea pierdută într-un tren.
Era un tren parcat în gara tinereţii
Ce ne-aşteta semeţ, în visuri să ne poarte,
Se pregăteau cu flori nuntaşii şi poeţii
Pentru o viaţă-n doi să ne dea paşapoarte.
Iat noi pășeam încet să nu strivim peronul
Eram înlănțuiți in sufletele noastre,
N-am fost atenţi la tren şi am greşit vagonul
Şi ea s-a speriat şi a fugit spre astre.
Am vrut să o opresc, eu nu ştiam de frică
Dar n-am putut s-o-ntorc, în stele dispăruse,
Alaiuri mari de corbi ţipau în gara mică
Şi-n sufletu-mi pustiu un viscol începuse.
Revoltele pe zei, din ce în ce mai dure
Mă răscoleau intens în nopţi înlăcrimate,
Eram un prinţ rănit ce nu putea să-ndure
Infernul ce-a rămas din visuri spulberate.
De-acolo dintre nori şăgalnic îmi zâmbeşte
Dar zâmbetele ei sunt raze de tăcere,
Aud cum vocea ei îmi cântă şi-mi vorbeşte
Pe clape îi răspund tristeţe şi durere.
Mă regăsesc prin vremi într-un destin aparte
Ursit s-adun mereu uimire, chin, nobleţe,
Pe clape îmi alung din clipele deşarte
Şi mă ascund total în sunete măreţe.
De acelasi autor:
Descoperă mai multe la Poezii pentru sufletul meu
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Poezii pentru sufletul meu 