Iedutul alb

IEDUŢUL ALB 
( Tăcerea Mieilor… )

Autor: Mugurel Puscas

Într-un sătuc, sub culmi de munte,
Zglobiu, c-o pată neagră-n frunte,
Zburda pe pajişti un ieduţ,
Cârlionţat, mic şi albuţ.

Cu mieii se juca-n padoc,
Sărea peste pârleaz, la joc,
În salt vioi, cu fire-n barbă,
Călca-n copite fir de iarbă.

Avea prietenă-o fetiţă,
Cu părul roş, prins în codiţă,
Ce-şi alinta bunul amic,
Cu zăhărel pe la botic.

Paradiziacă lumea lor…
Doi îngeraşi, gingaş decor,
Se hârjoneau sub flori de meri,
Fără de griji în primăveri.

Venit-a vremea lui Florar,
Lame de oţel în răni de jar,
De Paşti, al mieilor Ignat !…
Carnagiul alb, însângerat.

Ieduţi şi miei, mute suspine,
Jertfiţi pe-altarele ” divine „, 
Bucate ” sacrului ” festin,
Preacuviosului ” creştin „…

Fetiţa plâns-a mult atunci,
Îl căută la râu, prin lunci,
Lacrimi de dor, la Lună Nouă,
În zori, s-au transformat în rouă.

Ieduţul ce fugea-n poieni
A înălbit fulgul în ierni,
Din sângele scurs în pământ,
A înflorit, în veri, mac sfânt.

Trecut-a timpul… O femeie
Cu păr roşcat, la o nedeie,
Dezmiardă un ciopor de iezi…
Ce nostalgii în ochii verzi !…

Dor visceral de sat, de munte,
De iedul alb cu pată-n frunte,
Tristeţea ei şi-al lui apus ?… 
Sunt spini pe fruntea lui Isus.

De acelasi autor: 

Razand primaverii

Poarta spre inima mea

Ghiocelul