Tristeţea mării
Autor:Ştefan Doroftei Doimăneanu
Rafale de vânt îmi mătură chipul,
Plajele, iar şi-au pierdut tot nisipul,
Valuri în valuri se frământă de zor,
Neptun sângerează privind prin vizor,
Farul răsare pe mantia mării,
Timpul se scurge în unda uitării,
Caii aleargă spre carul cel mare,
Cerul dansează cu fulgi de ninsoare.
Marea îmi urează numai de bine,
Cu ochi obosiţi se uită la mine,
M-atinge cu stropi şi-ntruna îmi cere
Să-i dau ţărmuri noi, să aibă iar vrere,
Să poată dormi şi ea liniştită,
De zei pământeni fiind ocrotită,
În vara de foc turişti să primească
De arşiţa zilei pe toţi să-i ferească.
Privesc abătut spre zarea fierbinte
Vâslesc printre nori, privesc înainte,
Şi caut în sensuri, şi caut în lună
Cărări de durere în stirpea-mi străbună,
Când moşii, strămoşii, mureau pentru ţară
Şi nu se lăsau cuprinşi de ocară
Arzând lanul verde şi apa-n fântâni
Fără de sfaturi de la străinii nebuni.
I-aş da maluri noi, chiar pentru vecie
Şi-aş concerta sus pe val simfonie,
I-aş spune şi brizei să fie domoală,
Dar bocetul mării ades mă răscoală,
Cu toţii-am pierdut bătălia cu ţara,
Astăzi conduce prostia, ocara,
Pe ales nu îl doare glia străbună,
Doar banii ce-i negrii îl mai îmbună,
Pufneşte cu ţâfnă şi strigă lozinci
A uitat că-a purtat pe vremuri opinci,
Că şi munţii şi marea sunt româneşti
Că fluviul şi delta nu sunt doar poveşti,
Că are onoarea să pună o piatră
La binele obştii, la glia din vatră,
Să scuture munţii ce aur rodesc
S-alunge-n prizon, hoţii noi ce roiesc.
Privesc abătut şi plâng resemnare,
Marea în spumă, în mine mă doare,
La cine să urlu, la cine să strig
M-apucă aşa printre lacrimi un frig
Îmi tremură gândul a neputinţă
Mi-a murit şi cea din urmă dorinţă,
Sunt condamnat la durere pe viaţă,
Şi bătut cu mânie în a Victoriei Piaţă.
De acelasi autor:
Descoperă mai multe la Poezii pentru sufletul meu
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Poezii pentru sufletul meu 